translucid

Citiți prefața acestei cărți.


Cunoscută mai ales ca poetă, Ligia Pârvulescu a debutat editorial la Casa de Editură Max Blecher, în 2014, cu volumul de versuri Fluvii de asfalt. Romanul translucid a fost selectat la concursul de manuscrise "Primul roman", 2021, organizat de Editura Litera, situându-se pe primul loc. Activă și apreciată în lumea literară bucureșteană, publică în mod curent în revistele de profil.

"Prozatoarea are mână sigură și instinct prompt, purtându-și cititorul prin meandrele unei narațiuni turate ca un motor cu care s-ar putea decola dincolo de stratosferă, și care încearcă să rezoneze cu subtilele frecvențe și modulații ale materiei universale. Translucid are toate atuurile pentru a fi un roman de succes." (Claudiu Komartin)

"Un univers fascinant, laborios construit, cu atât mai teribil și mai înspăimântător cu cât este tot mai plauzibil, redat cu o voce narativă limpede, expresivă și deosebit de lucidă chiar și în cele mai cinice episoade. Un debut de neratat."(Cosmin Perța)

Prima parte

Interracial Public Nudity Voyeur Webcams Wrestling Yoga - yoga? "Ce naiba...", își spuse. "Lucrurile evoluează, se spiritualizează, cum ar veni... Yoga. Hm. Asta-i nouă. Pentru spiritualii cu nevoi pământene. Totul curat și organizat. Oameni care se preocupă altruist de nevoile semenilor?' Faptul că în centrul acelei preocupări stăteau hârtii imprimate cu fețele unor morți iluștri era doar un detaliu nesemnificativ: moda banilor - trecătoare, ca oricare alta.

Era aproape patru dimineața. Ajunsese acasă de puțin timp. Noaptea de 8 martie se apropia de final și, după două luni de nehotărâre, făcuse pentru prima oară sex cu Aryan. Flaminia închise ochii și revăzu în liniște filmul ultimelor luni.

Îl cunoscuse la masa unor prieteni comuni, într-un local de lux. Luase o gură de vin și privise cu atenție tabloul din spatele acelui bărbat blond, înalt, zvelt, cu părul până la umeri, îmbrăcat în sacou bleumarin și cu mâini prelungi, de artist. Observase periferic majoritatea detaliilor relevante: privirea ușor arogantă și, din cauza culorii ochilor de un albastru-deschis, mai puțin intensă decât i-ar fi plăcut. Cu totul, un aer ușor british. "Iată un tablou mult mai interesant decât - mda, flori. Mai exact, cale. Probabil se numește «Natură moartă»." Pășise în spatele bărbatului pentru a lua de pe o măsuță pliantul care descria picturile: "Natură moartă", își confirmase, plictisită. Foșnise pliantul, percepând neliniștea bărbatului.

Cineva de la masă le făcuse cunoștință și începuseră să se întâlnească. Puteau colabora - în legătură cu imaginea lui. Aryan era, într-adevăr, așa cum o arătau mâinile, un artist.
- La ce cânți?
- Mai multe... pian, chitară...
- În același timp?

Trecuseră rapid două luni, timp în care Flaminia aproape că se îndrăgostise. Aproape. Cunoscându-l ceva mai bine, avântul i se domolise. Ziua aveau de lucru, iar serile ieșeau împreună la evenimente unde ea cunoștea oameni cu care nu avea, și nici n-ar fi vrut să aibă, vreo legătură - diplomați, politicieni, generali de armată. Deși majoritatea erau cunoscuți public ca familiști convinși, la evenimente nu își făceau apariția cu partenerele oficiale, ci mereu în compania altor femei - mai frumoase și mai tăcute.

