Rusia lui Putin (II)

Citiți introducerea acestei cărți.
Citiți un prim fragment din această carte.


Oamenii emigrează din Rusia atunci când simt că, dacă ar rămâne mai mult, viața le-ar fi pusă în primejdie sau ar avea de suportat un atac violent din partea statului asupra integrității și demnității personale. Exact aceasta a fost situația din armata rusă pe 8 septembrie 2002. Cincizeci și patru de soldați au cedat și au încercat să "emigreze".

Terenul de instrucție al Diviziei 20 de infanterie motorizată de gardă este situat la marginea localității Prudboi din regiunea Volgograd. Cei din subunitatea a 2-a a Unității militare 20004 au fost luați din baza lor permanentă din orașul Kamîșin, din aceeași regiune Volgograd, și duși pe terenul de instrucție din Prudboi.

Până aici, nimic excepțional: antrenament de rutină. Instructorii lor ar fi trebuit să fie ofițerii comandanți, tătucii lor. Totuși, pe 8 septembrie, tătucii lor, locotenent-colonelul Kolesnikov, maiorul Șiriaev, maiorul Artemiev, locotenentul Kadiev, locotenentul Korostîlev, locotenentul Kobeț și sublocotenentul Pekov, au luat hotărârea să desfășoare o anchetă care depășea competența lor. Când soldații s-au adunat pe terenul de inspecție, li s-a spus că urma să aibă loc o anchetă pentru a se descoperi cine furase în timpul nopții un vehicul de teren pentru cercetare și luptă de pe terenul de instrucție.

Soldații au susținut mai târziu că în realitate nimeni nu furase vehiculul. Era chiar acolo, la locul lui, în parcul de vehicule al diviziei. Ofițerii pur și simplu se plictiseau. Băuseră mai multe zile la rând, probabil nu se simțeau prea bine și se gândiseră să se distreze arătându-și mușchii. Nu era în niciun caz prima dată când se întâmpla așa ceva pe terenul de instrucție de la Kamîșin, care avea oricum o reputație proastă.

După acest anunț, o primă serie de soldați a fost chemată în cortul ofițerilor: sergenții Kutuzov și Krutov, soldații Generalov, Gurski și Grîțenko. Celorlalți li s-a ordonat să aștepte afară. Curând, din cort au început să se audă țipetele și gemetele camarazilor lor. Ofițerii îi băteau. Prima serie a fost aruncată afară din cort. Aceștia le-au spus celorlalți că ofițerii îi loviseră pe spinare și pe fese și îi împunseseră în burtă și în coaste cu cozile lopeților de infanterie. Nici nu mai era nevoie de explicații. Semnele bătăilor se vedeau clar pe corpurile soldaților. Ofițerii le-au spus că vor lua o pauză. Locotenent-colonelul, doi maiori, trei locotenenți și un sublocotenent au plecat la masă și i-au informat pe soldații care rămăseseră că oricare dintre ei ar fi refuzat să mărturisească din proprie inițiativă cine furase vehiculul de teren va fi bătut exact ca și ceilalți care stăteau acum întinși pe iarba din fața cortului.

Anunțul odată făcut, ofițerii s-au dus la masă. Dar soldații? Soldații au fugit. S-au răsculat, alegând să nu mai aștepte ca niște oi la tăiere. I-au lăsat pe loc pe cei care erau de santinelă, deoarece dezertarea din post este o faptă penală care se judecă la tribunalul militar și se sfârșește într-un batalion disciplinar, și de asemenea pe Kutuzov, Krutov, Generalov și Grîțenko, aceștia fiind incapabili să meargă.

Formând o coloană, soldații au ieșit în pas de marș de pe terenul de instrucție luând-o către Volgograd, pentru a cere ajutor. De la Prudboi la Volgograd este o distanță mare, de aproape 180 de kilometri. Cei 54 de soldați au mers tot drumul în formație ordonată, neîncercând să se ascundă în vreun fel, pe marginea șoselei de-a lungul căreia ofițerii din Divizia nr. 20 călătoreau în ambele sensuri. Niciun vehicul nu a oprit. Nimeni nu s-a gândit să-i întrebe pe soldați unde mergeau fără să fie însoțiți de un ofițer, lucru care era împotriva regulamentelor militare.

