Saga familiei Rothschild

Citiți introducerea acestei cărți aici.


Această carte povestește saga unei familii mitice, apărută acum peste două sute cincizeci de ani în ghetoul evreiesc din Frankfurt, o familie care se numără astăzi printre cele mai bogate din lume. S-au scris multe despre Rothschild, lucruri bune, mai puțin bune și foarte rele. Această carte încearcă să retraseze istoria diferitelor ramuri ale dinastiei urmărind șirul generațiilor și povestind aventurile, deseori surprinzătoare, ale fondatorilor și ale urmașilor lor. De ce casa din Neapole, cu toate că era foarte prosperă, s-a închis la începutul anilor 1860? Ce s-a petrecut între Himmler și șeful casei din Viena în 1938? Ce s-a întâmplat cu sucursala din Frankfurt, acolo unde familia și-a început fabuloasa ascensiune? Ce rol au jucat femeile Rothschild în această lungă istorie? Și, înainte de toate, care au fost resorturile fabulosului succes al dinastiei? (fragment din introducerea cărții)
  

Prolog. Starleta și bancherul

Banii, celebritatea, frumusețea... În 10 iulie 2015, la Londra, s-au adunat toate ingredientele care să facă din căsătoria lui James Rothschild cu Nicky Hilton evenimentul-vedetă al anului. Cum s-ar putea închipui o "distribuție" mai potrivită? Pe de o parte, strănepoata lui Conrad Hilton, fondatorul lanțului de hoteluri cu același nume. Cu o avere personală de 20 de milioane de dolari, această frumusețe de 32 de ani a fost rând pe rând actriță, manechin și stilistă, după care și-a lansat propria colecție de îmbrăcăminte. Ca și sora ei, foarte controversata Paris Hilton, este membră a "jet-set"-ului american. Ceva mai discretă, totuși, ceea ce nu e prea greu...

De partea cealaltă, moștenitorul "ramurii engleze" a celei mai celebre dinastii de bancheri din istorie, un tânăr discret de 30 de ani, al cărui tată a devenit erou de scandal în 1996, când s-a spânzurat în camera lui dintr-un mare hotel parizian.

James a devenit la rândul lui bancher, preferând totuși viața de gentleman-fermier pe domeniul familial de aproape 700 de hectare, cumpărat de bunicul lui Victor la Rushbrooke, în Suffolk. O proprietate pe care James s-a hotărât să o vândă în vara anului 2015, pentru 24 de milioane de lire. Bancherul știa la ce trebuie să se aștepte de la soția lui: new-yorkeză din cap până-n picioare, Nicky nu avea nici o intenție să pozeze în "lady" de țară în Anglia și să se ocupe de vânzarea sucului de mere, una dintre specialitățile de la Rushbrooke.

În acea vară a anului 2015, tabloidele se întrec să publice detalii și anecdote despre acest eveniment demn de o nuntă regală. Tinerii au acceptat să se căsătorească în grădina serei de portocali a Palatului Kensington, reședința Prințului moștenitor William și a soției sale Kate Middleton. La brațul tatălui ei, Nicky a făcut senzație în rochia de mireasă creată special pentru ea de Valentino, cu o valoare estimată de 70.000 de euro. Mult mai ieftină decât inelul ei, care a costat peste un milion de euro! Dintr-un ziar aflăm că lui Nicky i s-au zărit chiloții când și-a aranjat rochia; dintr-altul că i s-a prins voalul în roata automobilului Bentley. Dar cronicile stăruie mai ales asupra recepției. Două sute patru zeci și cinci de persoane, alese pe sprânceană, au fost invitate. Printre ele, un număr de celebrități între care Naomi Campbell, Chelsea Clinton, Lionel Richie, Kyle Richards, Mauricio Umansky, Dorothy Wang, Ezra Williams sau Bijou Phillips. Invitații - dintre care unii au fost rugați să ia lecții de etichetă - au fost serviți cu feluri dintre cele mai rafinate, "savant amestec între eleganța englezească și excentricitatea americană", potrivit ziarului Daily Mail. În meniu: cârnăciori de Cumberland stropiți cu muștar, piure de cartofi acompaniat de caviar, foie gras, fripturi de vită de Kobe, homar, risotto cu busuioc și cu pesto și, în încheiere, un bar cu deserturi care propunea nu mai puțin de treisprezece specialități, între care cheesecake cu piersici și zmeură și bavarois cu ciocolată albă. Grandioasa sărbătoare s-a încheiat abia în zori...

La 12 decembrie 1972, un alt eveniment monden făcuse vâlvă: "balul suprarealist" dat de Guy și Marie-Helene de Rothschild la proprietatea lor Ferrieres și la care participaseră, între alții, Salvador Dali și Brigitte Bardot. Cu o sută zece ani înainte, vizita lui Napoleon al III-lea la același castel Ferrieres, ridicat de James de Rothschild, fondatorul ramurii franceze, ținuse și ea prima pagină a jurnalelor epocii. Ca și recepțiile londoneze organizate de nepotul său Lionel și la care se înghesuia elita engleză. La Paris ca și la Londra, jurnaliștii vânau și cele mai neînsemnate zvonuri, orice firimitură de informație, încercând să dezvăluie secretele reale sau presupuse ale unor existențe situate la mii de kilometri de cele ale muritorilor de rând. Turiști veniți din lumea întreagă se duceau la Londra să admire strada pe care se înșirau palatele familiei! De la un James de Rothschild la celălalt nu s-a schimbat, de fapt, nimic.

