Saga familiei Rothschild (II)

Citiți introducerea acestei cărți aici.
Citiți prologul și primul capitol al acestei cărți aici.


La 31 octombrie 1785, la ora trei după-amiaza, pe când ia ca de obicei o masă modestă în castelul lui de la Cassel, Frederic al II-lea e doborât de o criză cardiacă. La 42 de ani, fiul lui, Wilhelm, care nu-și ascunde bucuria, îi urmează ca landgraf de Hesse-Cassel. Din 1765 încoace, prințul se îngrășase. Moștenitor al unei averi considerabile - estimată între 40 și 120 de milioane de taleri, adică între 10 și 30 de milioane de lire sterline în epocă, se arată din ce în ce mai lacom de bani. Pentru moment, situația lui Meyer Amschel nu se schimbă. Cu tot titlul lui de factor al curții, nu e decât un furnizor modest al prințului, căruia îi vinde din când în când colecții de monede și antichități. Nu te poți îmbogăți din așa ceva. Foarte bănuitor când e vorba de banii lui, Wilhelm nu are nici un motiv să-și încredințeze vreo afacere acestui evreu pe care abia îl cunoaște, și în nici un caz vânzările de mercenari, care constituie grosul veniturilor statului. Această activitate îi aduce sume enorme landgrafului, a cărui imaginație în materie de finanțe nu cunoaște limite. Totul se facturează. Bineînțeles "vânzarea", cu prețul de 7 lire sterline de om. Dar nu numai asta. Mercenarii sunt expediați peste mare ca să participe la vreo bătălie? Clientul trebuie să plătească o primă specială. Un soldat este trimis acasă fără o mână sau un picior? Și asta se plătește: 2 lire de om. O primă ceva mai mare de o liră e prevăzută pentru fiecare soldat mort în luptă sau în spital. Sume care se duc direct în buzunarele landgrafului. Înzestrat cu un suflet de contabil, Frederic al II-lea de Hesse-Cassel este cunoscut pentru modul în care își mustra generalii, prea economi cu sângele oamenilor lor. "Oamenii voștri sunt greu de ucis. Nu uitați că Tezaurul meu e gol", îi scria el unuia dintre generali (Jean Bouvier, Les Rothschild, histoire d'un capitalisme frangais, Paris, Le club frangais du livre, 1967 - n.trad), dornic să închirieze cât mai repede un nou contingent de supuși și să încaseze primele de "invaliditate-deces". Wilhelm al IX-lea e făcut din același aluat...