Soldații au mers până s-a lăsat întunericul. S-au oprit să doarmă la liziera pădurii de lângă șosea. Nimeni nu a venit să-i caute, în pofida faptului că atunci când locotenent-colonelul, cei doi maiori, trei locotenenți și sublocotenentul ieșiseră din sala de mese descoperiseră că numărul efectivului de ostași din subunitatea a 2-a se subțiase considerabil. Nu mai rămăsese aproape niciunul care să le asculte comenzile.

Ofițerii s-au dus la culcare, fără să aibă nici cea mai mică idee unde se aflau soldații pentru care, prin lege, erau responsabili personal, dar știind foarte bine că în Rusia nici un ofițer nu este pedepsit niciodată dacă unui soldat i se întâmplă ceva.

Pe 9 septembrie, dis-de-dimineață, cei 54 de soldați au pornit din nou la drum pe șosea. Din nou, ofițerii treceau cu nepăsare pe lângă ei.

Acest detașament de soldați care dovedeau respect față de ei înșiși a fost pe drum o zi și jumătate și nimeni din Divizia nr. 20 nu l-a dat dispărut. În seara de 9 septembrie ei au intrat în Volgograd, în văzul tuturor. Au fost remarcați de poliție, dar nici acum nu s-a interesat nimeni de ei. Soldații au mers în pas de marș până în centrul orașului. "Era aproape șase seara și ne pregăteam să mergem acasă, când a sunat telefonul. «Mai aveți deschis? Putem veni să vă vedem?»" Cea care-mi povestește lucrurile acestea este Tatiana Zozulenko, directoarea organizației Drepturile Mamelor din regiunea Volgograd. "Am spus: «Veniți aici.» Bineînțeles, nu aveam cum să ne așteptăm la ceea ce a urmat. Patru soldați tineri au intrat în camera noastră micuță și au spus că sunt în total 54. Am întrebat unde erau ceilalți, iar băieții m-au condus într-o încăpere mică de la subsolul clădirii noastre.

Erau toți acolo. Lucrez în această organizație de unsprezece ani, dar n-am mai văzut până acum așa ceva. Primul lucru care m-a preocupat a fost unde aveam să-i instalăm pe toți. Era deja seară. I-am întrebat dacă mâncaseră. «Nu», au răspuns ei. "N-am mâncat de ieri.» Membrii organizației noastre au fugit să le cumpere cât mai multă pâine și lapte. Băieții s-au repezit la mâncare ca niște câini înfometați, dar eram obișnuiți cu asemenea scene. Soldații sunt prost hrăniți în unitățile lor, aproape toți sunt subalimentați. După ce au mâncat, i-am întrebat: «Unde vreți să ajungeți cu acțiunea voastră?» Ei au răspuns: «Vrem ca ofițerii care-i bat pe soldați să fie pedepsiți.» Ne-am decis să-i lăsăm să stea peste noapte în sediul organizației Drepturile Mamelor, pentru a avea timp să ne gândim până a doua zi la cele întâmplate. Primul lucru pe care urma să-l facem în dimineața următoare ar fi fost să mergem la biroul procurorului garnizoanei. Am încuiat ușa și ne-am dus acasă. Locuiesc aproape și m-am gândit că puteam veni repede dacă ar fi fost nevoie. La ora 23 în aceeași seară le-am telefonat, dar n-a răspuns nimeni. M-am gândit că poate erau obosiți, adormiseră sau le era frică să răspundă la telefon. Am fost trezită la ora 2 dimineața de avocatul nostru, Serghei Semușin. El a spus că cineva care nu se identificase îl sunase pentru a-i cere «să asigure clădirea». Am ajuns acolo în câteva minute. Afară erau câteva vehicule militare mici, cu ofițeri. Nu s-au prezentat. Soldații dispăruseră. I-am întrebat pe ofițeri unde erau și nu am primit niciun răspuns."

Lucrătorii din organizația Drepturile Mamelor au descoperit că se pătrunsese în sistemul lor de computere și le fuseseră distruse informațiile despre fărădelegile comise în Divizia 20. Ei au găsit sub covor un bilet de la un soldat, care spunea că nu știau unde vor fi duși; fuseseră bătuți și cereau ajutor. Ar mai fi ceva de adăugat. Ofițerii de la terenul de instrucție "și-au pierdut" soldații numai după ce li s-a telefonat de către superiori. Lucrul acesta s-a întâmplat târziu în seara de 9 septembrie, după ce Tatiana Zozulenko luase legătura cu jurnaliștii din Volgograd și informațiile despre soldații absenți nemotivat fuseseră mai întâi difuzate pe calea undelor.