De două secole încoace, de când Meyer Amschel, întemeietorul dinastiei, la începutul secolului al XlX-lea, și-a expediat fiii în cele patru zări ale Europei pentru a fonda o forță financiară unică în istorie, familia Rothschild trezește curiozitatea, hrănește imaginația și dă naștere fantasmelor, în bine și în rău. Trebuie spus că tot ceea ce îi privește poate fi motiv de visare, de admirație sau de critică - inclusiv cea mai abjectă - bogăția lor proverbială, atât de mare, chiar atât de neconceput încât însuși numele lor a devenit foarte de timpuriu un simbol al banului; originile lor evreiești, care fac din ei, pentru multă lume, "ființe aparte"; parcursul lor, care i-a dus din străduțele sordide ale unui ghetou până pe piscurile ierarhiei sociale la Paris, Napoli, Viena și Frankfurt; stilul lor de viață flamboaiant, fără să mai vorbim de uimitoarea lor longevitate. De la începuturile lui Meyer Amschel la Frankfurt acum peste două sute cincizeci de ani, familia Rothschild a trecut prin toate: războaie, crize economice, spolieri, exil și chiar grave lovituri ale sorții. Cu toate acestea, tot aici sunt, tot mai figurează în elita bancară mondială și sunt mai bogați decât acum două veacuri. Fără îndoială că perimetrul lor s-a redus: din cinci "case Rothschild" deschise în secolul al XlX-lea - Londra, Paris, Frankfurt, Viena și Napoli -, nu au mai rămas astăzi decât primele două, de altfel unificate. Dar ele continuă să mânuiască afaceri imense; continuă de asemenea să fie prezente în actualitatea economică, așa cum a arătat, în iunie 2016, anunțul fuziunii între Rothschild & Co., grupul financiar relansat de David de Rothschild imediat după naționalizarea din 1981, și banca Martin Maurel. O operație de anvergură, care a dat naștere unui nou ansamblu având în gestiune 34,3 miliarde de euro.

Această longevitate trezește admirația. Ea contribuie și la ivirea a tot soiul de ipoteze, inclusiv dintre cele mai nebunești. Orice-ar fi spus - și spun încă - generații de antisemiți și de adepți ai teoriei comploturilor, excepționala reușită a familiei Rothschild nu se datorează vreunei cauze misterioase. Nu este rodul unei conspirații împotriva națiunilor pe ruinele cărora familia ar fi făcut avere. Deși nu au fost niciodată naționaliști în sensul politic și ideologic al termenului, iar afacerile lor au ajuns de timpuriu la o dimensiune mondială, membrii familiei Rothschild s-au identificat multă vreme cu interesele țărilor unde trăiau și au știut, când a fost nevoie, să dea dovadă de patriotism.

Reușita lor nu este nici rezultatul unei forme dezvoltate de machiavelism. Ea se explică de fapt prin trei factori: originea dinastiei, circumstanțele istorice care au dus la ascensiunea lor și regulile de conduită pe care le-au adoptat pentru a obține cele mai bune rezultate.

Oricât de paradoxal ar părea, prima forță a Rothschilzilor a fost aceea de a fi evrei. Religia lor le-a adus nenumărate necazuri, dar le-a dat acces la o profesiune în care coreligionarii lor căpătaseră de multă vreme o reputație măgulitoare, mai ales la Curțile germane unde se obișnuia să se facă apel la "evreii Curții" pentru mânuirea banilor și a valorilor. Sprijinindu-se pe rețelele familiale caracteristice religiei lor, Rothschilzii au știut să beneficieze de avantaje din ruperea continentului, divizat pe vremea aceea într-o multitudine de regate și principate independente, toate într-o veșnică pană de bani, și să se facă indispensabili suveranilor strâmtorați. Cu un curaj pe care concurenții lor nu-l aveau și asigurându-și cu iscusință oameni fideli în cercurile conducătoare ale epocii, au folosit banii altora ca să-și crească bogăția proprie, îndeplinindu-și în același timp cu scrupulozitate mandatele care le fuseseră încredințate. Aceasta a fost originea averii lor.

"Marea istorie" le-a venit apoi în ajutor. Marea miză s-a jucat între 1800 și 1820, când întreaga Europă s-a coalizat împotriva lui Napoleon, și în anii care au urmat imediat după căderea imperiului. Originari dintr-o țară ocupată de armata franceză, Rothschilzii și-au ales tabăra în mod firesc și și-au pus incontestabilele talente și averea, deja importantă, în slujba adversarilor Împăratului. Fără războaiele napoleoniene, fără Sfânta Alianță creată în 1815 pentru a împiedica propagarea ideilor "liberale" în Europa și fără tendința Statelor de a cheltui mult mai mulți bani decât aveau, destinul familiei Rothschild ar fi fost cu siguranță diferit: acești trei factori au făcut din ei finanțiștii unei Europe hotărât conservatoare și le-au permis să-și desfășoare forțele în noi domenii de activitate.

În sfârșit, pentru a trage cele mai mari foloase din ambianța în care se mișcau, Rothschilzii au respectat reguli care au rămas valabile până în plin secol XX: o înțelegere strânsă între toate "casele", excluderea de la moștenire a fiicelor și a ginerilor, imposibilitatea, pentru cei care părăseau asocierea, de a pleca cu părțile lor, participații încrucișate la toate nivelele, totul întărit printr-un sistem de alianțe matrimoniale între veri...

Nemaiîntâlnite oriunde altundeva, aceste principii au menținut disciplina în sânul familiei și au evitat orice conflict de anvergură în interiorul dinastiei. Astfel poate fi înțeleasă mai ușor uimirea pe care a trezit-o înfruntarea între Rothschilzii de la Paris și cei din Geneva, care a izbucnit în 2015 pentru utilizarea numelui. Din multe privințe era o premieră, deși în ramura franceză existaseră deja certuri grave în anii 1930.

