Omulețul roșu

Citiți prefața acestei cărți aici.


Doina Ruști a scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane de succes, cu miză socială: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010) ș.a, precum și proză scurtă.
 
Traduse în numeroase limbi de circulație, scrierile ei s-au bucurat de recenzii laudative în multe publicații internaționale. A primit, între altele, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă al Academiei Române (pentru Lizoanca). Este specialistă în simbologie, profesoară la Universitatea din București și scenaristă, membră a Uniunii Scriitorilor, a PEN România și a Asociației Creatorilor de Ficțiune.

De aceeași autoare:
ROMANE: Omulețul roșu, 2004 / Premiul revistei Convorbiri literare / Ediții în limba italiană: Nikita, 2012, reeditat de Sandro Teti / Editore, Roma, 2021. // Zogru, 2006 / Premiul Asociației Scriitorilor din București, / Uniunea Scriitorilor din România / Ediții în limbile spaniolă, bulgară, italiană și maghiară. // Fantoma din moară, 2008 / Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România / Ediție în limba germană: Klak Verlag, Berlin, 2017. // Lizoanca la 11 ani, 2009 / Premiul "Ion Creangă" al Academiei Române / Ediții în limbile germană, italiană, spaniolă, maghiară, macedoneană, sârbă, engleză. // Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București, 2010 / Povestirile din volum au fost traduse în limbile engleză, franceză, spaniolă, turcă, maghiară. // Patru bărbați plus Aurelius, 2011 // Mămica la două albăstrele, 2013 // Manuscrisul fanariot, 2015 // Mâța Vinerii, 2017 / Ediții în limbile maghiară, germană, spaniolă. // Logodnica, 2017 // Homeric, 2019 // Paturi oculte, 2020
SCENARII (selectiv): Miracolul de la Tekir (lungmetraj, regia: Ruxandra Zenide) - dialoguri și adaptarea pentru versiunea românească, 2015 / Premiul pentru cel mai bun film elvețian la Festivalul de la Zurich, 2015. // Cristian (scurtmetraj, regia Doina Ruști), adaptare după povestirea cu același nume, din vol. Cămașa în carouri... / Festivalul de Film de la Cannes, secțiunea Short Film Corner, 2015.

Când a început legătura asta, credeam c-am ajuns la fundul sacului. Toată vara am încercat să-mi găsesc un job, nu pe măsură, dar măcar suportabil, ceva unde să-mi potolesc cât de cât mintea, deși cam peste tot e la fel, în institute, la muzee, în redacțiile revistelor, în edituri, în fine, la Academie sau în teatru, peste tot e muncă de funcționar; te scoli să prinzi condica, șeful, să fii cât mai devreme ca să pleci repede de-acolo. Pe urmă, birouri, cafele, discuții otrăvite, inutile, bârfe, nemulțumiri, sărăcie și, peste toate, castronul comun de impostură.

Din cauza asta multă lume vrea să devină profesor. Să stea la catedră, să se uite ostentativ la ceas, să se audă vorbind, cu certitudinea că sub voința lui se modelează lumea așa cum va fi. O catedră la un liceu în capitală costă cel puțin 1.000$. Posturile universitare sunt nu doar cu mult mai scumpe, dar blocate de interese întrețesute. În primul rând politicienii vor să fie profi universitari. Pe urmă vin ziariștii, actorii, fotbaliștii. Bineînțeles - ratați, jangheli convinși că fără ei lumea s-ar duce de râpă, animați de o ură puternică față de tot ce înseamnă profesor. Fiecare universitate are dreptul să angajeze pe cine vrea, pe cine corespunde, cu spate puternic, bazat, dar mai ales mai prost ca șeful care-l angajează, lipsit de personalitate ori cât de cât cuminte, să nu facă gât, în sfârșit, de-al nostru. Forrest Gump.

Pe la universități n-am avut noroc. De licee nu-mi arde, e pierdere mare de timp și cheltuiala nu merită. M-am întors anchilozată la Editura Școala de Fier, din mila căreia trăiesc, tot așa ca și anul trecut. Tehnoredactez manuale, colaborez prin convenție civilă.