Comandanții statului-major regional ceruseră, așa cum era și firesc, o explicație din partea ofițerilor. În timpul nopții, la sediul organizației Drepturile Mamelor veniseră mai multe vehicule și toți cei 54 de soldați fuseseră duși la arestul de la sediul comandamentului militar. Apoi au fost trimiși înapoi la unitatea lor, sub supravegherea acelorași ofițeri a căror demonstrație de forță îi făcuse pe soldați să părăsească terenul de instrucție. Tatiana Zozulenko l-a întrebat pe procurorul Cernov al garnizoanei Volgograd, a cărui datorie era să asigure respectarea legii în unitățile garnizoanei, de ce făcuse acest lucru, iar răspunsul acestuia a venit fără șovăială: "Pentru că sunt soldații noștri."

Aceasta este fraza cheie în saga celor 54. "Soldații noștri" înseamnă "sclavii noștri". Totul a rămas exact la fel cum a fost mereu în armata rusă. Trebuie protejat până la capăt un sens pervers al înțelesului sintagmei "onoarea ofițerului", care este întotdeauna mai presus de viața și demnitatea oricărui soldat. Părăsirea terenului de instrucție din Kamîșin a avut loc, în primul rând, din cauza hidoasei tradiții din armata rusă, în care soldatul este sclavul ofițerului. Acesta are invariabil dreptate și îl poate trata pe orice soldat după bunul lui plac. În al doilea rând, a fost rezultatul faptului cu adevărat trist că în prezent a dispărut cu desăvârșire controlul civil asupra procedeelor aplicate în armată, despre care s-a vorbit atât de mult în timpul lui Elțin și pentru care s-a elaborat chiar și un proiect de lege. Președintele Putin împărtășește vederile tradiționale ale armatei cu privire la drepturile ofițerilor și consideră complet nepotrivită o monitorizare civilă a forțelor armate.

Dedesubtul acestei povești stă faptul că Divizia nr. 20 - Divizia Rohlin, numită așa după comandantul ei, Lev Rohlin, un erou din Primul Război Cecen, astăzi deputat în Duma de Stat - și mai ales Unitatea 20004 au fost celebre în Volgograd și, de fapt, în întreaga Rusie. "Un an întreg am trimis informații biroului procurorului militar, în primul rând domnului Cernov, procurorul garnizoanei, dar și tuturor superiorilor ierarhici, până la biroul procurorului-șef militar de la Moscova, legate de fărădelegile comise de ofițerii Unității 20004", spune Tatiana Zozulenko.

"Din punctul de vedere al numărului de plângeri pe care le-am primit de la soldați, Unitatea 20004 se află pe primul loc. Ofițerii își bat soldații, jecmănindu-i de «solda pentru serviciul activ » pe cei întorși din Cecenia [Divizia nr. 20 a luptat în ambele războaie cecene și mai luptă și în ziua de azi.] Am vorbit despre acest lucru în gura mare, dar nu s-a întâmplat nimic. Biroul procurorului a decis să urgenteze lucrurile. Episodul de pe terenul de instrucție din Kamîșin este un rezultat absolut previzibil al «lipsei de răspundere personală» a ofițerilor armatei."


Rusia are, bineînțeles, un buget militar, în legătură cu care se poartă nenumărate discuții. Un lobby militar luptă pentru noi investiții și plățile comenzilor intră în vistierii din afara statului. Aceasta este practica internațională standard. Un detaliu important care ne distinge de alte țări este acela că suntem un producător major de arme și facem tranzacții cu ele în întreaga lume. Rusia este cea care a dat lumii pușca automată Kalașnikov. Pentru mulți ruși, acesta este un motiv de mândrie.

Nu aș vrea totuși să vorbesc despre statistici. Eu mă întreb doar dacă oamenii sunt mulțumiți de ordinea pe care a stabilit-o președintele Putin. Din punctul meu de vedere, acesta este principalul criteriu după care se pot judeca acțiunile unui conducător de stat. În căutarea răspunsului, merg la

Comitetul Mamelor Soldaților și le întreb pe femeile de acolo: "Au fost fiii voștri bucuroși să facă parte din armată? A făcut armata bărbați adevărați din ei?" Din răspunsurile lor aflu o mulțime de lucruri. Detaliile sunt mai importante decât imaginea de ansamblu. Cel puțin, asta este părerea mea.