Deși dă loc la un mare număr de mituri, familia Rothschild aparține deci istoriei. Ea încarnează trecerea de la lumea aristocratică și seniorială în care au evoluat, timp de decenii, și care le-a generat averea, la era marii burghezii industriale. Începând de la Frankfurt, membrii ei s-au implantat în marile capitale europene, apoi și-au lărgit orizontul în toată lumea, din Rusia în Palestina, trecând prin Statele Unite și în Asia. Fiecare generație a pus o piatră la edificiul familial, și nu numai în sfera economică și financiară. Bancheri ai regilor și prinților, pionieri ai căilor ferate, ai telegrafului electric și ai marii industrii, ei au fost și mecenați, constructori - nu mai puțin de 50 de locuințe în două secole -, botaniști, savanți, artiști, filantropia Unul a fost chiar spion! "Mă întreb dacă nu cumva creierul unui Rothschild are aceeași greutate ca și cel al unui Alexandru cel Mare și dacă acele capacități de categorie diferită, o categorie considerată inferioară, cum ar fi cea de finanțist, comparat cu un cuceritor sau un literat, nu sunt produse de organe asemănătoare de aceeași valoare", scriau în 1871 frații Goncourt în Jurnalul lor, punându-și întrebări asupra reușitei strălucitoare a Rothschilzilor și dând mărturie în treacăt de părerea jalnică a epocii lor despre lumea băncilor și a marilor afaceri.

Pe lângă capacitățile excepționale, pentru a înțelege uimitorul destin al acestei dinastii, trebuie de fapt să ne întoarcem la originile ei.

Meyer Amschel, "primul Rothschild", omul care muncea cu înverșunare și a dus o viață întotdeauna modestă - niciodată nu ești îndeajuns de prudent! - și-o fi imaginat că cei cinci fii ai săi și descendenții lor vor deveni într-o bună zi familia cea mai bogată din lume? Nu este imposibil! Se străduise din greu să devină inter-mediarul obligatoriu al Curților Princiare germane, să se insereze în fluxul marelui comerț european și să se lanseze în afaceri bănești. Reușise prin muncă și cu prețul a mii de umilințe, grație puterii rețelei lui și având grijă să-și asocieze foarte devreme fiii la afaceri, organizând un sistem familial capabil să-i asigure perenitatea. În acest fel ajunsese să-și lărgească orizontul mult dincolo de Frankfurt. Acolo unde începuse totul...


În iunie 1765, doi oameni s-au întâlnit pentru prima dată cu ocazia târgului care, de două ori pe an încă din Evul Mediu, în primăvară și în toamnă, ritma viața în Frankfurt. Era un eveniment major pentru oraș. Între două și trei mii de persoane din toată Germania, dar și din Europa de Nord, Anglia, Franța, Italia și chiar și din îndepărtata Rusie, soseau pe malurile râului Main pentru a schimba între ele tot soiul de mărfuri: produse agricole, lemn, mirodenii, țesături, bijuterii, mătăsuri, arme, dantele, vin, tutun, blănuri... Timp de câteva zile, vacarmul și îngrămădeala făceau orașul să vibreze. În piețe, jongleri, magicieni, comedieni, acrobați și vindecători accentuau și mai mult atmosfera festivă. Pline ochi, hanurile erau rezervate pentru negocieri și discuții de afaceri. Fără îndoială că la una dintre acestea s-au întâlnit cele două personaje ale noastre. Primul era un tânăr de 22 de ani, îmbrăcat cu îngrijire. Mic de statură, avea deja o anume corpolență care avea să se accentueze de-a lungul anilor. Privirea lui pătrunzătoare, care părea că vrea să citească în ochii interlocutorilor, exprima o oarecare suspiciune și chiar condescendență, așa cum se cuvenea cuiva de rangul lui. Pentru că personajul nu era un fitecine: era Kronprinz-ul (prinț moștenitor - n. trad.) Wilhelm, viitor landgraf (prinț suveran - n. trad.) de Hesse-Cassel - unul dintre numeroasele state care constituiau Sfântul Imperiu roman și al cărui oraș principal era Frankfurt.

Tatăl lui, Frederic al II-lea de Hesse-Cassel, trecea drept unul dintre oamenii cei mai bogați din Europa, ceea ce nu-l împiedica, de altfel, să se arate frugal în toate, inclusiv la masă unde se mulțumea în majoritatea timpului să ronțăie câteva legume și un pic de carne în chip de prânz. Deloc cheltuitor și de o austeritate financiară care se apropia de zgârcenie, se străduia să amelioreze viața economică a micului său stat - nu atât pentru a asigura bunăstarea populației, cât pentru a-și mări Tezaurul propriu, deseori gol. Astfel că fusese primul care introdusese cartoful în Germania, convins pe bună dreptate că această nouă cultură va aduce un plus de prosperitate țăranilor "săi", care, în schimb, vor plăti impozite ceva mai mari. Omul nu era un administrator prosti Dar majoritatea veniturilor lui Frederic veneau din vânzarea ca mercenari a supușilor lui bărbați armatelor Europei care făceau cea mai bună ofertă, activitate pe care fiul lui era destinat să o dezvolte în proporții considerabile.

Arborele genealogic al fiului său Wilhelm era cât se poate de prestigios. Prin mama sa, Marie, era nepotul defunctului rege al Angliei George II. Văr cu succesorul acestuia, George III, luase în căsătorie pe fiica regelui Danemarcei. Pentru moment, ca prinț moștenitor, Wilhelm domnea ca un stăpân absolut asupra micului comitat Hanau, la câțiva kilometri de Frankfurt. Viclean, tot atât de dornic de câștig ca și tatăl său și deja ros de avariție, ducea o viață de dezmăț, adunând amante și bastarzi - șaptezeci și patru după unele surse! - și încercând prin toate mijloacele să-și mărească veniturile. Dacă acest desfrânat inveterat se hotărâse să onoreze târgul de la Frankfurt cu prezența sa, era desigur ca să trateze niscaiva afaceri.

Celălalt personaj avea aceeași vârstă, sau aproape, ca și prințul moștenitor. Născut în 1743 sau 1744, data este incertă, era, după spusa contemporanilor - nu există nici un portret al lui - un om de statură înaltă, cu frunte înaltă și buze senzuale. Lumea lui era la mare depărtare de cea a lui Wilhelm de Hesse-Cassel. Era doar un simplu negustor care cumpăra și revindea monezi și medalii rare, bijuterii vechi, gravuri de valoare și alte antichități. Era mai ales evreu, ceea ce, de altfel, nu-i punea nici o problemă lui Wilhelm, care era cu totul lipsit de prejudecăți în materie, cu condiția ca relația să-i aducă bani. Omul se numea Meyer Amschel Rothschild.