Evident că acest trafic îl interesează în cel mai înalt grad pe Meyer Amschel, cum îi interesează de altfel pe toți cei care se ocupă cu negoțul în Germania epocii. Pentru că vânzarea de "carne de tun", în special Angliei, prima clientă a landgrafilor de Hesse-Cassel, necesită importante operațiuni bancare. Plătiți la Londra, banii rezultați din aceste vânzări sunt investiți, o parte, în împrumuturile guvernamentale britanice, iar cealaltă parte repatriați în Germania, sub formă de scrisori de schimb sau de facturi plătibile în lire sterline, care trebuie schimbate în moneda locală. Operațiuni pentru care Wilhelm al IX-lea se poate sprijini pe instituții bancare reputate, cum ar fi Van der Notten, prezentă la Amsterdam și Londra, sau, la Frankfurt, Frații Bethmann și Ruppel & Harnier. Dacă vrea să ia parte la acest comerț, Meyer Amschel trebuie deci să-și găsească locul printre acești intermediari privilegiați și, pentru aceasta, să-și întărească legăturile cu casa Hesse-Cassel. Or, se întâmplă că făcuse cunoștință, cu puțină vreme în urmă, cu omul de încredere al lui Wilhelm al IX-lea, Karl Frederic Buderus. Întâlnire decisivă! Buderus este primul dintr-o lungă serie de personaje care, în culisele istoriei, vor juca un rol major în ascensiunea Rothschilzilor. Fiul unui valet, și-a început cariera la curtea din Hesse ca profesor de muzică al copiilor din flori ai lui Frederic al II-lea. Remarcat de Wilhelm pentru eficacitatea lui, simțul organizatoric și, mai ales, pentru simțul lui de economie, a devenit trezorier al comitatului Hanau în 1783, când i-a atras atenția stăpânului său că averea îi va crește substanțial dacă va nota, în registrele sale de contabilitate, fracțiunile zecimale ale numeroaselor produse - lapte, lemn etc. - de pe domeniile sale, pe care le vindea foarte scump! Nici un profit nu e prea mic... I-a sugerat de asemenea prințului, cu viclenie, o idee dintre cele mai originale: să mărească prețul sării, monopol princiar, ori de câte ori i se va naște un copil nelegitim, ceea ce, la felul în care se desfășura viața privată a lui Wilhelm, avea mari șanse să fie foarte benefic pentru tezaur! Încântat de această știință contabilă și imaginație fiscală, prințul l-a adus la Cassel, capitala țării, de unde a început curând să supervizeze ansamblul afacerilor sale financiare. De câteva ori Buderus se dusese la Frankfurt pentru afacerile prințului, ocazii cu care se întâlnise cu Meyer Amschel. Aflat mereu în căutare de bani cu care să-și întrețină numeroasa familie, îi ceruse sfaturi și chiar îi încredințase câteva plasamente personale. Cu succes, dacă judecăm după evoluția relațiilor lor. E mai mult ca probabil că Meyer Amschel a aranjat lucrurile astfel încât investițiile interlocutorului său să nu fie niciodată în pierdere, chit că a dat din propriul buzunar, când a fost nevoie. La urma urmei, merita să o facă! Începând din 1783, și încă mai mult din 1785, Buderus face tot ce poate ca să-l ajute pe Rothschild. Mulțumită lui, în special, Meyer Amschel obține în 1783 prețiosul permis care autoriza un mic număr de evrei să iasă din ghetou seara, duminicile și în zilele de sărbătoare. Buderus se străduiește de asemenea să-i pledeze cauza pe lângă Wilhelm al IX-lea, contând pe faptul că, atunci când va veni momentul, o să se aleagă și el cu niscaiva venituri suplimentare.

Fără mare succes imediat, întrucât lui Wilhelm nu-i place să-și schimbe obiceiurile. Totuși Meyer Amschel nu-și precupețește eforturile. În 1785, la câteva luni după încoronarea noului landgraf, vine la Cassel ca să-i amintească de existența sa.

Urmează alte voiaje, în 1786 și 1787, în cursul cărora nu ezită să-i ofere lui Wilhelm bijuterii la prețuri excepțional de mici. Bucuros de chilipir, landgraful le cumpără, mulțumindu-se să-l răsplătească cu vorbe bune.

Abia în 1789, sub presiunea lui Buderus, promovat între timp la conducerea administrației financiare a principatului, se hotărăște în sfârșit să-i încredințeze negocierea unor bilete de schimb în valoare de 800 de lire. În prealabil, bănuitorul landgraf a cerut totuși o anchetă completă asupra lui Meyer Amschel, a creditului, averii și reputației sale. Un om care ducea o viață modestă, cunoscut ca oferind cele mai bune prețuri și plătindu-și datoriile la timp, au descoperit trimișii landgrafului, care totuși n-au reușit să estimeze cu precizie averea lui Rothschild. La Frankfurt, Meyer Amschel are grijă să rămână discret și să nu-și etaleze bogăția. Prudența e sănătoasă... Deși incomplete, aceste informații îl liniștesc pe Wilhelm.