Mișa Nikolaev locuia în regiunea Moscova. Familia lui l-a condus la plecarea în armată în iulie 2001. A fost repartizat în trupele de grăniceri, într-un post de frontieră la zece ore de zbor din Moscova, în localitatea Goriacii Pleaj de pe insula Anuciina din Kurilele Mici. Acestea sunt insulele care au provocat multă agitație în rândul politicienilor ruși și japonezi după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cât timp cele două părți se înfruntă, cineva trebuie să păzească frontierele. Mișa era unul această misiune. A stat în avanpostul din estul îndepărtat al Rusiei șase luni, iar pe 22 decembrie 2001 a murit. Prin toamnă trimitea deja scrisori alarmante acasă, după ce își descoperise pe corp răni purulente. Își rugase familia să-i trimită medicamente: balsamul lui Vișnevski, sulfanilamidă, "de fapt orice medicament pentru tratarea supurațiilor, metapirină, antiseptice, bandaje și cât mai mult leucoplast. Aici nu se găsește nimic." Părinții îi trimiseseră pachetele fără să se plângă, conștienți să armata are prea puține fonduri și gândindu-se că lucrurile nu pot fi chiar atât de rele, din moment ce Mișa putea lucra în continuare în bucătăria armatei. Dacă ar fi fost serios bolnav, socoteau părinții lui, nu ar fi fost lăsat să stea în apropierea locului unde se pregătea mâncarea.

Totuși, Mișa continua să pregătească mâncarea pentru trupe, chiar și după ce pielea de pe tot corpul i se acoperise cu răni supurânde. Patologul care a condus autopsia a raportat că țesuturile nefericitului soldat crăpau pur și simplu la atingerea scalpelului. La începutul secolului XXI, un soldat rus a putrezit de viu sub ochii ofițerilor săi, neprimind nici cea mai mică îngrijire medicală. Pe Mișa îl omorâse totala iresponsabilitate a superiorilor săi.

Dmitri Kiselev a fost repartizat pentru îndeplinirea serviciului militar în localitatea Istra din regiunea Moscova. În Rusia, cine primește un astfel de post este considerat un norocos. Era aproape de Moscova; părinții lui, fiind moscoviți, îl puteau vizita și își puteau croi drum la comandantul său dacă ar fi avut nevoie de ajutor. Nu era ca în insulele Kurile. Cu toate acestea, Dmitri nu a fost ferit de comportamentul depravat al ofițerilor.

Locotenent-colonelul Aleksandr Boronenkov, comandantul soldatului Kiselev, avea o ocupație colaterală lucrativă. Nu este un lucru prea neobișnuit în armata rusă din zilele noastre. Oamenii se dedau la tot felul de expediente pentru că salariile sunt destul de mici. Însă acest locotenent-colonel făcea negoț cu soldații. Istra este o așezare de dacea, iar Boronenko și-a vândut soldații proprietarilor loturilor din apropiere, ca mână ieftină de lucru. Soldații primeau în schimbul muncii doar hrană; plata în bani mergea direct la comandantul lor ofițer. Această schemă de a face bani nu este nici pe departe unică, ci destul de larg răspândită. Soldații sunt "vânduți" ca muncitori neplătiți - un fel de sclavi - unor oameni înstăriți, pe durata serviciului lor militar. Ofițerii folosesc această muncă neplătită ca mijloc de troc cu oameni pe care îi consideră "utili". Dacă un ofițer are nevoie să i se repare mașina și nu are bani, duce un grup de soldați la centrul de reparații pentru automobile. Aceștia muncesc acolo neplătiți atâta vreme cât o solicită centrul, iar acesta repară în schimb mașina ofițerului.