Medalii și monede... Ca toți aristocrații Europei, și prințul nutrea o adevărată pasiune pentru obiectele vechi și era un colecționar avizat. Asta îl adusese la târgul de la Frankfurt, ca să se întâlnească, la recomandarea unuia dintre apropiații săi, cu "evreul Meyer". Wilhelm era sigur că o să găsească ceea ce caută. Situat la încrucișarea marilor drumuri comerciale care leagă Germania de Sud cu marile porturi ale mării Baltice - Hamburg, Bremen, Lubeck - și, de acolo, cu Țările de Jos și cu Anglia, legat prin râul Main de Rin, principala arteră fluvială a Europei - orașul era în acea vreme o așezare comercială prosperă. Extrema diversitate a monedelor în circulație în Europa, cu care se făcea schimb la cele două mari târguri anuale, favorizase dezvoltarea activităților bancare specializate în schimb și scrisori de credit, dând naștere unei vocații căreia Frankfurt i-a rămas fidel până în zilele noastre. Printre cei 200 de negocianți care se îndeletniceau cu zărăfia, trăitori atunci în oraș, se număra o majoritate de evrei, care preluaseră această activitate multă vreme privită cu desconsiderare de catolici. În afară de mânuirea banilor de metal folosiți cam peste tot în Europa, ei căpătaseră o mare competență în comerțul cu monede și medalii vechi, după care se dădeau în vânt elitele aristocratice ale epocii. În exercitarea profesiei lor, evreii aveau un avantaj: importanța rețelei lor familiale. Ea le permitea să dispună de contacte sigure în toate orașele din Germania, ușurând astfel operațiile de schimb și, când era nevoie, transferul de bani dintr-un loc în altul.

Meyer Amschel era unul dintre acești mânuitori de bani, printre mulți alții. În ziua aceea, Wilhelm de Hesse-Cassel a cumpărat de la el monezi și medalii în valoare de 38 de florini. Comanda era modestă, desigur, dar ea reprezenta o etapă majoră pentru Meyer Amschel. De-acum înainte, soarta lui va fi legată strâns de cea a prințului, care, în căutare de oameni de încredere care să-i mărească averea, îi va încredința puțin câte puțin o parte crescândă a afacerilor sale, dând astfel impulsul de pornire monumentalului său destin. În acea primăvară a anului 1765, în timp ce străzile din jur fremătau de activitatea trepidantă a negustorilor și bancherilor, Mayer Amschel putea să spere că va ieși din strâmtoarea universului său și al familiei sale: ghetoul din Frankfurt.

"Ulița evreilor", Judengasse, constituie de secole o lume aparte, separată de restul orașului prin ziduri înalte cu trei porți groase, păzite în permanență de soldați și încuiate în fiecare seară când se înnoptează. În această stradă unică, foarte lungă dar care nu depășește trei metri lățime, se îngrămădește încă din secolul al XlI-lea comunitatea evreiască cea mai importantă și cea mai mal-tratată din Germania. Trăiesc acolo 3.000 de oameni. Condițiile de viață sunt grele, ca să nu spunem îngrozitoare. Orașul Frankfurt refuzând să mărească Judengasse - care se întinde în arc de cerc și este blocată la nord de poarta Bornheimer și la sud de cimitirul evreiesc -, prețul locuințelor, insuficiente la număr, crește neîncetat. În 1740, o casă de patru încăperi pe jumătate dărăpănată și cu totul lipsită de aerisire s-a vândut cu 6.000 de florini, o sumă considerabilă, echivalentă cu cea pe care a plătit-o tatăl lui Goethe pentru o casă frumoasă cu 20 de încăperi, în cartierul burghez al Frankfurtului (Amos Elon, Le Premier des Rothschild, Paris, Calmann-Lvy, 1997 - n. trad,).

În afară de asta, pentru a obține statutul legal de rezident, evreii trebuie să fie obligatoriu proprietari. Rezultat: două, trei și uneori până la cinci familii locuiesc într-o casă prevăzută inițial pentru o singură familie. De-a lungul timpului, casele au fost împărțite în apartamente din ce în ce mai mici sau au fost pur și simplu supraînălțate cu două sau trei nivele, agravând riscul de incendiu... sau de prăbușire. Pentru a câștiga și mai mult spațiu, noi șiruri de clădiri au fost ridicate în curțile din spate, accentuând suprapopularea în Judengasse. Slab luminată, umedă și tot timpul aglomerată, strada nu e pavată decât parțial și bineînțeles nu e canalizată. Murdăria și duhoarea sunt înspăimântătoare. "Strâmtoarea, murdăria, fojgăiala, accentul unei limbi neplăcute, toate astea produceau cea mai supărătoare impresie", scrie Goethe în amintirile sale. În acest spațiu sinistru, locuitorii sunt supuși unor restricții fără număr, cele mai multe codificate la începutul secolului al XVII-lea. Evreii sunt închiși în ghetou pe timpul nopții, în zilele de duminică și în perioada sărbătorilor religioase, le este interzis să intre în biserici, în grădinile publice, în hanuri și cafenele și să zăbovească în piețele publice.

Pot să circule pe străduțele din centru, dar numai pentru motive profesionale și cu condiția să nu meargă mai mult de doi unul lângă altul. Dacă unul dintre ei are ghinionul să ridice ochii spre procesiunea Corpus Christi (Sărbătorită în general la 60 de zile după Paști pentru a marca prezența reală a corpului lui Hristos în sfânta împărtășanie - n. trad.), riscă foarte serios să se trezească la închisoare.

