Ex Occidente Lux

Citiți Nota asupra acestei cărți aici.


 Ioan Chindriș (1938-2015), absolvent al Facultății de Filologie a Universității din Cluj (1962), cu doctorat în Filologie (1977) și în Istorie (1994), a fost redactor la Studioul de Radioteleviziune Cluj (1962-1985), cercetător la Institutul de Istorie "George Barițiu" din Cluj-Napoca (1985-2008) și director al Bibliotecii Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române (2005-2015). Cercetător de marcă din generația anilor '60 ai secolului al XX-lea, a pus accent asupra fenomenului cultural ardelean din secolele al XVIII-lea și al XlX-lea, activitatea concretizându-se în peste 50 de volume de istorie, istorie literară și literatură (sinteze, contribuții, editări de documente istorice și literare, îngrijiri de ediții critice etc.), la care se adaugă peste 150 de studii și articole publicate în reviste din țară și din străinătate sau în volume ale unor conferințe de specialitate.

Cercetătorului i s-au acordat numeroase premii și distincții, printre care: Premiul "Nicolae Iorga" al Academiei Române, pe anul 1976, pentru corpusul de documente epistolare George Bariț și contemporanii săi (vol. III), Premiul de excelență, în anul 2008, al Fundației Naționale pentru Știință și Artă a Academiei Române, pentru coordonarea ediției princeps a Bibliei Vulgata. Blaj 1760-1761, vol. I-V, Editura Academiei Române, 2005, Medalia jubiliară "Anul Creștin 2000" a Scaunului Apostolic de la Roma, în anul 2001, pentru coordonarea și realizarea lucrării Biblia de la Blaj 1795. Ediție jubiliară, Roma, 2000.
Niculina Iacob (n. 1963), absolventă a Facultății de Filologie a Universității "Al. I. Cuza" din Iași (1981), cu doctorat în Filologie (2000), este profesor universitar la Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării a Universității "Ștefan cel Mare" din Suceava. În perioada 2004-2019 a fost cercetător științific asociat la Filiala din Cluj-Napoca a Academiei Române. Rezultatele activității sale de cercetare se concretizează în cincisprezece cărți de referință (lucrări de lingvistică, ediții critice, sinteze), un curs universitar în două volume, studii publicate în reviste cu circulație internațională și în volume ale unor conferințe de specialitate, peste 50 de articole și contribuții științifice, precum și un număr mare de participări la manifestări științifice naționale și internaționale.

Pentru coordonarea filologică și pentru contribuția proprie la realizarea ediției monumentale a lucrării Biblia Vulgata. Blaj 1760-1761, vol. I-V, Editura Academiei Române, 2005, a obținut Premiul de excelență, în anul 2008, acordat de Fundația Națională pentru Știință și Artă a Academiei Române, iar pentru lucrarea Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic (1691-1830). Recuperarea unei identități culturale, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016 (în colaborare cu Ioan Chindriș, Eva Mârza, Anca Elisabeta Tatay, Otilia Urs, Bogdan Crăciun, Roxana Moldovan, Ana Maria Roman Negoi), a primit Premiul "George Barițiu" al Academiei Române pe anul 2018.
 
Integrarea în lumea europeană a fost idealul cu care au pășit românii ardeleni uniți cu Biserica Romei, în anul 1700. Această integrare a avut urcușurile și coborâșurile ei pe întregul parcurs al secolului al XVIII‑lea, zis "al Luminilor", în fruntea năzuinței situându‑se Biserica Română Unită, formatoarea elitelor intelectuale moderne în cultura noastră. Vehiculul spre marea cultură a Europei a fost varianta austro‑germană a Iluminismului, Aufklärungul, dar vitală pentru evoluția modernă a culturii românești a fost Școala Ardeleană. Din centrul providențial al Blajului s‑au ridicat mari pasionați ai erudiției cu caracter enciclopedist, de la înalte investigații asupra limbii și istoriei neamului la fondarea unei teologii cu scop spiritual și educativ, de la democratizarea prin școli și manuale a cunoștințelor epocii la aclimatizarea unor științe fără trecut la românii ardeleni, ca filozofia, științele naturii sau agrotehnica.

