Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității

Citiți prefața acestei cărți aici.


Cristina Modreanu este curatoare, critic și istoric de teatru. În calitate de cercetătoare, coordonează proiectul Dicționarul multimedia al teatrului românesc (Premiul AFCN pentru activarea patrimoniului imaterial, 2021) - dmtr.ro. Este redactoarea-șefă a revistei de artele spectacolului Scena.ro și cercetătoare la Janovics Center for Screen and Performing Arts Studies, din cadrul Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Este doctor în teatru și Fulbright alumna și a fost visiting scholar la Tisch School of the Arts, Performance Studies Department, New York University. Prima ei carte în limba engleză, A History of Romanian Theatre from Communism to Capitalism: Children of a Restless Time a apărut în 2020 la Routledge. cristinamodreanu.com

Ce știm noi despre rezistența oamenilor de teatru de dinainte de 1989 este numai ce a răbufnit în afară - spectacole interzise, mari scandaluri, număr mare de vizionări la unele producții, înlocuiri de directori. O mitologie care ține loc de istorie pentru teatrul românesc. Dar "rezistența prin cultură" nu se reduce numai la gesturi extreme, de curaj spectaculos, de natură să atragă instantaneu atenția publică internațională, pentru a aduce în dezbatere un regim criminal sau opresiv. Pe cât de utile sunt aceste gesturi de disidență și pe cât de admirabil este curajul celor care le comit, asumându-și riscuri personale incalculabile, pe atât de importante rămân și actele de rezistență mai puțin vizibile, dar care revin recurent pe parcursul carierei unor artiști.

Această permanentă luptă de "guerilă culturală", acest "balet" periculos ai cărui pași pot părea astăzi ridicoli sau desueți, lipsiți de sens sau de eficiență - într-o lume dominată de eficiența raportată prin indici clar estimabili -, era în epocă o declarație silențioasă, difuză, desemnând însă o poziție etică asumată de niște oameni care refuzau să fie cu totul "sub vremuri", exersându-și conștiința și libertatea interioară și îndemnându-i și pe alții, în mod mai mult sau mai puțin deschis, să o facă.
 

Într-o zi frumoasă din toamna anului 1981, o femeie aștepta pe holurile Teatrului Maghiar din Timișoara, România. Fusese invitată la o "discuție tovărășească" și se temea că această convocare avea de-a face cu cererea ei de a părăsi oficial țara în vederea căsătoriei cu logodnicul ei israelian care locuia în Germania de Vest. A așteptat multă vreme înainte să fie chemată de directorul teatrului în biroul unde mai erau încă trei bărbați.

40 de ani mai târziu, așezată la biroul meu, încerc să-mi imaginez la ce se gândea această femeie în timp ce aștepta să înceapă "discuția tovărășească". Știind ceea ce știu azi despre cum funcționa societatea românească a vremii pot să-i simt disperarea, teama că-și va pierde angajamentul ca actriță a Teatrului Maghiar sau apartamentul repartizat de stat numai celor care erau angajați. Ce mai știu este că actrița era o mamă singură, care avea în întreținere un copil și pe mama ei suferindă pentru care nu găsea medicamentele necesare în România. Mai mult, la data la care întâlnirea era programată ceruse deja de trei ori permisiunea de a se mărita cu un cetățean străin - o acțiune văzută de regimul comunist ca o provocare la adresa sistemului - fusese refuzată de două ori și aștepta cel de al treilea răspuns. Dar adevărul este că nu am destule informații pentru a reface întreg contextul și pentru a reconstrui exact momentul așteptării, descriind sentimentele care o încercau.

Documentele din arhivele CNSAS nu spun o poveste, ele înregistrează sec fapte, date și evenimente. Dar uneori includ și citate din cuvintele rostite de către cei implicați într-un eveniment, iar aceasta este o șansă de a descoperi natura ființelor umane de dincolo de hârtiile birocraților.

La prima vedere, femeile artist din România sunt urmărite de către Securitate pentru motive similare cu cele ce declanșează supravegherea colegilor lor bărbați: relații de prietenie sau de dragoste cu cetățeni străini (Adriana Trandafir), vizite la sediile ambasadelor altor țări la București sau la bibliotecile și centrele culturale străine, menținerea legăturii cu rudele din străinătate (Gina Patrichi), exprimarea în public a unor păreri critice (în cazul femeilor acestea sunt consemnate drept "bârfe") sau recitarea unor versuri interzise (Tora Vasilescu), suspectarea de evaziune (Lia Manțoc, Monica Ghiuță) sau chiar motivații extrem de vagi, cum ar fi "firea aventuroasă" (Carmen Galin).^[i]

Unele sunt urmărite și turnate de colegii invidioși pe succesul lor, care se oferă voluntar să scrie rapoarte defavorabile, altele de către securiștii obișnuiți ai teatrului, iar unele chiar de către proprii soți sau ex-parteneri animați de sentimente de gelozie. Dar există și turnătorií cu subiecte specific feminine, dintre care cele mai sensibile sunt cele în care apar copiii artistelor urmărite, care devin în ochii Securității un element de posibil șantaj, în eventualitatea părăsirii țării sau a unor acțiuni împotriva ordinii de stat. Adesea, cererile artistelor de a pleca din țară pentru a lucra în străinătate sau pentru turnee cu spectacolele lor nu se aprobă dacă mama a cerut să plece împreună cu copilul.^[ii] În plus, mai mult decât în dosarele colegilor lor bărbați, comentariile surselor de ambele sexe despre femei sunt invazive, relatează probleme personale și reprezintă un abuz asupra vieții intime intens supravegheate a femeilor care lucrează în teatru.