Începuse toamna, când mi-am dat seama cu adevărat că e vremea lolitelor. Făceam paginația unui manual, pentru câteva sute, și mă gândeam să scriu un dicționar de expresii latinești ca să mai câștig ceva bani. Toamnă frumoasă și o suferință generală, dacă mă crezi, o auzeam din camera asta de-aici, venind din direcția Foișorului. Cu o astfel de impresie în suflet m-am dus la întâlnirea cu Neica, pentru încă o discuție despre minienciclopedia care zăcea în editura lui de aproape trei ani.

Dar nu era Neica, ci Lolita, o studentă de-a lui, apărută la editură astă-vară, genul de femelă care se poartă acum: fizic de puștoaică fără ciclu, dar cu mișcări nostime, agresive, mature.

Lolita stătea la birou, în poziție dominatoare, încercând să mă intimideze - față de copil răsfățat, câteva lucruri învățate pe de rost, plus tutuirea adversarului:
- Știi, ți-o spun ca specialistă-n în Heidegger, a-nceput ea, și pentru că eu nu ziceam nimic, a miorlăit ceva despre planurile ei intelectuale și-a trecut la subiect - în sfârșit, nu știu dacă te interesează, a zis ea, voiam să-ți spun că enciclopedia asta ar fi meritat re-scrisă de un colectiv ori cel puțin de două persoane diferite, ca spe-cializare mă refer, poate că o minte de filozof ar fi dat ceva în plus...

Lolita e o păsărică incultă, dar insistentă. Ceea ce ar fi vrut era să semnăm cartea împreună, nu de-a dreptul, ci Lolita spune, ca specialistă, desigur, că manuscrisul e plin de greșeli, de exemplu. Nu are importanță că l-a citit multă lume înainte. Nimic nu are importanță în fața lolitelor. Nu e vorba aici de a câștiga favoruri de la Neica. O lolită hotărăște, iar hotărârile ei sunt lege care taie în carne, discută cu aplomb absolut despre orice, are păreri filozofice, gândește repede, are fantezie, iar dacă un individ blazat și plin de sine, care stă-n nădejdea lecturilor lui de tinerețe, cum e Neica, se întreabă chestii mari, de genul Dumnezeu este Dumnezeu doar în măsura în care știe el însuși, Lolita atacă în forță: Hegel chiar a zis, încă de mai multe ori - despre acea conștiință de sine, autos, cum zici tu, nu? Cu riscul de a intra în polemică am să-ți spun... Lolita privește cu seriozitate în ochii lui Neica, nu se uită pe sub gene, nu este indecentă, ci copilul genial, grav și interesat pe bune de filozofie. Îi aduce aminte bietului Neica să fie dascăl, să se rușineze că-l strânge șlițul.

Pe un ton ușor jenat, ușor compătimitor, Lolita mi-a mărturisit că lucrarea mea e plină de greșeli. Mă gândesc că n-are rost să-mi irosesc timpul, așa că îi trag un - ei bine, lasă că vom vedea împreună ce se poate face. Aici am subestimat-o pe lolită, ea voia un răspuns ferm, de genul - cred că dacă am rescrie împreună cartea... Așa că am ieșit din birou, m-a condus politicos, mi-a luat o scamă de pe umăr și-am intrat la șefa departamentului. Acolo am auzit-o pe Lolita spunând:
- Manuscrisul mai trebuie citit o dată pentru că este plin de greșeli.
- Nu sunt de acord, în sfârșit m-am hotărât eu. Cartea trebuie să intre în tipografie sau îmi retrag manuscrisul, pe care l-ați citit doi ani, să ne amintim...
- Bine, s-a indignat femeia-șefă-de-departament, dar cum să ți-l iei?! Noi am cheltuit deja cu el, l-am dat la atâția referenți, este în faza finală de lucru, de ce trebuie să ne ameninți?