Cei care merg la piață au obligația să-i aștepte pe creștini să-și termine cumpărăturile și abia după aceea să le facă pe ale lor. Excluși de la practicarea multor meserii, trebuie și să se conformeze unui cod vestimentar foarte strict, care le interzice în special să se pudreze, dar și să poarte tocă, mătăsuri, bijuterii și alte "semne exterioare de bogăție". În sfârșit, comunitatea evreiască din Frankfurt, limitată arbitrar la 500 de familii, nu e autorizată să celebreze mai mult de douăsprezece căsătorii pe an. Un mijloc de a limita numărul membrilor ei...

Aceste restricții, cele mai severe din Germania, se explică în mare parte prin voința comunității negustorilor din Frankfurt de a sugruma concurența evreilor. Numai luteranii - confesiune de care aparțin principalii negustori din oraș, în special berarii și negustorii de mirodenii - au dreptul să posede pământuri și să facă negoț cu materii prime, lucru interzis evreilor. În 1697, a fost suprimată permisiunea acordată evreilor de a închiria antrepozite în afara ghetoului pentru a stoca mărfuri, cu condiția ca acestea să nu fie nici vândute la fața locului, nici semnalate atenției publicului. Luteranii fiind singurii care fac parte din Senat, o adunare în care membrii sunt cooptați și care deține puterea judiciară și legislativă asupra orașului, ei au întreaga posibilitate de a modifica așa cum le convine regulile după care se desfășoară viața ghetoului, lucru de la care nu se abțin câtuși de puțin.

Într-o Germanie care, sub influența Luminilor, începe să atenueze duritatea regulilor care încadrează comunitățile evreiești, Frankfurt strălucește, în realitate, prin arhaismul său. Autoritățile, de altfel, își asumă perfect acest lucru: sunt foarte mândre de fresca obscenă realizată mai demult la inițiativa lor la intrarea în oraș, Judensau sau "Scroafa evreilor". Întreținută cu grijă, ea înfățișează un grup de evrei care ling excrementele și sug țâțele unei scroafe. Nu a fost distrusă decât în 1802 - de francezi.

Văzând condițiile de viață ale evreilor din Frankfurt, e de mirare că într-un asemenea decor a putut să se ivească una dintre cele mai mari dinastii financiare ale tuturor timpurilor - dacă nu cumva cea mai mare. Totuși, aceasta avea să se întâmple. Când Meyer Amschel vine pe lume în 1743 sau 1744, sunt cel puțin două secole de când "Ulița evreilor" constituie orizontul cotidian al Rothschilzilor. Însuși numele lor este legat de ghetou. În anii 1570, unul dintre ei, Isaac, a adoptat numele casei în care locuia pe atunci: casa cu Scut roșu, Zum Roten Schild. O practică curentă în comunitatea evreiască, ai cărei membri, în lipsa unei adevărate stări civile, își iau ca nume de familie adresa, blazonul sau firma care le decorează casa. Când, un secol după aceea, nepotul lui Isaac, Naftali Hirz, pleacă din Roten Schild într-o altă casă, Hinterpfann - "În spatele tigăii" -, preferă să-și păstreze numele Rothschild.

Situată în partea de nord a "Uliței evreilor" - cea mai întunecată, mai strâmtă și mai umedă din ghetou -, Hinterpfann ne este cunoscută datorită planurilor păstrate în arhivele din Frankfurt. Este o casă îngustă, de 80 de metri pătrați, cu trei etaje și cu pod. La parter este o încăpere mică, servind de birou și de depozit. La etaje se află bucătăriile și camerele. Construită într-un dos de curte înecat în noroaie și apă murdară, casa este accesibilă printr-un culoar strâmt ce traversează locuința principală care dă spre stradă. Două familii, adică vreo douăsprezece persoane cel puțin, locuiesc aici. Hinterpfann avea să fie martora începuturilor formidabilei ascensiuni ale lui Meyer Amschel.

Ca mulți dintre coreligionarii lor și neavând posibilitatea de a face altceva, Rothschilzii sunt pe-atunci negustori de haine, prăvăliași și zarafi, profesând în același timp mânuirea banilor și negoțul cu haine. Activități fără anvergură, pentru care li se întâmplă, în anii în care le merge mai bine, să plătească ceva impozite, și care nu-i pun la adăpost de loviturile sorții. Zaraf și neguțător, acestea sunt meseriile bunicului lui Meyer Amschel, Moses Kalman, care se pare că a atins o oarecare bunăstare. Fiul lui, Amschel Moses, tatăl viitorului bancher, trăiește mai modest. Și el face zărăfie și negoț cu haine. Dar trebuie să întrețină nu mai puțin de opt copii, dintre care trei vor muri, victime ale condițiilor de igienă deplorabile din Judengasse. Meyer Amschel este unul dintre cei cinci supraviețuitori. La Hinterpfann, familia locuiește într-o singură încăpere, care servește pe rând drept dormitor și cameră de zi...

Cel pe care revista americană Forbes avea să-l înscrie pe lista celor mai influenți oameni de afaceri ai istoriei are o copilărie austeră. De distracții nici vorbă. În fiecare dimineață, se duce la școala evreiască, unde capătă o educație tradițională, întemeiată pe rugăciune, învățarea Torei și a Talmudului și respectarea strictă a poruncilor. Această educație este administrată în evreiește și idiș-germană de profesori de calitate.