Opt sute de lire. Fără îndoială că suma e modestă în comparație cu cele gerate de bancherii obișnuiți ai lui Wilhelm. Dar pentru Meyer Amschel, care s-a angajat în fața landgrafului să negocieze aceste titluri la cel mai bun preț, ea constituie un început promițător. Cu atât mai mult cu cât, câteva luni mai târziu, pe când de partea cealaltă a Rinului bubuie revoluția franceză, el obține de la Wilhelm un nou lot de titluri pe care să le schimbe, de data aceasta în valoare de 2.000 de lire. De-acum înainte îl vom vedea pe Rothschild angajat pe deplin în operațiuni bancare, scontând tratele landgrafului - cumpărându-le adică și alegându-se cu o dobândă - și reintroducându-le în circuitul comercial, și aici cu dobândă. Când se ivește ocazia, scontează și mijloacele de plată emise de familia Thurn und Taxis, care, cum am mai spus, ocupă funcția ereditară de patron al poștei Sfântului Imperiu roman. Avantaj suplimentar: reputat pentru eficacitatea sa, acest serviciu poștal îi permite lui Rotschild - care profită cât poate de acest avantaj - să fie informat foarte devreme de noutățile politice și economice.

De puțină vreme, Meyer Amschel este angajat de asemenea în marele comerț internațional, cumpărând produse coloniale și produse textile provenite din Anglia. Acolo s-a pus în mișcare o altă revoluție: cea industrială.

De la mijlocul secolului al XVIII-lea încoace, o serie de invenții în filatură și apoi în țesătorie au contribuit la impulsionarea producției de textile, în special de bumbac. E momentul mecanizării și al apariției manufacturilor, adevărate uzine înainte de vreme. Produse în cantitate mare cu preț mic, țesăturile de bumbac englezești sunt expediate pe tot continentul. Călare pe un imperiu colonial gigantic, care se întinde din Antile până în India și China, Anglia deține și controlul comerțului cu mărfuri coloniale, pe care le exportă de asemenea în toată Europa. Oraș al schimburilor, Frankfurt este în acea vreme centrul principal de redistribuire pentru Germania a produselor coloniale și industriale provenite din Londra via Hamburg, Bremen și Amsterdam.

La fel ca mulți comercianți din oraș, evrei sau nu, Meyer Amschel s-a inserat în aceste fluxuri comerciale. Grație rețelelor israelite instalate pe celălalt mal al Mânecii, i se expediază tot soiul de mărfuri, întrucât își reinvestește în această afacere majoritatea veniturilor sale. În antrepozitele pe care de-acum le închiriază în afara ghetoului (Senatul orașului a ridicat în cele din urmă interdicția - n.trad.), stochează vinuri, cafea, zahăr, ceai, făină și țesături de bumbac, pe care le revinde cu ocazia celor două târguri anuale de la Frankfurt. Liber să circule pe unde-i place, e tot timpul pe drumuri, la Cassel bineînțeles, dar și prin alte părți ale Germaniei, unde-l cheamă numeroasele sale afaceri. Și, în acest moment, revoluția franceză apare în viața lui.

În octombrie 1792, o armată revoluționară condusă de generalul Custine intră în Frankfurt. Cu șase luni înainte, în aprilie, Franța declarase război "regelui Boemiei și Ungariei" - adică lui Francisc al II-lea, împărat al Sfântului Imperiu roman - pe motivul că refuzase să împrăștie grupurile de emigrați francezi din Renania. În realitate, cei de la Paris își făcuseră fiecare calculele lor: Girondinii, aflați la putere, care contau pe victorii rapide care să facă uitată situația dificilă din Franța și să consolideze revoluția moderată dorită de ei; adversarii lor Montaniarzi, conduși de Robespierre, care se temeau să nu se ajungă astfel la o dictatură militară și care, din acest motiv, se opuneau războiului; și în sfârșit Ludovic al XVI-lea, convins că o să câștige în ambele cazuri, o victorie întărind ceea ce-i mai rămăsese din putere, o înfrângere punând capăt revoluției și restabilindu-l de facto pe tron. După o vară catastrofală - intrarea în război a Prusiei în iulie, cucerirea de către germani a orașului Longwy și a Verdunului, trădarea generalului La Fayette... -, vine, la 20 septembrie, victoria armatelor franceze la Valmy. Cinci zile după aceea, Custine, care a lansat o ofensivă generală pe Rin, cucerește Spire. Worms cade la rândul său în 5 octombrie, urmat de Mainz pe 21 și de Frankfurt pe 23. La Cassel, situat la mai puțin de 200 km. de acolo, Wilhelm al IX-lea, care se teme pentru viața și mai ales pentru averea lui - francezii îl acuză că s-a îmbogățit cu "sângele poporului" - se grăbește să se alăture primei coaliții care se formează împotriva Franței revoluționare, cuprinzând practic toate statele europene: Austria, Prusia, Marea Britanie, Rusia, Spania, Portugalia, regatul Neapole, Toscana, Provinciile Unite, Hanovra, Hesse, și chiar și Statele pontificale. Consecvent cu sine, landgraful a cerut totuși, ca preț al alăturării sale, ca Anglia să-i plătească 100.000 de lire și a acceptat să furnizeze, pentru bani gheață, nu mai puțin de 6.000 de soldați smulși din căminele lor.