Totuși, n-am putut să spun - pentru că trăim în vremea lolitelor, ci doar - aștept să mă sunați într-o zi-două. Atunci nu eram încă sigură de lolitism. Poate era vorba numai despre o întâmplare nefericită din viața lui Neica.

Imediat am căutat altă editură, dar când să-mi iau manuscrisul, a intervenit Neica, în mod evident nefiind încă pus la curent cu noutățile, promițându-mi, cu politețuri și complimente, că-mi scoate cartea cum vreau eu, în ce colecție vreau, cu ce redactor vreau, foarte repede. M-a convins să mă las în grija lui. Însă a doua zi m-a sunat din nou, să vin pentru o discuție și abia atunci am fost sigură că intrasem în era lolitelor.

Și-așa am ajuns în noaptea capitală - a începutului. În acea noapte, mi s-au întâmplat două evenimente: Gabi, un băiat de la editura lui Neica, m-a sunat și mi-a spus că Lolita "lucrează" pe minienciclopedia mea, schimbând pe ici, pe colo, copiind de pe Net, în sfârșit, scriind rapid o carte, căreia îi găsise și un titlu: Marile cărți ale omenirii. Nu știu ce simt oamenii când sunt furați, trădați, împinși pe scări, dar eu mă simțeam pur și simplu trasă prin intestinul subțire. Nu voiam nici măcar să împușc toate lolitele din lume, cum ar fi fost normal. Doream cu disperare să-mi salvez cartea. Și atunci s-a produs al doilea eveniment al acelei nopți memorabile. Căutam reviste electronice pe Internet, în speranța de a-mi publica undeva povestea, de-a o spune și altora, de-a lansa un help mititel, când am dat de o bibliotecă online. Era un site care conținea scrieri nepublicate, din categoria gânduri mărețe, aforisme, testamente, conspecte, comentarii pentru bac, în fine, tot ce trecuse prin mintea unor oameni dornici să comunice cu alții, oameni în situația mea. Site-ul avea și o adresă de e-mail: [email protected]. Așa că am scris două rânduri, care aveau să fie o cheie care mi-a deschis labirintul, ceva de genul: m-a impresionat pagina dumneavoastră, e pe gustul meu, mă întreb dacă aș putea să trimit un text pentru biblioteca dumneavoastră.

Imediat ce-am trimis mesajul în neant mi-a părut rău. Era penibil, m-am gândit la Leopold Bloom, la care, Doamne, de câte ori nu m-am gândit după aceea, îmi venea să plâng de nefericire și de scârbă, și de lehamite, și de singurătate. Așa că, în șuierăturile telefonului, mi-am luat poșta, ca să văd dacă nu-mi scrie cineva, unul-doi dintre cei câțiva nefericiți care-mi mai scriu din când în când, și pot să spun că nu mi-a venit să cred că aveam un mesaj:

Thu, 9 Nov 2000 21:35:00 -0800 (PST)
From: [email protected]
To: Laura Iosa - [email protected]
Vă mulțumesc pentru aprecierile la adresa site-ului. Trimiteți.
Aștept cu drag, Andrei Scarlat

Privit așa, din perspectiva actuală și din chilie, mesajul este absolut normal, însă în noaptea tulbure a părăsirii și a dezastrului, cuvintele astea au fost ca un semn, ca o solie, ca o mână întinsă. În sfârșit, am plâns. Știu că nu face impresie bună, dar îmi face bine s-o spun. Am copiat primele treizeci de pagini din minienciclopedie și le-am trimis în aceeași noapte, când, de altfel, câteva ore mai târziu, mi-a venit și răspunsul, care se încheia stupefiant cu o întrebare: V-ar deranja să-mi scrieți despre preocupările dvs.?