La sfârșitul lui iunie 2002, a venit rândul proaspătului recrut Dmitri Kiselev să fie vândut în sclavie. El a fost trimis să lucreze la constucția unei case pentru un oarecare domn Karabutov, membru al Asociației Horticultorilor Mir din raionul Istra. La început a luat parte la lucrările de construcție, dar mai târziu i s-a cerut ca, împreună cu alți șapte recruți, să sape un șanț adânc, pe toată lungimea parcelei. Pe 2 iulie la ora 7 seara marginile șanțului s-au prăbușit, îngropând trei băieți, printre care și pe Dmitri, care s-au sufocat, acoperiți de pământ. Părinții lui au încercat să-l aducă pe locotenent-colonelul Boronenkov în fața instanței de judecată, dar el a reușit să se fofileze. Cunoștea o mulțime de oameni "utili". Dmitri fusese singurul fiu al familiei Kiselev.

Pe 28 august 2002, Unitatea militară 42839 a fost desfășurată în Cecenia, nu departe de localitatea Kalinovskaia, un loc unde nu se mai dăduseră lupte de multă vreme. "Bunicii" beau până li se făcea rău. "Bunicii" - soldați cărora li s-a apropiat termenul de lăsare la vatră - constituie forța cea mai înspăimântătoare, cea mai criminală din armata noastră. În acea seară se pare că "bunicii" rămăseseră fără votcă, așa că îi spuseseră primului soldat care le apăruse înainte, lui Iuri Diacenko, să meargă în sat și "să le mai aducă de oriunde vrea el". Soldatul a refuzat. În primul rând, era de serviciu la paza unei porțiuni a perimetrului și nu avea dreptul să-și părăsească postul. În al doilea rând, așa cum le-a și spus, nu avea bani. "Bunicii" i-au spus să fure ceva din sat ca să facă rost de bani pentru votcă.

Iuri le-a răspuns totuși ferm: "Nu, n-o să merg." L-au bătut cu brutalitate până la ora 5 dimineața, între bătăi supunându- l unor umilințe crude și dezgustătoare. Au muiat o cârpă de șters pe jos în latrină și l-au frecat pe față, apoi l-au silit să curețe podeaua și când acesta s-a aplecat i-au înfipt coada mopului în anus. Pentru a încheia "ședința de instrucție", așa cum îi spuneau, "bunicii" l-au târât pe Iuri în cantină și l-au forțat să mănânce o oală de 3 litri de cașă (terci), bătându- l dacă încerca să se oprească.

Unde erau ofițerii? În noaptea aceea și ei băuseră până la nesimțire și erau incapabili fizic să se ocupe de ceva. Pe 29 august 2002, în jurul orei 6 dimineața, Iuri Diacenko a fost găsit în magazia cu provizii. Se spânzurase. Siberia nu este Cecenia. Este la mare depărtare de războiul de acolo, dar acest lucru nu are prea mare importanță.

Valeri Putințev, un flăcău născut în regiunea Tiumen, a fost repartizat în regiunea Krasnoiarsk pentru a-și face serviciul militar în orașul Ujur, în unitățile de elită ale forțelor de rachete strategice. Mama lui, Svetlana Putințeva, era încântată. Având în vedere că lucrau cu armele cele mai moderne și mai periculoase de pe planetă, ofițerii din unitățile de rachete erau considerați cei mai educați din armată. Nu se îmbătau, nu-și băteau recruții și păstrau disciplina. Totuși, curând a început să primească scrisori neliniștitoare de la fiul ei, în care acesta îi destăinuia că ofițerii respectivi nu erau mai buni decât niște "șacali": "Bună, mămico! Nu vreau să mai vadă și altcineva în afară de tine scrisoarea asta. Mai ales, ferește-te s-o vadă buni. Știm amândoi cum stau treburile cu ea și sunt sigur că n-o s-o lași să-și distrugă și bruma de sănătate care i-a mai rămas. Îmi fac multe griji pentru ea. Nu pot să accept că trebuie să muncesc ca un sclav pentru niște oameni pe care îi disprețuiesc. Mai mult decât orice pe lume, vreau să muncesc pentru binele propriului meu popor, pentru ca familia mea să o ducă mai bine. Abia când am ajuns aici am înțeles cât de importanți sunteți cu toții pentru mine..."