Francezii nu vor rămâne decât câteva săptămâni în Frankfurt, suficient ca să constate ostilitatea unanimă a evreilor din oraș. Tânăra republică Franceză își proclamase totuși intenția de a pune capăt statutului evreilor. Dar "popoarelor nu le plac misionarii înarmați", avertizase Robespierre... În 2 decembrie, prusacii recuceresc orașul. Cât despre Meyer Amschel, el este pe picior de război. Imediat după eliberarea orașului, a fost însărcinat să furnizeze în cel mai scurt timp armatei austriece grâu, uniforme și cai de tracțiune. Un contract important de furnizor al armatei, care cu siguranță urcă la mai multe milioane de florini și pe care îl împarte cu alți doi oameni de afaceri din Judengasse. Sarcina este imensă: trebuie să fie organizată o rețea de subcontractanți, să fie cumpărate și transportate importante cantități de bunuri alimentare și de furaj, să fie confecționate uniforme... Toate acestea presupun credit financiar, filiere de aprovizionare și rețele de afaceri solide. Faptul că Meyer Amschel a fost desemnat să îndeplinească această misiune spune multe despre reputația lui și despre poziția pe care o ocupă în sânul comunității evreiești și, în mai mare, printre negocianții din Frankfurt. Bineînțeles că nu lucrează singur: deja de câtăva vreme este ajutat de fiii lui, Anselm, Salomon și Nathan. Folosește și câțiva comiși care sunt însărcinați cu documentele mai simple, administrează stocurile și transportă mărfurile. În 1796, unul dintre primii săi angajați, un biet evreu din ghetou pe nume Hersch Liebmann, care servește în același timp de curier, magazioner și om la toate - sparge lemne și ajută la bucătărie -, va fi arestat pentru că a furat câteva mii de florini de la patronul său. Dosarul lui de instrucție ne dezvăluie atmosfera care domnește în acea vreme în casa cu Scut verde: du-te-vino-ul continuu de produse și de pungi cu aur și argint, stocate în pivniță și în pod, agitația frenetică a lui Meyer Amschel și a fiilor lui, care nu-și îngăduiau nici o clipă de odihnă și erau mai des pe drumuri decât în Judengasse, amploarea afacerilor lui Rothschild, care se extind la toate orașele din Germania, dar și la Viena, Londra sau Amsterdam, posibilitatea, pentru comiși, de a-și umfla buzunarele dedându-se la mici tranzacții personale, imposibilitatea de a ține o contabilitate precisă a tuturor operațiilor, pentru că se înlănțuie cu o viteză uimitoare.