Nimeni în lumea asta nu m-a întrebat ce preocupări am. Pe cine interesează ce fac eu? Pe nimeni. Mă întreabă adeseori unul sau altul ce mai fac, dar nici n-așteaptă răspunsul, trece la altceva sau ascultă cu ochii împăienjeniți și căscatul înflorit pe buze, simt în aer cum plutește câte-un du-te n pizda mă-tii, la fiecare frază care-ncepe cu uite ce mă preocupă pe mine în ultima vreme... Acum când scriu în fișierul ăsta, căruia i-am spus chilia, nu pot să nu mă gândesc că poate și întrebarea lui Andrei Scarlat a fost tot un cuvânt al rutinei, poate că avea un text deja formulat, pe care îl trimitea fiecărui corespondent, dar, mai sigur, voia să aibă o evidență a celor care-i scriu și atât, cum povesteai tu că făcea Albert. Oricum, pentru mine a însemnat mult, atunci, în noaptea aia care se termina când am început să scriu:

Domnule Andrei Scarlat,
Preocupările mele sunt diverse. Într-un fel sunt liber-profesionistă, în sensul că nu am un loc de muncă stabil, ci colaborez pe la mai multe edituri - redactez și tehnoredactez texte. De asemenea, am publicat un dicționar de simboluri literare și am scris această mică enciclopedie, pe care încă nu am publicat-o și din care v-am trimis un fragment.
Doresc să vă meargă bine. Mai scrieți-mi, mă voi bucura.
L.I.

Și m-am culcat în zorii zilei cu gândul că nu sunt singură - ți-am și scris atunci ceva, nu aici, în chilia, ci în celălalt fișier, numit atât de prozaic - jurnal.

NB. În afară de un ce e cu textul ăsta aici? n-am prins alte reacții la prima intrare pe site. L-am copiat din chilia și l-am băgat noaptea trecută în forumul ohbrother, apoi am trecut pe chat, dar nimeni nu vorbea despre mine. M-am uitat peste numele participanților, dar nu mi s-a părut să fii printre ei. Ca să mă țin de cuvânt, îți scriu mai departe.

A doua zi m-am trezit către prânz, mi-am tras în grabă ceva pe mine și mi-am făcut douăzeci-treizeci de cărți de vizită cu adresa site-ului de pe Internet. Era o toamnă teribilă, iar eu credeam că intrasem în timpul lolitelor. Pe canapeaua din sufragerie stăteau împrăștiate paginile unui manual de geografie, pe care urma să-l duc în câteva zile la editură, iar în fața bibliotecii, pe parchet, dădusem jos câteva duzini de cărți din care voiam să scot citate. Pe geam se vedea Foișorul de Foc și n-aveam niciun chef să plec, dar am luat-o spre editura lui Neica, pregătită pentru orice.

Era una dintre acele zile în care el vine la editură special pentru câte o treabă importantă, cum ar fi ca să strice cheful cuiva, ori așa, ca în situația de față, să mă întâlnească pe mine. L-am găsit într-o stare neliniștită, îmbrăcat cu niște pantaloni negri, satinați. Era pregătit cu un text învățat pe de rost:
- Uite, eu vă vorbesc ca și copilului meu, a început el, și vă rog să mă credeți că sunt cât se poate de sincer. Cartea are părți foarte bune, dar și părți proaste; nu este vorba aici despre refăcut, ci proiectul este prea ambițios pentru dumneavoastră, așa că nu pot să dau la tipărit, cel puțin nu în forma în care se află acum.

El se aștepta aici ca eu să mă frâng, să mi se pună un nod în gât și să plec obidită, eventual să mă sinucid. Habar n-avea, de fapt, ce e cu mine. Așa că i-am răspuns amabil că am înțeles și-am luat-o spre ușă.

S-a ridicat și el incredibil de repede. I se descheiase un nasture de la cămașa lui (albastru de Prusia), căutată cu lumânarea, și-i vedeam pielea pătată, de bărbat bătrân și în mod sigur cu miros de closet. Și-a dat seama la ce mă uit, dar era mult prea prins:
- Nu se poate să plecați, nu m-ați înțeles! Eu vă spun adevărul, iar dumneavoastră se pare că nu mă credeți; iată, eu vreau să vă cer, să vă rog din suflet să nu publicați această carte.
- Ce motiv aș avea, mai ales că am pierdut aproape trei ani?
- Desigur, este normal să vă întrebați. Sper că am autoritatea să vă conving să amânați proiectul, pentru ca mai târziu să nu vă pară rău că i-ați dat drumul pe piață în forma aceasta.
- Adică în ce formă?