(Autorii)

 
Biblia înseamnă cuminecare a lui Dumnezeu cu oamenii și a credincioșilor unii cu ceilalți, este cuvântul rostit inspirat și, de aceea, singurul în măsură să fie mai presus de timp și de loc și să devină parte din conștiința mai bună a întregii lumi. A fost și este posibil să se întâmple așa prin truda acelora care, din adâncul istoriei, pe când evreii înșiși, întorși din robia babiloniană (sec. VI a.Chr.), nu mai înțelegeau cuvântul Domnului scris în limba ebraică, au încercat să facă cuvântul Sfintei Scripturi accesibil tuturor. O istorie lungă, cu suișuri și coborâșuri, în care se înscrie și truda oamenilor de cultură români, începând cu cele dintâi traduceri parțiale din secolul al XVI-lea.

Nevoia de a avea cuvântul lui Dumnezeu în limba proprie a fost în mod firesc resimțită și de români, care, în acest fel, nu numai că se raliau la culturile europene care se bucurau de privilegiul de a avea cărțile sfinte în limba etnică, dar începeau să își contureze și să își dezvolte un univers cultural specific, imposibil de construit într-o limbă de cultură străină, indiferent care ar fi fost acea limbă și cât de mare ar fi fost prestigiul ei. Așadar, prin traducerea cărților sacre în limba română a început zidirea de sine a culturii românești. Odată cu aceste prime traduceri, limba română și-a început ascensiunea ca limbă de cultură, aptă să răspundă ulterior cerințelor din diferite registre științifice și culturale. Traducerile parțiale inițiale au fost făcute pentru a introduce limba română în ritual, dar acest scop a fost secondat de unul cultural mult mai larg, care a trecut în prim-plan în momentul în care cărțile traduse depășeau interesele stringente ale bisericii. Trebuie subliniat însă faptul că, indiferent de destinația imediată a cărții traduse, cărturarii români, clerici sau laici, au dovedit deschidere în alegerea izvoadelor după care au tradus, chiar dacă nu întotdeauna, din motive obiective, au putut dezvălui adevăratul izvor pe care l-au urmat.

Despărțirea Imperiului Roman (la anul 395) într-unul de Apus și unul de Răsărit, apoi despărțirea bisericii creștine, prin marea schismă de la anul 1054, într-una apuseană, numită îndeobște catolică sau latină, și alta răsăriteană, numită ortodoxă sau grecească, au determinat și transmiterea pe coordonate diferite a textului biblic. Tradițional, Biserica Orientală s-a atașat de textul grecesc al Septuagintei, după opinia specialiștilor, cea mai reușită traducere biblică din toate timpurile. În simetrie, Apusul era dominat de limba latină, unde au circulat, începând cu secolul al II-lea, traduceri în această limbă ale textului biblic, asupra cărora s-a impus, dar nu fără dificultate, traducerea Sfântului Ieronim, care a fost decretată ca text canonic pentru lumea creștină occidentală în sesiunea din 8 aprilie 1546 a Conciliului de la Trento (Trident), identificându-se apoi în mentalul popoarelor Europei cu catolicismul. Românii însă, popor de religie orientală încă de pe vremea influenței slavo-bulgare, au ajuns la cunoștința Bibliei în limba lor nu prin Septuaginta orientală, ci prin intermediul Vulgatei latine. Traducerile religioase din secolul al XVI-lea s-au realizat în Transilvania sub influența catolicismului sau a Reformei, după opiniile nu o dată divergente ale cercetătorilor. Indiferent însă de culoarea influenței, arhetipul traducerilor este fără excepție Vulgata, Biblia proprie atât latinilor, cât și disidenților reformați. În cele mai vechi traduceri manuscrise (Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzaki), precum și în tipăriturile lui Coresi, acest fenomen nu este vizibil, având de-a face cu Psaltirea sau cu texte din Noul Testament, unde diferențele dintre Vulgata și Septuaginta sunt minime sau inexistente. Lucrul devine evident odată cu Palia de la Orăștie din 1582, unde sunt publicate primele două cărți biblice, Geneza și Exodul, cărți ce țin de miezul dur al Bibliei, și anume Legea dată de Dumnezeu oamenilor prin Moise, în Pentateuc. Traducătorii Paliei menționează în precuvântare câteva surse pe care le-ar fi urmat, dar nu șoptesc nici măcar un cuvânt despre izvorul real al Paliei, Pentateucul unguresc al lui Gaspar Heltai, tipărit la Cluj în 1551: "... cinci cărți ale lui Moisi prorocul, carele sâmt întoarse și scoase den limba jidovească pre greceaște, de la greci, sârbeaște și într-alte limbi, den acea- lea scoase pre limbă rumânească". Sursa nemărturisită a traducătorilor Paliei este dovedită, printre altele, și de numeroasele elemente de origine maghiară și de calcuri lingvistice maghiare, "străine spiritului limbii noastre". Faptul că autorii precuvântării nu pomenesc niciun cuvânt despre această sursă este explicabil: nu puteau recunoaște valorificarea unui text care venea din mediu calvin, în condițiile în care propaganda calvină, căreia i se și datora această carte, era foarte puternică și agresivă în Transilvania, ajungând finalmente să pună în pericol ortodoxia. Traducerea lui Heltai era ea însăși după Vulgata. Ca atare, cititorii români ai Paliei s-au întâlnit cu lecțiuni și pasaje diferite de Septuaginta orientală, cu care este de presupus că se familiarizaseră prioritar din Bibliile slavone sau grecești care circulaseră anterior, tipărite sau în manuscris. Traducătorii au încercat să atenueze diferențele atunci când acestea erau flagrante, așa cum este cazul concepției divergente în cele două Biblii, care se exprimă în Geneza 3, 15, cu privire la lupta dintre om și diavol, simbolizat aici de șarpe. Creatorul condamnă șarpele pentru rolul jucat în declanșarea păcatului originar. În Vulgata, femeia însăși, Ea, prevestind-o pe Fecioara Maria, va fi cea care va zdrobi capul șarpelui, pe când în Septuaginta o va face rodul femeii, El, prevestindu-l pe Hristos. Un simplu pronume, interpretat ca feminin sau masculin, este cheia teologiei mariologice dominante în Biserica Catolică, respectiv a teologiei hristologice în Biserica Ortodoxă. Traducătorii Paliei de la Orăștie nu puteau accepta această abatere de la ceea ce constituia o prețioasă tradiție a bisericii lor. Ca atare, ei au tradus originalul maghiar al Vulgatei în spiritul septuagintic, apelând la pronumele masculin. Textul lui Heltai, unde pronumele nu are gen, le-a permis acest lucru cu ușurință: "Vrajbă pune-voiu între tine și între muiarea, între sămânța ta și sămânța ei. Și el va zbrobi capul tău și tu vei mușca și împunge călcâiul lui". Această intervenție demonstrează spiritul activ în care aparent modeștii traducători au lucrat asupra textului Vulgatei, acolo unde aceasta venea în contradicție periculoasă cu tradiția orientală.