Ghetoul din Frankfurt este un centru reputat de studii evreiești. Condusă de talmudiști celebri, academia talmudică primește studenți veniți din toată Europa. În acest mediu cultural - garanție a unui nivel de instruire ridicat, caracteristic comunităților evreiești - crește Meyer Amschel. Când nu studiază, la fel ca frații și surorile lui, își ajută tatăl la afaceri, în special cu ocazia târgului din Frankfurt, făcând trierea bucăților de țesături și a hainelor, numărând și clasând monedele venite din toată Europa, ca să le schimbe cu bani locali, familiarizându-se treptat cu realitățile comerțului. Curând, va afla toate secretele ducaților, ludovicilor de aur, florinilor, talerilor, pieselor antice și ale altor medalii vechi, ceea ce explică poate interesul lui precoce pentru numismatică. În 1755, tatăl lui îl trimite să-și termine studiile la celebrul seminar rabinic din Furth, nu departe de Nuremberg, la trei zile drum cu diligența din Frankfurt. Oare Amschel Moses vrea să-și vadă fiul îmbrățișând cariera de rabin? Fără îndoială că nu. Foarte pios, înțelege pur și simplu să-i desăvârșească educația religioasă lui Meyer Amschel, ca să facă din el "un bun evreu". Băiatul nu va avea timp să-și termine studiile. În octombrie 1755, pe când Amschel este la Furth abia de câteva luni, tatăl său moare subit, ucis de una dintre numeroasele "febre" care, în epocă, secerau la intervale regulate populația orașelor. Câteva luni mai târziu, în iunie 1756, moare și mama lui. lată-l pe băiat silit să se întoarcă la Frankfurt pe drumurile pe care Războiul de Șapte Ani, recent izbucnit, le făcea nesigure. În ghetou, Meyer Amschel își regăsește cei doi frați și cele două surori. Moștenitori ai casei familiale și dați în grija rudelor apropiate, copiii trebuie de-acum să-și asigure mijloace de subzistență.

Istoria nu ne spune cum a ajuns Meyer Amschel să intre în ucenicie la Wolf Jacob Oppenheim, o importantă companie bancară evreiască situată la Hanovra. Prin relații familiale, fără îndoială, familia Oppenheim având probabil de multă vreme legături de afaceri cu familia Rothschild. La 12 ani, Meyer Amschel își schimbă viața austeră de până atunci cu o existență și un univers mult mai interesante. Căci Hanovra nu e Frankfurt. Aparținând coroanei Angliei, orașul este mult mai tolerant decât cel din Hesse. Evreii trăiesc tot într-un ghetou, dar ies liber din el, inclusiv noaptea. Cât despre Oppenheim, sunt o putere financiară, bancheri foarte activi care, deja de multă vreme, dau împrumuturi regilor, prinților și episcopilor, și și-au extins activitățile într-o bună parte a Germaniei. Sunt în fapt agenți ai Curții, "evrei ai Curții", cum sunt numiți de obicei. Un statut foarte special, iar Meyer Amschel avea să facă totul pentru a-l obține...

În Germania secolului al XVIII-lea, această țară divizată în peste o sută de regate, principate și ducate, toți prinții sau aproape toți, toți landgrafii care, la fel ca Frederic al Il-lea de Hesse-Cassel, domnesc asupra unei bucățele din Sfântul Imperiu roman, au evreul "lor" de Curte. Este o specificitate nemțească. Ea nu există în Franța sau în Anglia - țări centralizate de multă vreme; nu există nici în Italia, care dispune, încă din Evul Mediu, de instituții bancare solide. Rolul lor: cel de a gera finanțele prinților, de a le furniza la cerere trupe, arme, bijuterii, țesături prețioase și alte produse, de a răspunde capriciilor lor și celor ale amantelor lor, dar de asemenea, câteodată, de a le administra statele însărcinându-se mai ales cu foarte nepopulara colectare a impozitelor. Toate acestea, sprijinindu-se pe vastele lor rețele familiale. Imediat după îngrozitorul Război de Treizeci de Ani (1618-1648) prinții capătă obiceiul de a apela la evrei pentru a reconstrui, dezvolta și moderniza provinciile lor devastate. Știința lor în mânuirea banilor, puterea rețelelor lor de afaceri și lipsa scrupulelor religioase în materie financiară constituie serioase garanții de eficacitate. Fără a mai aminti că, dacă angajezi un evreu, ai la îndemână un țap ispășitor comod în caz de "tumult" popular sau de revoltă antifiscală... Beneficiind de un statut special, aproape identic celui al nobilimii și depinzând exclusiv de prinții care se servesc de ei, evreii Curții au jucat astfel un rol major în dezvoltarea economică a principatelor germane. Poziția lor e de invidiat: cum nu uită să se servească și ei când au ocazia, duc o viață de lux și au părăsit demult ghetoul, locuind în somptuoase reședințe aristocratice. Dar meseria e foarte riscantă...

În Germania, nimeni nu a uitat necazurile celebrului Joseph Suss Oppenheimer. Bunicul lui Meyer Amschel îl cunoscuse de altfel foarte bine. Născut în 1692, acest fiu al unui negustor din Heidelberg, nu prea dotat pentru studii și total detașat de iudaism, plecase rapid din orașul natal ca să se alăture casei de comerț fondate mai demult de unchiul său Samuel Oppenheimer. Supranumit "împăratul evreilor", cunoscut pentru mintea lui deschisă și pentru imensa cultură, el fusese bancherul și furnizorul armatelor Împăratului Leopold, căruia îi avansase sume foarte mari ca să-l ajute să respingă invazia turcă din 1683. Acolo, în birourile din Viena, în care plutea încă umbra legendară a unchiului său Samuel, se inițiase tânărul Joseph în mânuirea banilor și în fiscalitatea statelor germane. Apoi umblase prin Germania, fără să se așeze pe undeva. Înzestrat cu un simț al afacerilor ieșit din comun și cu o iscusință excepțională, făcând uz de prestigioasa rudenie cu Samuel Oppenheimer, reușise să intre în anturajul familiei Thurn und Taxis, care pusese mâna pe bogatul monopol al poștei în Ratisbonne și într-o bună parte a Germaniei.