Războaiele, cele ale Revoluției, apoi cele ale Imperiului: ele sunt cele care vor accelera (și încă în ce mod!) ascensiunea Rothschilzilor; ele le vor mări baza financiară; ele vor face posibilă dezvoltarea ulterioară a dinastiei. Atunci, între sfârșitul anilor 1790 și începutul anilor 1800, Meyer Amschel trece de la statutul de negustor la cel de bancher. Nimic original, de altfel: peste tot în Europa și mai ales în Franța războaiele îmbogățesc afaceriști de tot felul, maeștri în arta de a specula, însărcinați să furnizeze armatelor echipamentele de care au nevoie. Unii vor sfârși pierzând tot, cum a fost Gabriel-Julien Ouvrard, "bancherul lui Napoleon", care a dat faliment în 1823 după ce și-a oferit serviciile lui Ludovic al XVIII-lea. Alții în schimb înfloresc, cum s-a întâmplat cu membrii familiei Seilliere, trecuți de la statutul de furnizori ai armatei la cel, infinit mai respectabil, de bancheri. Meyer Amschel face parte din această categorie, deși încă mulți alți factori explică reușita lui și a descendenților săi. Din anii 1790, și mai mult încă la începutul deceniului următor, când armatele lui Napoleon îngenunchează Europa, neguțătorul din Frankfurt își pune finanțele, inteligența și vasta rețea de afaceri în slujba Aliaților angajați într-o luptă pe viață și pe moarte împotriva "Micului Corsican". Reputația și forța financiară a Rothschilzilor vor ieși considerabil întărite din această aventură.

Un om joacă un rol esențial în această ascensiune, un om cu care ne-am mai întâlnit deja de câteva ori în această povestire: Karl-Frederic Buderus. De zece ani încoace, fostul profesor de muzică al bastarzilor lui Frederic al II-lea de Hesse-Cassel și-a legat soarta de cea a lui Meyer Amschel, care, dinspre partea lui, se "îngrijește" în mod special de relația cu el. Abil, negustorul a știut să-și atașeze acest om competent și harnic, mai întâi prin generoase "amabilități", cum se spunea în epocă, apoi, mai târziu, asociindu-l de-a binelea la afacerile lui. Războiul l-a propulsat pe Buderus în consiliul de război pe care Wilhelm al II-lea l-a constituit în jurul său cu o misiune particulară: să urmărească numeroasele investiții ale landgrafului. O mană cerească pentru Meyer Amschel. În anii 1790, partea lui în negocierea tratelor comerciale ale landgrafului crește fără încetare. Bun cunoscător al tuturor șmecheriilor financiare, negustorul profită și instaurează un sistem care-i permite să câștige pe toate planurile, plătindu-și furnizorii englezi, de la care continuă să cumpere textile, cu scrisorile de schimb cumpărate de la landgraf, economisind astfel taxa de scont. Nu e departe timpul când, hotărât să se lipsească total de intermediarii englezi, Meyer Amschel îl va trimite pe fiul său Nathan în Anglia, cu misiunea de a centraliza toate comenzile și a le expedia la Frankfurt, generând astfel noi profituri, imediat reinvestite.

Prin Buderus, Rothschild obține mai ales dreptul de a participa la negocierea numeroaselor împrumuturi pe care Wilhelm le acordă principatelor și orașelor germane, și chiar unor state europene. Nu mai e vorba de scrisori de schimb: este vorba, de această dată, de sume considerabile, susceptibile de a genera comisioane foarte importante. Aceste operațiuni îi deschid de asemenea lui Meyer Amschel enormele rezerve financiare ale lui Wilhelm, care nu așteaptă decât să fie investite. Riscul este minim pentru el: rolul lui constă în a-l pune pe landgraf în contact cu cei doritori de împrumut și de a negocia condițiile împrumutului, dobânda și scadențele. Primele împrumuturi către orașe din Germania sunt acordate începând din 1800. Fără îndoială că Wilhelm nu prea e bucuros - sau se preface că nu e - să răspundă tuturor cererilor care i se adresează. Sunt atât de multe! Și el nu e nici pe departe atât de bogat pe cât se spune! Putred de bogat și solicitat în permanență, acest mare zgârcit urmărește în realitate un dublu obiectiv: să continue să facă afaceri bune și în același timp să dea impresia că nu e bogat! Meyer Amschel a înțeles perfect acest lucru. Îi propune deci landgrafului o soluție foarte simplă: el, Meyer Amschel, va realiza operațiunile în contul landgrafului, care, astfel, va avansa mascat și va investi cât de mult posibil în mod anonim.