Cu aceeași trecere sub tăcere sau minimalizare a unor izvoare valorificate de traducători ne confruntăm în cazul Noului Testament de la Bălgrad (1648). În Predoslovie cătră Măriia Sa craiul Ardealului și în Predoslovie cătră cetitori, se dezvăluie izvoarele: "(...) noi n-am socotit numai pre un izvod, ce toate, câte am putut afla, - grecești și sârbești și lătinești, carele au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători la carte grecească, - le-am cetit și le-am socotit, ce mai vârtos ne-am ținut de izvodul grecescu și am socotit și pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit dintâiu din limbă grecească lătineaște, și am socotit și izvodul slovenescu, carele-i izvodit solveneaște din grecească și e tipărit în țara Moscului.", dar autorul prefeței are grijă să evidențieze, argumentat, faptul că au urmat îndeosebi textul grecesc: "(...) însă de cea grecească nu ne-am depărtat, știind că Duhul Sfânt au îndemnat evangheliștii și apostolii a scrie în limbă grecească Testamentul cel Nou, și cartea grecească iaste izvorul celoralalte". Despre folosirea unui text unguresc de către "preuții cărtulari și oamenii înțelepți" care au izvodit Noul Testament de la 1648 vorbea, încă din 1914, Ioan Bălan: "au studiat (...) și ceea ce nu ne spun, dar ne arată textul și ne spune mintea: Biblia ungurească tipărită de calvini"8, numai că acele cuvinte maghiare și calcurile de structură cu care el își argumentează aserțiunea nu sunt atât de convingătoare pe cât le considera profesorul de la Blaj9. În orice caz însă, în condițiile în care cartea era susținută financiar de Gyorgy Rakoczy, craiul Ardealului, cu scopul clar de a-i converti pe români la calvinism, trecerea sub tăcere a izvorului unguresc era singura redută care putea salva cartea de discreditare și chiar putea schimba raportul de forțe în favoarea românilor, făcând dintr-o "armă" prin care se urmărea câștigarea de prozeliți pentru calvinism una prin care să se întărească ortodoxia și poziția limbii române ca limbă de cultură.