Valeri nu se va mai întoarce niciodată să lucreze pentru binele poporului lui. Ofițerii din cazarma Ujur erau scăpați de mult de sub control. Locotenenții îi jefuiau pe soldați de tot ce aveau, umilindu-i pe cei care, asemenea lui Valeri, încercau să-și apere demnitatea. În jumătatea de an pe care a petrecut-o în unitatea sa, patru soldați au sfârșit în coșciug, după ce fuseseră bătuți crunt. Prima joacă a ofițerilor a fost să-i confiște lui Valeri uniforma (soldații noștri nu au alte haine în afară de uniformă). Ei i-au spus că acum trebuia să și-o răscumpere. Presupuneau că va scrie acasă și va cere bani urgent. Valeri a rezistat, știind că mama lui ducea o existență foarte modestă alături de bunica lui, o pensionară în vârstă, de sora lui și fetița ei cea mică, și nu-și prea permitea să-i trimită bani. Din această cauză a fost bătut în mod repetat și cu brutalitate. În cele din urmă n-a mai putut suporta. S-a revoltat împotriva ofițerilor și a fost trimis la arest pentru nesupunere. Pretinzând că încercase să evadeze, ofițerii îl răniseră grav. Svetlana Putințeva a devenit neliniștită și a sunat la ofițerul comandant al unității, locotenent- colonelul Butov, care a informat-o că el știa cum să bată oamenii în așa fel încât să nu rămână nicio urmă. Svetlana a lăsat totul și a plecat de-a dreptul la Ujur, unde și-a găsit fiul în pragul morții. Avea răni de gloanțe în pelvis, vezica urinară, uretră și artera femurală. La spital, mamei i s-a spus să găsească sânge pentru transfuzie: "Urgent! Aici nu avem sânge." Singură într-un oraș străin, i se cerea să găsească donori. Ea s-a grăbit la unitatea militară pentru a cere ajutor. Ofițerul comandant a refuzat-o. Atunci a alergat în oraș, încercând să-și salveze fiul. N-a reușit. Valeri, în lipsa transfuziei, a murit pe 27 februarie 2002. În una dintre ultimele sale scrisori îi scrisese Svetlanei: "Nu mă aștept la prea mult ajutor de la ofițerii de aici. Nu sunt în stare decât să umilească oamenii."

Înapoi în regiunea Moscova. Este dimineața zilei de 4 mai 2002, în Unitatea militară 13815 din localitatea Balașiha. Două femei care lucrau ca fochiști în uzina care furnizează căldură unității aud țipete de ajutor în apropiere. Aleargă afară și văd că în mijlocul curții fusese săpată o groapă, în care era îngropat un soldat până la gât. Femeile au dat pământul la o parte, i-au tăiat funiile care-i legau mâinile și picioarele și l-au ajutat să iasă din groapă. În acest moment apare maiorul Aleksandr Simakin, furios la culme. Strigă la femei să-l lase pe soldat în pace. Este o lecție pe care i-o dă soldatului Cesnokov și dacă nu se întorc imediat la locul lor de muncă, vor fi date afară. Soldatul Cesnokov, scăpat din groapă, a dezertat din unitate. Armata rusă a fost întotdeauna unul dintre pilonii cei mai importanți ai statului. Până în ziua de azi este practic un lagăr de prizonieri dincolo de gardurile de sârmă ghimpată, unde tinerii cetățeni ai țării sunt încarcerați fără vină. Are reguli asemănătoare celor din orice închisoare, impuse de ofițeri. Este un loc unde "a omorî pe cineva în bătaie" constituie metoda de bază a instrucției. Întâmplător, acesta este și felul în care Putin descria cum va proceda cu dușmanii Rusiei, atunci când a urcat pentru prima dată pe tronul de la Kremlin.

S-ar putea ca președintele să considere convenabilă această stare de fapt, cu epoleții săi de locotenent-colonel și cu cele două fete de acasă care nu vor fi nevoite să servească într-o asemenea armată. Noi ceilalți totuși, în afară de casta ofițerilor care se desfată cu statutul de gangsteri mai presus de lege, suntem profund nemulțumiți de toate acestea. Cu atât mai mult aceia care au băieți ajunși la vârsta recrutării. Ei nu mai au timp să aștepte reformele din armată, care, deși au fost promise de atâta timp, se poticnesc invariabil undeva pe drum. Ei se tem că fiii lor vor pleca de acasă pentru a ajunge direct în vreun loc cum este terenul de instrucție din Kamîșin, sau în Cecenia, sau în altă parte de unde nu mai există drum de întoarcere.

Citiți introducerea acestei cărți.
Citiți un prim fragment din această carte.