Atunci a început cu adevărat ascensiunea lui. La curtea Palatinatului, unde se așezase la sfârșitul anilor 1720, Joseph Suss Oppenheimer obținuse concesiunea timbrelor fiscale, pe care o revânduse imediat cu o sumă confortabilă. Cu profiturile realizate, cumpărase monopolul fabricării monedelor marelui ducat Hesse-Darmstadt, și acesta vândut foarte repede. Îmbogățindu-se peste măsură, se perindase pe la toate Curțile Germaniei, împrumutând sume importante prinților și prelaților și rambursându-se prin dreptul de a încasa impozite și unele venituri publice. Abil și fin cunoscător al curților princiare, își legase apoi soarta de cea a ducelui de Wurtemberg, Karl-Alexander, un prinț nerod, fără multă minte, care cheltuia bani pe care nu-i avea și care îl făcuse consilierul lui privat, ministru de Finanțe, apoi prim-ministru oficios, cu o dublă misiune: să modifice constituția ducatului în sens autoritar și să adune prin orice mijloace banii de care principatul avea mare nevoie. Două sarcini de care Joseph Suss Oppenheimer se achitase de minune, multiplicând pentru aceasta noile impozite și monopolurile ducale. Cum ducea o viață fastuoasă într-un palat din Frankfurt, afișându-se fără ezitare în public cu metresa lui creștină, Oppenheimer își făcuse în timp mulți dușmani, pe care reușise să-i țină la distanță. Până în ziua în care moartea subită a lui Karl-Alexander pusese capăt carierei lui. Arestat de consiliul de regență, acuzat că a jefuit ducatul, că a dominat prin corupție și nedreptate, că a sedus fecioare creștine și chiar că a folosit magia neagră pentru a-l pungăși pe defunctul duce, Oppenheimer a fost spânzurat la Stuttgart în fața unei mulțimi în sărbătoare. Peste 10.000 de persoane au asistat la supliciul lui într-o atmosferă de chermeză. Evreul curții își îndeplinise perfect rolul de țap ispășitor (Devenit încarnarea evreului trădător, Joseph Suss avea să inspire filmul de propagandă nazist Evreul Suss, realizat în 1940 de cineastul german Veit Harland - n. trad). Execuția lui fusese o lecție pentru toți evreii din Germania: mai bine să-ți ascunzi bogăția, să nu te faci remarcat printr-o viață de lux și să nu te angajezi prea mult în relații cu puterea. Prudența cere să pari mai sărac decât ești în realitate. Exact așa avea să facă Meyer Amschel...

La Hanovra, familia Oppenheim cunoaște perfect sfârșitul tragic al lui Joseph Suss Oppenheimer, cu care, în ciuda aparențelor, nu are nici o legătură de rudenie. Au reușit să reziste. În două generații, membrii familiei Oppenheim au devenit veritabili bancheri, renumiți în toată Europa pentru seriozitate și pentru calitatea rețelei lor de afaceri. Specializată în comerț internațional, în împrumuturi către mai marii lumii și în efecte de comerț, casa desfășoară de asemenea și o importantă activitate numismatică, cumpărând și vânzând medalii de valoare. Simplu ucenic inițiat progresiv în tainele finanțelor, Meyer Amschel are un interes special pentru această activitate care-i amintește de operațiile de schimb efectuate odinioară cu tatăl său. Cu trecerea timpului, el devine expert în piese vechi și are ocazia să întâlnească, în birourile băncii, numeroși colecționari. Unul dintre ei, locotenentul general (titlu deținut de comandantul secund pe câmpul de bătălie, care se subordona căpitanului general - n. trad.) baron von Estorff, se arată atât de impresionat de competența tânărului, încât îi încredințează sarcina de a cumpăra anumite piese. Urmaș al unei vechi familii aristocratice din Hanovra, baronul de vreo patruzeci de ani este unul dintre principalii consilieri ai landgrafului Frederic al II-lea de Hesse-Cassel. Prin el, Rothschild va fi pus în legătură cu fiul și succesorul desemnat al landgrafului, Wilhelm.

Ne aflăm în anul 1763. Terminându-și ucenicia, Meyer Amschel pleacă înapoi la Frankfurt. Are aproape 20 de ani, are experiență și, deja, câteva relații de afaceri. Ocupat o vreme de francezi, orașul său natal a suferit mult în urma Războiului de Șapte Ani, care a aruncat economia în marasm. Cât despre condițiile de viață ale evreilor, acestea nu s-au îmbunătățit deloc. În casa familială de pe Judengasse, Meyer Amschel își regăsește frații, între care Moses Amschel, cel mai mare, căsătorit și ocupându-se cu amanetul, și Calmann, care ține un birou de schimb și de comerț. Cu el se asociază Meyer Amschel, aducând în afacere cunoștințele sale despre monezi și partea de moștenire de la părinți. El adaugă activităților de schimb ocupația în care devenise expert la Hanovra, comerțul cu monezi și medalii vechi, extinzându-se curând la "antichități", bijuterii, mobile de valoare, gravuri vechi și alte bibelouri prețioase...

E ușor de imaginat înghesuiala din casa Hinterpfann, unde cei trei frați trăiau și lucrau alături de un cuplu de rubedenii care se instalaseră acolo. Profitând de relațiile pe care și le făcuse la Hanovra, Meyer Amschel își lărgește puțin clientela, în special cu ocazia târgurilor de la Frankfurt, care au redevenit un randevu comercial incontestabil pentru o mare parte din Europa. Până în acea zi din iunie 1765 când, cu siguranță mulțumită locotenentului general baron de Estorff, care l-a recomandat, reușește să înnoade primele relații de afaceri cu Wilhelm, viitorul landgraf de Hesse-Cassel.

Începând din 1765, Rothschild îi livrează în mod regulat piese și monede lui Wilhelm. Ceea ce îl ajută să devină oficial, în septembrie 1769, "factor al curții". Meyer Amschel este cel care a solicitat acest titlu, adresându-i viitorului landgraf o misivă prea iscusit scrisă pentru a fi opera lui: "Am avut marea fericire de a procura Alteței Voastre mai multe mărfuri pe care a binevoit să le aprecieze. Sunt gata să-mi pun energia și averea în slujba Alteței Voastre în momentul în care veți dori să-mi porunciți aceasta. Aș fi considerabil și în mod special încurajat să o fac dacă Alteța Voastră ar avea mărinimia de a mă numi factor al curții. Îndrăznesc să prezint această cerere, convins că, făcând-o, nu cauzez nici un prejudiciu și cu speranța că o asemenea distincție îmi va înălța poziția comercială" (cf. Amos Elon, op. cit. - n. trad.). Mulțumit de serviciile celui pe care-l numește "evreul lui protejat", Wilhelm acceptă cu plăcere și "cu o mare bunăvoință" această cerere - e adevărat că nu-l costă nimic! Desigur că poziția tânărului comerciant nu se schimbă fundamental: Rothschild rămâne un evreu din ghetou, închis pe Judengasse pe timpul nopții și în zilele de duminică și supus la tot soiul de vexațiuni. Pasul făcut nu este totuși neglijabil: deși e în mare parte onorific, acest titlu de factor al curții - care echivalează cu cel de furnizor oficial - îi permite să înscrie blazonul Hesse și Hanau pe ușa casei familiale și în corespondența sa comercială. În Judengasse, deja Meyer Amschel nu mai e un oarecare...