În spațiul extracarpatin moldovalah, condițiile în care își desfășurau activitatea cărturarii secolului al XVII-lea erau cu totul altele, favorizate de revoluția umanistă, care a avut rațiuni interne de desfășurare, indiferent dacă era vorba de naționalizarea cultului divin prin realizarea cărților de altar sau de întemeierea unei literaturi religioase independente de acest cult, prin traducerea cărților de lectură bisericească, între care traducerea integrală a Vechiului Testament și tipărirea integrală a Bibliei.

Cele mai mari realizări ale acestui secol, unic la noi prin strălucire culturală, au fost traducerea, pentru prima dată integral, a Vechiului Testament și tipărirea pentru prima dată a Bibliei românești în întregime. Interese culturale independente de necesitățile imediate ale slujirii în altar au determinat aceste evenimente, fiind implicați deopotrivă laici și clerici. În condițiile unei independențe favorizate și de existența aristocrației naționale puternice, spre deosebire de situația disperată a românilor intracarpatini, oamenii de carte din Țările Române pot să-și manifeste liber opțiunile culturale, inclusiv în ce privește poziția Bibliei. Spătarul Nicolae Milescu, traducătorul Vechiului Testament din Biblia de la București, a transpus în românește una din cele mai reușite ediții ale Septuagintei grecești, o ediție apărută în mediu protestant, tipărită la Frankfurt, în 1597. Opțiunea traducătorului este explicată în cuvântul-înainte la manuscrisul 45: "Iară Nicolae, vrând să aducă și el cartea aceasta den elinie la rumănie, nefiind altă dată scoasă la rumănie, au socotit și au ales un izvod carele-i mai ales decât toate, tipărit la Frangofort și ales foarte bine pre limba elinească, și dedesupt cu multe arătări și cuvinte puse cum li-au tălmăcit alții". Odată ieșită de sub tipar, Biblia de la București a aliniat cultura românească la nivelul culturilor posesoare de versiuni ale Scripturii în limbile vernaculare. Succesul lucrării a fost impresionant: peste mai bine de un veac, în 1795, Samuil Micu, plângându-se de raritatea ei, zicea: "(...) aceale vechi Biblii atâta s-au împuținat, cât foarte rar, să nu zic bun credincios creștin, ci preot iaste la carele să află, și nici cu foarte mare preț, făr' de mare trapăd și osteneală nu să află, ca să-și poată neștine cumpăra". Informația dovedește că Biblia de la București era căutată încă cu disperare în Transilvania nu numai de clerici, ci și de "buni credincioși creștini", adică de laici.

Raritatea vechiului text de la 1688 și evoluția limbii române literare în răstimpul care trecuse de la tipărirea Sfintei Scripturi la București făceau tot mai acută problema realizării unei noi traduceri a textului. O întreprindere deloc ușoară, care nu era posibilă decât într-un loc în care acumulările în plan cultural puteau răspunde tuturor cerințelor pe care le implica traducerea unui text de asemenea întindere și complexitate. La șase decenii de la Unirea cu Roma, într-o Transilvanie schimbată din adânc de infuzia oamenilor cu școli înalte și a culturii occidentale, preponderent teologice, și în condițiile în care Petru Pavel Aron își propusese să editeze întregul patrimoniu de cărți necesare cultului religios, se poate admite că înaltul prelat greco-catolic a dorit să-și încununeze întreaga activitate prin traducerea Bibliei. Episcopul Aron a dovedit o voință ieșită din comun și o putere de muncă greu de egalat. Pentru un asemenea caracter, traducerea Bibliei era o provocare căreia nu avea cum să-i reziste. A concura însă Biblia de la București ar fi fost un act mult prea temerar, în condițiile în care prestigiul acesteia nu fusese prin nimic adumbrit în întreg spațiul românesc până în acel moment. Așa stând lucrurile, orientarea spre Vulgata Bisericii Catolice, biserica cu care românii ardeleni ortodocși se uniseră la sfârșitul secolului al XVII-lea, putea fi chiar benefică pentru cultura românească. Se adaugă la aceasta modul cum a conceput episcopul Aron Biserica Unită: o biserică de esență duală, ortodoxă și catolică în același timp. Dacă valenței ei orientale îi era suficientă Biblia de la București, trebuia marcată și cealaltă valență, cea catolică, prin alegerea Vulgatei ca izvor pentru noua transpunere românească a Bibliei. Desigur că nu poate fi neglijat nici un anume atașament al lui Aron față de Biblia occidentală, cu ascendentul în studiile din tinerețe, făcute exclusiv în institute catolice.