Unul dintre cele mai incredibile cazuri pe care l-am întâlnit consemnat în dosarele de la CNSAS este cel al unei actrițe a Teatrului Maghiar din Timișoara, Kiss Erszébet, care intenționa să se căsătorească cu un cetățean străin și ceruse organelor în drept permisiunea de a părăsi țara în acest scop. Cererea actriței a fost adusă la cunoștința conducerii teatrului care a inițiat ceea ce în dosarul de urmărire al instituției este numit, ca parte din ordinea de zi, "discuție tovărășească privind intențiile actriței Kiss Erszébet de a se căsători cu un cetățean israelian stabilit în RF Germania".^[iii]

Acțiunea consemnată în procesul verbal se petrece în 1981, dar Kiss Erszébet începuse de mai mulți ani demersurile în vederea aprobării căsătoriei. La "discuția tovărășească" care ia forma unui adevărat proces participă, alături de "invitata Kiss Erszébet", conducerea teatrului - directorul, secretarul BOB[iv], secretarul literar al teatrului, și un actor reprezentând colectivul, toți fiind și membrii COM[v]. Prima întrebare este formulată de directorul teatrului, Sinka Karoly, care nu ezită să arunce o vină supradimensionată asupra "împricinatei", consemnată în dosar astfel: "nu crede oare că ceea ce ar câștiga la plan personal (sic!) ar fi inferior prejudiciilor aduse atît instituției cît și mișcării teatrale de limbă maghiară din țară?"^[vi]. Actrița răspunde că sentimentele pe care le nutresc atât ea cât și viitorul soț sunt puternice, verificate în timp, relația durând de peste cinci ani și aduce în plus un alt argument, și anume că cetățeanul german ține nu doar la ea, ci și la copilul ei și la mama ei bolnavă grav, "care are nevoie de medicamente pe care numai în RFG i le putem procura"^[vii]. Dar tovarășul Sinka nu se lasă impresionat de cauze umanitare, ci avansează afirmând că a încercat să o convingă să se răzgândească de mai multe ori (confirmând, deci, dimensiunea de hărțuire a acestui proces de intenție), ba mai mult, dezvăluind în fața celor prezenți detalii personale, și anume că știe cât de afectată este femeia de felul în care tatăl copilului și-a părăsit familia. Totuși, adaugă el, încercând să-l denigreze pe viitorul soț, "De ce - dacă aceste sentimente sunt atât de puternice - logodnicul nu a mai venit în vizită de atâta vreme?"^[viii]

Kiss Erszébet răspunde că într-adevăr, nu numai directorul, ci și secretarul BOB au încercat să o convingă de mai multe ori să renunțe la decizie, iar cele două cereri ale ei de până acum către oficialități au fost respinse, dar că în ciuda acestui fapt intenționează să-și urmeze soțul în RFG după ce se vor căsători. Actrița are o explicație - previzibil - și pentru lipsa vizitelor din ultimul timp, respectiv interdicția de a intra în țară plasată asupra logodnicului ei după ce acesta a cedat la rugămințile unor prieteni români și a dus cu el o scrisoare în RFG.

Schimbul de replici dintre "părți", relatat la persoana a treia de către informatorul care a participat la discuție (nu se știe care dintre bărbații prezenți îndeplinea această "misiune"), este destul de detaliat încât să creeze cititorului senzația de "muscă pe perete": parcă o vezi pe Kiss Erszébet pusă la zid în fața a patru bărbați care nu se sfiesc nici o clipă să pună o presiune inumană asupra unei femei care crește singură un copil și are grijă de o mamă bolnavă, într-o țară și într-un timp - anii '80 - în care oamenii nu au ce mânca și mor cu zile din lipsă de medicamente. Ca și cum ei nu ar fi trăit în aceeași țară, cei prezenți o atacă pe colega lor fără scrupule, nu pentru că le-ar păsa de viața ei personală sau profesională (deși este exprimată, cinic, și "grija" pentru meseria ei care nu ar mai putea fi practicată în cazul în care pleacă și se observă că este "o jertfă prea mare" ca din actriță apreciată să devină "casnică în RFG", observație la care femeia răspunde simplu că este dispusă să facă această jertfă pentru familia ei), ci doar pentru a se asigura că se consemnează de către organele de supraveghere virulența lor. Acest spectacol uman josnic este exemplar nu doar pentru o epocă în care ieșea la iveală tot ce era mai rău în oameni, ci și pentru felul în care viața intimă era invadată, iar femeile erau abuzate în mod organizat și șantajate la nivel instituțional.

Citiți prefața acestei cărți aici.