M-a privit un moment cu ură deschisă, apoi a trecut la modul lui obișnuit de a privi oamenii ca pe niște hârtii călcate-n picioare:
- Doamnă, cartea e plină de greșeli.

Așadar, iată-l prelucrat! Lolita n-a pierdut timpul. Aș fi putut să plec în momentul ăla, dar era amuzant: un bărbat coclit, cu chelia asudată de efort, încercând să mă convingă să ce? Să nu-mi public nicăieri cărțulia. Nu-și dădea deloc seama de situația penibilă în care se afla. Am întins din nou mâna spre ușă, dar Neica era în misiune războinică.
- Vă rog să mă ascultați! Știu că puteți s-o publicați foarte repede, mai ales că aveți și re-feratele de la noi, dar eu n-aș vrea să intervin pentru a opri acest lucru, ci aș vrea să renunțați dumneavoastră de bunăvoie la o carte care nu este încă definitivată.

Vasăzică nu se dădea în lături de la nimic, mă amenința în mod ordinar, încerca să câștige timp. Nu pentru el, ci pentru scumpa Lolita, care trebuia să termine monumentala operă vărzuită din manuscrisul meu. Așa că m-am cărat cu el ținându-se după mine până la ieșire. Nu i-am reproșat ceva, nu l-am jignit, nu m-am enervat, nu m-am lăsat intimidată. Am trecut pe la Gabi și i-am pus pe birou câteva cărți de vizită, ca să dea el vestea că mi-am pus cartea pe Internet. Am intrat prin câteva edituri din Casa Presei cu aceeași treabă, dar și ca să sondez terenul, să văd unde s-ar mai putea tipări o carte respinsă de Neica. Nu mi-era chiar bine, însă nici căzută pe brânci nu eram.

Noaptea am deschis din nou fereastra spre lume și aveam două mesaje, amândouă de la Andrei Scarlat. În primul îmi dădea adresa la care se afla enciclopedia mea, iar al doilea suna astfel:

Dragă doamnă Laura Iosa,
Mă bucur că mi-ați scris despre munca dvs.
V-ar interesa să punem și alte texte pe Internet? Asta, desigur, dacă nu sunt probleme de copyright. M-ar interesa dicționarul cât și compoziții sau ce mai aveți. Ce-ar fi să vă fac și un site?

Asta era ceva. Să am un site, adică o pagină a mea! A fost prima oară când m-am gândit la Andrei încercând să ghicesc cam ce hram poartă, dacă e tânăr sau bătrân, în special. E un sentiment plăcut să deschizi cutia poștală și să găsești scrisori, e ca și cum te-ar striga cineva, iar eu mă înfiorez de bucurie numai la gândul că aș putea să aud un glas trimis către mine, cu intenția de a-mi întrerupe așteptarea cronică în care mă aflu. Andrei nu putea să fie decât un puști care își petrece toată noaptea la computer. Asta nu însemna că trebuie să-i scriu ca unui puști, ci cu un sobru Domnule Andrei Scarlat, mărturisind, cât am putut de repede că eram onorată, îndatorată, firește. În cazul în care nu vă răzgândiți, ce-ar trebui să fac pentru a avea un site? am mai întrebat eu, în mod ipocrit.

Ziua de sâmbătă mi-a trecut cu tâmpenii. Pe atunci aveam mintea plină de lolite și de castrați și trăiam la tensiune mică, fără să bănuiesc că există alazar și omuleți roșii. Te așteptam, așteptam să mi se întâmple ceva.