Depășise repede primul moment, în care avusese ocazia să vadă cum cei care ziua tunau declarații patriotice în media și făceau paradă de integritate, noaptea, în cluburi exclusiviste, în care accesul era permis doar pe bază de card și parolă, se transformau în altceva, bolborosind incoerent femeilor pe care le prindeau de orice parte proeminentă a corpului de care mâinile lor, într-o indecizie alcoolizată, se loveau. Femeile doar zâmbeau. Impecabil. Nicio urmă de jignire sau ruj întins. Niciun rimel scurs de la exprimarea lichidă a vreunei emoții. Femeile acelea nu erau femei. Erau arme. Arme lucrând în interes propriu. Aveau emoții, desigur, dar le limitaseră la propria persoană, într-un spațiu privat interior ce nu-și găsea loc de exprimare în acele momente. Flam realizase că în spatele zâmbetului lor perfect simetric se ascundea mașinăria sexului, oțelul scopului. În acele nopți, femeile erau doar corp. Un corp cu un cap pe a cărui față se lipise un zâmbet - și se lipea orice voia deținătorul cardului. Palme, scuipat, sânge, spermă și lacrimi. Femeile nu simțeau - pentru că ele rămăseseră de fapt acasă. Roșcata veninoasă - cu mama bolnavă de cancer. Blonda ingenuă - cu patru frați și tatăl în delirium tremens. Bruneta cu ochi verzi și posterior de Photoshop - cu iubitul intrat în sevraj. Clickclickclick.. De acolo, din întunericul vieții lor reale, din blocurile sordide care miroseau a ceapă și ură, ele se deconectau de corpuri și le ghidau prin telecomandă mentală. Erau maestrele durerii și ale răzbunării. Luau ce puteau, când puteau, zâmbeau și urau. Mângâiau frunțile marilor bărbați ai țării. Îi ajutau să fie limpezi. În timpul nopții, vidanja trecea pe la fiecare. La lumina zilei, totul scrobit, drept și de un alb imaculat. Atât de strălucitor, încât cei buni și drepți luminau până și blocurile în care acele femei începeau încet-încet să-și reia în stăpânire trupurile pe care taxiurile le aduseseră dimineața în fața ușilor ca pe niște răniți grav, abandonați de necunoscuți pe treptele unui spital de urgență.

Și astfel, toată lumea era mulțumită. Roțile patriei se învârteau, iar Flaminia, noapte de noapte, alături de Aryan, vedea cum lucrurile se rotunjeau. Mâini la ale căror încheieturi străluceau Rolex-uri și Patek-uri îl luau pe după umeri pe artist, iar invitațiile pentru susținerea de con-certe începeau să curgă. Un concert la Afaceri Externe, altul la Ambasada României la Londra. Și așa mai departe.

Iar ea, Flaminia, trebuia să găsească miezul definitoriu al creației lui. În acele nopți se uita la el cu o privire obosită, iar el era convins că pentru ea totul era normal, banal. Era atât de obișnuit cu degradarea, încât înota în ea ca un cerșetor într-o ladă de gunoi. Flaminia se gândise la Dorian Gray. Cel mai probabil Aryan nu citise romanul. Nici n-avea rost să-i spună despre el: nu l-ar fi citit. Era mult prea prins și aprins de propria artă. La urma urmei, era muzician; unul chiar talentat. Știa tot ce se putea ști despre Haydn, Mozart și tot restul acelei mici găști de muzicieni geniali. Putea cânta de la muzica cea mai cultă până la cea ascultată în cele mai depravate localuri. Îl admira pentru talentul și pentru demonii lui. Aryan eticheta cu "iubire" tot ce vedea; îi spunea că se inspira din iubire. Probabil că ideea în sine îl făcea să nu aibă probleme de conștiință care i-ar fi știrbit imaginea construită despre el însuși de mic copil, prin mii de ore de luptă tenace și furibundă cu acele instrumente al căror stăpân era acum. Ca aproape toți artiștii, era un rege al vanității.
- Flaminia, tu știi ce sunt eu? Eu sunt un zeu. În italiană "Flaminia" înseamnă slujitoare a zeilor, știai?

Știa.
- Suntem în România. Și oricum, prefer să-mi spui Flam, cum îmi spune toată lumea.
- Nu, o să-ți spun Flame. Pentru că așa ești tu.

Imaginea lui Aryan din prima zi a întâlnirii lor se estompa cu viteză amețitoare. Flam era singură și din ce în ce mai puțin îndrăgostită. Îi plăcea corpul lui: articulațiile fine și prelungi, linia gâtului, părul lung și blond. Și, de dragul acelui corp și al artistului care-l locuia, de 8 martie, înainte ca ultima fărâmă de admirație pentru talentul lui să se stingă, făcuse sex cu el.