Sistemul este întrebuințat pentru prima oară în 1801, cu ocazia unei încăierări militare. În acel an, o flotă daneză și norvegiană este scufundată în largul orașului Copenhaga de flota britanică. Afacerea provoacă căderea rentei (rentă - împrumut de stat pe termen lung sau mediu, negociabil la Bursă - n. trad.) daneze... și a veniturilor regelui Frederic al Vl-lea al Danemarcei. Panicat, acesta îl solicită pe Wilhelm de Hesse-Cassel, vărul său. Pretextând că sunt vremuri grele, landgraful refuză, temându-se că astfel ar ieși la iveală cât e de bogat. Așa că Meyer Amschel e cel care se va însărcina cu operațiunea: Wilhelm va da banii, iar împrumutul se va face sub numele lui Rothschild și va fi, bineînțeles, asortat cu o dobândă. Pentru landgraf sunt numai avantaje: sub anonimat, poate să-i ceară fără riscuri dobândă regalului său văr. Cât despre Meyer Amschel, el câștigă pe toate planurile: luând comision și asigurându-și o poziție forte pentru toate împrumuturile pe care le va da landgraful în viitor. Aceste împrumuturi acordate prinților și municipalităților la ananghie mai au un avantaj: titluri și onoruri. În 1800, lui Meyer Amschel și fiului său Anselm li se conferă de către împăratul Frederic al II-lea de Habsburg un brevet comun de agenți de curte ai imperiului, care le dă libertatea de a circula în Sfântul Imperiu roman, scutindu-i de peaj și de alte taxe, și dându-le chiar dreptul să poarte pistoale, puști și săbii. Puțin după aceea, prințul de Thurn und Taxis îi alege pe fiii lui Meyer Amschel ca agenți de curte, în timp ce Anselm, care a împrumutat Ordinului Sfântului Ioan suma de 200.000 de florini, este desemnat ca agent de marele maestru al Ordinului.

De la începutul anilor 1800, Meyer Amschel este astfel pe punctul de a-i eclipsa pe marii săi rivali din Frankfurt, Bethmann și Ruppel & Harnier. Desigur, afacerea nu se face într-o zi și nici fără lupte feroce pentru influență în sânul consiliului de război al landgrafului. Căci Buderus, oricât ar fi fost el de trezorier al principatului, tot trebuia să țină seama de un alt consilier de război al lui Wilhelm, Kaspar Harnier, al cărui fiu conducea banca Ruppel & Harnier. Între cele două "clanuri" orice lovitură e permisă: violarea corespondenței și distrugerea scrisorilor, bârfelile, răspândirea de informații false...

În primele momente, landgraful, care nu are decât de câștigat din această rivalitate, închide ochii. Rothschild însuși se ferește să se înfrunte pe față cu aceste respectabile case cu care uneori se asociază ca să organizeze unele împrumuturi. Dar imaginația lui, curajul, condițiile foarte favorabile pe care le acordă și, bineînțeles, sprijinul neabătut al lui Buderus îi asigură o poziție privilegiată.

În 1803, el obține astfel titlul de "agent superior" al curții de Hesse, ceea ce îi conferă un cvasi-monopol asupra negocierii mijloacelor de plată cu Anglia și asupra împrumuturilor. Între 1801 și 1806 negociază nu mai puțin de 11 împrumuturi acordate Danemarcei, Bavariei, principatului Hesse-Darmstadt, Austriei. Îi propune de-acum landgrafului instrumente mai elaborate, răspunzând setei lui de discreție, în special sistemul obligațiilor de stat, recent inventat. Accesibile marelui public, ele permit con-ducătorilor bogați să împrumute ascunzându-se în spatele unor intermediari. Astfel începe ceea ce avea să rămână multă vreme una dintre marile specialități ale casei Rothschild și una dintre principalele sale surse de venit: operațiunile financiare cu statele. Restul depinde de împrejurări...
 
Citiți introducerea acestei cărți aici.