Am ieșit puțin, m-am învârtit pe la Teatrul Național și m-am uitat la afișele care anunțau vechituri, actori bătrâni, spectacole didactice. De fapt, după ce a plecat Andrei Șerban n-am mai putut să rezist până la capăt la niciun spectacol de teatru. Pentru mine întâlnirea cu el a fost capitală. Mai cu seamă cu tragediile. Medeea, Troienele și Electra. Îmi aduc aminte că am intrat la spectacol printr-un tunel luminat de torțe, străjuit de actori care arătau ca niște greci ospitalieri, a căror singură treabă era să m-aștepte pe mine și să mă conducă spre amfiteatru. Medeea era Maia Morgenstern, iar Iason - Mircea Rusu. Amândoi tineri, pe-atunci, pe la începutul anilor '90. Era un amfiteatru luminos, cu personaje care vorbeau grecește, și o atmosferă generală care îți inducea treptat sentimentul că nu contează deloc cuvintele. Inițial încercasem să înțeleg ce-și spun. Descopeream textul grecesc într-o pronunție ușor distorsionată, scandat după niște reguli necunoscute mie și de unde eram foarte atentă la cum suna aoristul II în gura Maiei, am început să mă simt învăluită de emoțiile lor, să ascult sunetele ca pe niște reflexe ale sufletului împovărat de ură și disperare. După acest prim spectacol, oarecum tradițional, am făcut o pauză în holul mare al teatrului. Lumea foșnea liniștit ca după o experiență teribilă și complexă. O plasatoare îi spunea cuiva domnul, domnul, lăsați-vă umbrela la garderobă, și-mi amintesc încă răspunsul lui țâfnos: prefer s-o țin cu mine. Cum vreți, a zis ea, dar s-ar putea s-o pierdeți în timpul spectacolului. Cu avertismentul ăsta mititel am intrat la a doua tragedie. Nici nu știu exact unde s-a ținut, dar probabil sub scenă. Ne-am trezit, aproape împinși de la spate, grămadă, în cetatea Troiei, chiar în momentul în care aheii ajunseseră stăpâni peste ea. Jale, femeile troienilor alergau țipând, iar eu mă nimerisem lângă un car de luptă abandonat. Grupuri furioase de greci treceau pe alături, mă împingeau, răcneau către mine, încât mi s-a părut mai prudent să mă refugiez sub car. De acolo am asistat la scenele dureroase, când zeci de troiene au fost făcute sclave. Apoi m-am strecurat spre o intersecție în care era adusă Elena. Lumea - spectatori și actori, cine mai avea chef să facă diferența! - stătea adunată în jurul carului în care femeia cea mai frumoasă era lapidată, scuipată, rasă în cap, dezbrăcată. Cetatea a fost trecută prin foc și sabie. La fiecare colț de stradă se întâmpla câte ceva. De pe ziduri urlau înfiorător cuceritorii. Când am ieșit de la spectacol eram năucită. Dar nu pentru multă vreme, fiindcă îndată am intrat la Electra. Pe scena mare a teatrului erau puse scaune pentru spectatori. Piesa se juca în sală. Actorii pluteau pe deasupra fotoliilor, apăreau la balcoane, în loje, apoi se apropiau de spectatori pe scena transformată în amfiteatru.

Pe urmă i-am văzut toate spectacolele. Nici n-au fost multe, câteva, care mai de care mai incitante, timp de câteva luni. N-a rezistat mult. Au trimis minerii peste el, apoi l-au concediat pentru incompetență. Andrei Șerban s-a întors în America, unde a continuat să pună în scenă spectacole grandioase, iar Teatrul Național a fost năpădit de tot felul de joculețe penibile. Mai întâi au fost câțiva epigoni care au încercat să monteze tragedii grecești. Ceva care semăna cu o nuntă de mahala, cenzurată de activiști aduși de la Cântarea României. Au urmat spectacole didactice, cu actori hotărâți să moară pe scenă, piesulici vanitoase, niște chestii de neprivit, de neascultat. Am încercat în mai multe rânduri, dar nu am putut să asist până la sfârșit. Într-o viață atât de scurtă, ar fi fost chiar culmea să aștept cuminte pe scaun, până la sfârșitul spectacolului.