Pe tot parcursul întâlnirii îl îndemnase să bea. Încercase să-l facă să nu mai vorbească atât de mult și de inutil: toată vorbăria aceea dulceagă o făcea să dea înapoi. Și nu voia să dea înapoi. Își amintise că o singură dată i se mai întâmplase să vrea ca un bărbat să tacă în prezența ei. Carol - un artist al striptease-ului masculin. O sculptură vie, înaltă, care venise la ea, i se așezase în brațe, îi luase palmele și le pusese pe pieptul lui tare, ca de marmură. Flam inspirase adânc mirosul de santal și de piele transpirată. Degetele ei nu întâlniseră niciun fir de păr. Neted ca o statuie, cald ca un animal. Păr lung, blond. Ca al lui Aryan. Nu o interesa striptease-ul masculin, chiar i se părea caraghios - dar o interesa Carol. Mișcările lui nu aveau lascivitatea de gust îndoielnic a tovarășilor de trupă. În timpul spectacolului el i se învârtea în cap pe muzică de Brahms. În seara aceea însă, Carol venise la ea. Și vorbise. Brusc, vraja se rupsese. În mintea ei își spunea încontinuu: "nu-nununu" - nu știuse cum să se ridice mai repede și să plece. Dezamăgire. Carol nu era prost. Carol nu era deștept. Carol era mediocru. Avea corp perfect și mișcări de derviș și atât. Flam ieșise din club și luase o gură de aer rece - și fusese ca și cum ar fi făcut un duș rece. Îi trecuse. În două minute îi trecuse. Fusese ultima dată când urmărise un spectacol de striptease masculin.

Își revenise din gânduri și-l privise pe Aryan. Bărbatul tăcuse, în sfârșit. Înțelesese, probabil. Flam îi pusese o mână pe picior.
- Vrei să mergem la mine, Flame? o întrebase el aproape instantaneu. Aș putea să-ți cânt la pian.

Știau amândoi despre ce pian era vorba.

Ajunsă afară, trăsese adânc aer în piept ca pentru o scufundare îndelungată și se urcase în mașina lui - era noaptea, era noutatea momentului, era vara, era părul lui lung și blond. Un bărbat înalt o conducea în mașina lui neagră cu numere de America în apartamentul lui din centru în care ea nu mai fusese niciodată. O scuturase un frison.

Se uitase pe geam.
- Melodia asta e despre tine, Flame.

"Fluturele".

Apartamentul era imens. Mobilă stil, candelabre. Pianul era acolo - un pian negru, cu coadă. Atmosferă decadentă. Îi plăcuse. El nu mai spusese prostii.

Se întrerupse din amintirea acelei nopți ca să-și aprindă o țigară. Ultima. "La naiba, iar am uitat să cumpăr. Uit... mereu uit." Deja uitase în mare parte ceea ce urmase în acea noapte. "Senzațiile se șterg primele", filosofă. "Mai ales dacă nu sunt intense."

Își amintea o învălmășeală de mâini, picioare, guri, sexe, strădania lui de a-i face pe plac. La sfârșit, aproape imediat, o întrebase:
- N-ai terminat, nu?
- Nu, răspunsese ea. Dar mi-a plăcut.

Era adevărat. Aryan fusese așa cum trebuia să fie, din toate punctele de vedere. Știa ce să facă și când. Arăta impecabil. Era artist, era talentat, cunoscut și apreciat în medii la care majoritatea oamenilor nu aveau acces. Din punct de vedere fizic, îi plăcuse experiența. Dar, în ciuda curiozității sexuale, ceea ce începuse să simtă pentru el din punct de vedere uman își spusese cuvântul. Corpul ei simțea plăcerea, dar nu voia să se abandoneze celuilalt corp, frumos și vanitos. Nu se simțise extraordinar, dar nici nu regretase că făcuse sex cu el. Făcuse ceea ce-și dorise, până la capăt.

Însă pe el nu-l mulțumise răspunsul. Începuse s-o sărute din nou:
- Acum o să dureze mai mult.