De altfel, nici faptul că un an mai târziu, în august 1770, o ia în căsătorie pe Guttle Schnapper nu este o întâmplare. Fata are 17 ani și este fiica unui agent comercial și de schimb din ghetoul din Frankfurt, devenit factor al curții principatului Saxa-Meiningen. O căsătorie aranjată, fără îndoială, mărturie a poziției pe care o ocupă deja Meyer Amschel în sânul comunității evreiești din Frankfurt. Fata îi aduce soțului o zestre de 2.400 florini, o sumă foarte importantă. Așa cum se cuvine, cuplul se așază în Hinterpfann, în micul apartament de celibatar pe care Rothschild îl ocupase singur până acum. Acolo se vor naște șase dintre cei zece copii ai lor: Schonche în 1771, apoi Amschel (Anselm, 1773), Salomon (1774), Nathan (1777), Isabella - viitoarea Betty, în 1781 - și în sfârșit Babette (1784). Zdravănă, harnică și econoamă - chiar când se va îmbogăți, va refuza să dea vreun semn de vanitate -, înzestrată pe deasupra cu un solid simț al umorului, Guttle îl secondează cu succes pe soțul ei în afaceri.

Pentru Meyer Amschel, a sosit acum momentul să vadă mai departe, să iasă din Frankfurt și din ghetoul lui și să plece să-și caute clienții cu care nu a avut contact decât cu ocazia celor două mari târguri anuale. Germania epocii constituie un adevărat "teren de joacă" pentru un comerciant ambițios. Vanitatea prinților, setea lor constantă de bani, modul lor de viață, privilegiile lor - începând cu prerogativa regală de a bate monedă - înmulțesc ocaziile de a face afaceri, de a se deda la operații de schimb de bani sau de a se plasa în poziția de furnizor de neocolit al capetelor încoronate sau al elitelor urbane.

Meyer Amschel a înțeles acest lucru. Iată-l de-acum călătorind pe drumurile Germaniei, profitând de statutul său de factor al curții pentru a le propune aristocraților și burghezilor bogați din Darmstadt, Mainz sau Wiesbaden colecții de monede, medalii și diverse antichități, expediind la toate curțile princiare - de exemplu regelui Bavariei sau ducelui de Weimar - cataloagele luxoase pe care le întocmește și în care sunt enumerate cu precizie monedele, medaliile și alte "rarități antice". Să nu ne amăgim: reușește să pătrundă în castele și palate princiare, dar cei cu care are contact sunt intendenții și contabilii prinților. Mai târziu, fiii săi se vor adresa direct regilor și miniștrilor. Meyer Amschel trebuie să se mulțumească cu oamenii lor de încredere. În Germania epocii, puterea acestora este considerabilă. Ei au controlul asupra pungilor princiare, aleg furnizorii și fac plățile, fără să uite vreodată să se servească și ei cu această ocazie. Așa că e necesar să fii în bune relații cu ei. Rotschild procedează în consecință, mărindu-și treptat rețeaua cunoștințelor. Unele dintre ele aveau să joace curând un rol considerabil în dezvoltarea afacerilor lui.

La începutul anilor 1780, Meyer Amschel devenise un comerciant prosper, singurul negustor evreu de antichități, medalii și bibelouri din Frankfurt, dacă ar fi să credem anuarul comerțului orașului. De la moartea fratelui său Calmann, în 1782, este unicul proprietar al biroului de schimb și de negoț instalat la parterul casei Hinterpfann. Îl dezvoltă ajutat de Guttle, care se ocupă în special de încasări și de scontarea biletelor la ordin. Face deja operațiuni bancare? Încă nu, deși i se întâmplă cu siguranță să mai împrumute bani din când în când unor gentilomi strâmtorați. Bazându-se pe noua lui prosperitate, cumpără în 1784 o casă nouă în Judengasse: "casa cu Scut verde" (Zum Grunen Schild). Ea aparținea familiei Schiff ("nava"); unul dintre descendenții acestei familii, Jacob, născut la Frankfurt în 1847, va emigra în 1866 în Statele Unite și va deveni unul dintre principalii bancheri ai firmei, Kuhn, Loeb & Co., după care va juca un rol major în dezvoltarea drumurilor de fier de dincolo de Atlantic. Noua locuință a familiei Rothschild, cu patru etaje, abia dacă e puțin mai spațioasă decât Hinterpfann, iar încăperile ei sunt tot atât de strâmte. Dar e mai bine situată - în partea mai lată a străzii, dă direct în stradă și e mai luminoasă. Fără să mai punem la socoteală că are un puț și o pompă de apă, un adevărat lux! Și, mai ales, îi aparține lui Meyer Amschel, care, până atunci, locuia împreună cu frații săi. Casa fiind încă ocupată de familia Schiff, cuplul Rothschild nu poate să se mute decât în 1786. Acolo vor veni pe lume ultimii lor patru copii, Carl (Charles) în 1788, Gotton sau Julie (1790), Jettchen sau Henrietta (1791) și viitorul fondator al ramurii franceze a dinastiei, Jakob, sau James, în 1792. La acea dată, afacerile lui Meyer Amschel luaseră deja de ceva vreme o întorsătură nouă...

Citiți capitolul 2 din această carte aici.