Din când în când mă mai uit la afișe, sperând să se întâmple un miracol. Așa și atunci. Dar nu era nimic nou. Am luat-o spre Universitate, pe ruta mea obișnuită, și-am făcut un popas la Edgar's pub. Plin de fete, ca de obicei, fum și speranța plutitoare a fiecăreia de a se vedea cu cineva cunoscut. La un moment dat a apărut un tip valabil și toate privirile erau pe el, un bărbat brunet, arogant, genul care se regulează din datorie și care mie îmi taie aprioric elanul. Am băut cafeaua, am citit două pagini din ce-mi luasem cu mine, carte plictisitoare, nici măcar titlul nu i-l mai știu, și pe urmă am trecut pe la Raluca, pe la garsoniera ei, de vizavi de Inter, cu vedere bună de pe balcon.

Se lăsase frigul, am stat în casă și i-am povestit în amănunt chestia cu Neica. N-o interesa, normal, dar m-a ascultat, pentru că așa fac oamenii care vor să se împrietenească.

Andrei mi-a scris abia duminică noaptea. Mai târziu am văzut că nu-mi scrie niciodată sâmbăta. Aia este o zi în care el face ceva foarte important. Are întâlniri. Are program obligatoriu. Are ceva.

Următoarea scrisoare era despre pagina mea de Net. Mă întreba cum aș vrea să arate și îmi cerea o fotografie.

Nu mai știu cât timp mi-a luat să-mi fac poza, îmi amintesc însă că pe atunci am cumpărat de la Palatul Șuțu o ilustrată cu portretul unui negustor de la începutul secolului al XlX-lea, un anume Sochim, un individ care ar putea să aibă între 30 și 40 de ani. Poartă pe cap o căciulă mare, ca a poeților Văcărești, un ișlic, sub care absolut sigur are fruntea umezită de efort - se vede pe fața lui de om care rabdă pentru că e convins că merită, e pe viață și moarte. Vreau să spun - omul presimțea că face o chestie nemaipomenită. Stătea în fața pictorului ca un erou. E răscolitor să afli că numele artistului s-a pierdut, pe câtă vreme fața chinuită a negustorului Sochim a ajuns până la noi. Un martir. Ca și mine. În condiția asta mă simțeam eu, încercând să ofer omenirii o poză pe care s-o țină minte. Așa că, dând cu ochii de negustor, m-a apucat râsul, mi-a fost și jenă, și lehamite, dar n-am renunțat la fotografie, am intrat la Kodak și-am transpirat în fața unui fotograf tânăr.

NB. Poate că de data aceasta îmi răspunzi, că mi-e lehamite de înjurăturile oamenilor din ohbrother. Am pus și textul ăsta pe forum. Ohbrother este un site cu aer de club. Mi-am dat seama că vin aici oameni cu ceva pretenții intelectuale. Au un chat pe care intră în special ziua, de pe la serviciile lor, probabil, și au un forum pe care scriu noutăți, articole publicate în lume, idei, comentarii pe teme arzătoare etc. Nu știu de ce ai ales tocmai acest site, dar trebuie să fi avut un motiv.

Ohbrother chat
ABADON: Am citit ce-a scris Laura Iosa și mi-am adus aminte cu ce emoție desfăceam și eu fiecare e-mail acum câțiva ani, când abia începusem să intru pe Net.
Q121: Și eu. Mi-a plăcut chestia cu fotografia. Cui ii scrie?

Bineînțeles, o lolită nu e o curvă, ci doar o femelă în timpul ei. Poate că ar trebui să spun aici că și întâlnirea cu tine a fost precedată, aproape simbolic, de o lolită. Anul trecut, nu știu dacă tot pe vremea asta, oricum prin toamnă, poate pe la început, când a avut loc marea mea înfrângere. Trebuie s-o povestesc. Știu: ai spus să povestesc doar din noiembrie până în aprilie, dar nu pot să omit prima noastră întâlnire, legată de întâmplarea cu Victor.

Citiți prefața acestei cărți aici.