Îi simțea frustrarea; dar problema nu fusese de timp - iar ea își știa corpul și era conștientă de inutilitatea încercării. Apoi o întrebase din nou, iar ea îi răspunsese din nou. După o vreme, începuse să se îmbrace.
- Ce faci, nu rămâi să dormi la mine?
- Vreau să dorm la mine în pat, nu dorm bine în altă parte.
- Vrei să te duc?
- Nu, o să iau un taxi.
- Doar prima oară e așa, o să ne acomodăm.

Afară se făcuse răcoare. Tropăise zgribulită pe tocuri până la primul taxi, strângându-și pe talie haina subțire.

Se ridică din pat și ieși să-și cumpere țigări. Marlboro. Nu pentru aromă. Pentru caii din reclamă. "Ce prostie, pentru caii din reclamă... mda, dar așa funcționează. Unora le place zăpada. Altora - lasourile sau văcarii sexy și nebărbieriți." Undeva în subconștient, lucrurile astea influențau. Ceilalți cumpărau o anumită marcă de țigări sau de orice altceva în funcție de niște lucruri subtile de care nu ajungeau să-și dea seama. Nici nu se întrebau. Cel puțin, ea știa. Măcar alegerea era conștientă.

Plănuia să plece. De câteva ori chiar încercase, dar numai în gând. O lamă, niște pastile. Se gândea la grația lamei alunecând de-a lungul venelor. Ca și cum și-ar fi rulat pe mâini niște mănuși lungi, roșii. Lungi, neapărat. Sau ca și cum ar deschide un fermoar și s-ar dezbrăca de piele. Ca și cum... ce? Învârtea țigara între degete. Se așezase pe o bancă. Noaptea era caldă, motoarele treceau parcă în șoaptă. Le auzea răsuflarea în depărtare. Aerul înăbușitor îndesa bucăți de vată printre blocuri și printre mașini. Amortiza tot. Sirenele salvărilor. Detunăturile durerii de a fi fost încă acolo.

Nici nu știa când mai trecuse încă o zi după întâlnirea cu Aryan. Nu știa când trecea timpul. Zilele dormea. Auzea de la alții, seara, prin oraș, că fusese caniculă. Pentru ea, totul era întuneric. Iar noaptea aceea în care plecase de la Aryan era ca un vagon lăsat în urmă pe o linie dezafectată. Își închisese telefonul. Nu știa dacă el o căutase în vreun fel. Vorbea de pe celălalt număr.

Și nopțile treceau în caruselul cluburilor, oamenilor vechi, oamenilor noi, râsete, rochii cu spatele despicat, tocuri de înălțimea zgâ- rie-norilor. Avea senzația că vedea orașul de deasupra. Vorbea mult, cu multă lume, dansa, cunoștea bărbați în fiecare noapte. Se spunea că avea întotdeauna replicile la ea - dar Flam nu gândea. Mintea ei era în altă parte, undeva în spațiul dintre antenele blocurilor și stele, iar corpul ei, corzile ei vocale vibrau probabil din inerție. La fel ca unei găini decapitate, căreia corpul i se mai zbătea o vreme în țărână, trupul ei vibra pe ritmuri de house, rock sau latino, în funcție de locul în care era. Și nu confunda niciodată ritmul. Corpul știa, simțea, corpul era o mașinărie străină de ea. Nu-l lăsa însă niciodată prea mult timp singur. Nu atât de mult încât să rămână fără replici. Nu atât de mult încât să ajungă în brațele cuiva. Mintea ei se întorcea. Mintea ei, sau ce era acel abur care plutea deasupra Bucureștiului sfârâind în nopțile de caniculă sau în nopțile răcoroase, tăcute sau zgomotoase. Mintea ei o lua de păr, îi trăgea capul pe spate și scotea un râset gâlgâit din corzile ei vocale. Și vedea cum oamenii râdeau de râsul ei, împreună cu râsul ei, în râsul ei. Apoi mintea ei o ridica de pe scaune, canapele, hamacuri, și o ducea către casă. Corpul știa drumul; corpul era un cal obosit care venea seara spre locul știut. Se mai oprea la poarta vreunui străin, dar nu întârzia. Știa că "acasă" era în altă parte. Tremura de o dorință nesatisfăcută, voia o împlinire simțită cândva, nici nu știa când.

Citiți prefața acestei cărți.