Dacă traducătorii din secolul al XVI-lea ai Paliei au încercat să elimine unele puncte de litigiu pe care le-ar fi adus traducerea lor (vezi situația amintită mai sus, din Facerea 3, 15), în cazul traducerii integrale a Bibliei din latină nu se mai punea problema unor asemenea intervenții, mai cu seamă că noua religie care rezultase prin unirea cu Biserica Romei, la 1700, era orientală în rit și apuseană în dogmă, chiar dacă cele patru puncte impuse românilor care se uneau nu au putut fi aplicate multă vreme. Așadar, traducătorii au urmat întocmai textul Vulgatei după care au tradus, un exemplar tipărit la Veneția în 1690, fără să schimbe nimic nici în conținut, nici în arhitectura cărții. Când este vorba despre Facerea 3, 15, locul la care am făcut trimitere și pentru Palia de la Orăștie, în Vulgata de la Blaj este urmat textul Vulgatei: "15. Vrajbe oi pune între tine și între muiare și între sămânța ta și între seminția ei. Și ea va zdrobi capul tău și tu vei pândi călcâiul ei."; cf.: Inimicitias ponam inter te et mulierem et semen tuum et semen illius. Ipsa conteret caput tuum et tu insidiaberis calcaneo eius.

Orientarea spre textul latinesc, benefică în plan cultural, este însă principala cauză a rămânerii în uitare a acestei traduceri, în condițiile în care mentalul colectiv de tip răsăritean era refractar la o asemenea inovație, iar atașamentul real față de Scriptura tipărită la București în 1688 era general și nu putea fi escamotat. Această nouă traducere a Bibliei în limba română, independentă de vechiul text de la 1688, se impune acum posterității prin limba ei de o mare frumusețe, având la bază graiul popular ardelenesc, care, dovedindu-se permisiv și absorbant natural de neologisme latinești, anticipează procesul de fixare a limbii române literare moderne, forjată în secolul al XIX-lea și adusă la o formă din care sunt eliminate exagerările de orice culoare, prin victoria militanților pentru o limbă culturală modernă, dar firească, inspirată din graiul de obște.

Dacă soarta a fost nedreaptă cu această traducere a Bibliei, care nu s-a putut bucura de lumina tiparului decât după 245 de ani, cu totul altul a fost destinul Bibliei pe care a tradus-o la Blaj Samuil Micu, după Septuaginta. Tipărită la Blaj în 1795, la scurt timp după încheierea traducerii, Biblia lui Micu a început o extraordinară ascensiune, detronând regența Bibliei de la București: toate edițiile în limba română ale Scripturii Sfinte se vor face, începând din acest moment, după textul tradus de Samuil Micu: 1819 - la Sankt Petersburg, 1854-1856 - la Buzău, 1856-1858 - la Sibiu, 1914 - la București. În acest fel, lățită în toată românimea prin reeditările succesive în diferite locuri, Biblia de la Blaj a devenit Biblia națională a românilor, punctul culminant al acestei glorioase ascensiuni constituindu-l reproducerea textului de la 1795, cu modificări neînsemnate, în Biblia sinodală de la București, din 1914 (Biblia, adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, tipărită în zilele Majestății Sale Carol I, regele României, în al 49 an de slăvită domnie. Ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914).

Scopul declarat al lui Samuil Micu era să dea românilor o nouă traducere a cărții sacre din două motive: vechea traducere devenise pentru credincioși o raritate, așa cum s-a subliniat mai sus, iar graiul vechiului text era "mult osibit de vorba cea de acum obicinuită și mai ales de graiul și de stilul cel din cărțile bisericești, care în toate besearecile românești să cetesc și pentru aceaea pretutindenea tuturor și de toți iaste cunoscut și înțeles". Experiența pe care o avea în domeniul traducerilor ("deci având eu îndeletnicire") și necesitatea imperioasă de a da românilor o nouă traducere a Bibliei l-au mobilizat să înceapă un lucru atât de greu: "(...) m-am îndemnat să mă apuc de atâta lucru și să îndreptez graiul Bibliei ceii mai dinainte româneaște tipărită". Traducătorul a lucrat cu două texte-pilot, unul declarat, vechea traducere de la 1688, celălalt nemărturisit, o ediție a Septuagintei, tipărită la Franeker, în Olanda, la 1709. Dintre nenumăratele ediții ale Bibliei orientale, Samuil Micu a optat pentru una tipărită în mediu reformat. Se repeta astfel cazul Vechiului Testament din Biblia de la București, pe care Nicolae Milescu îl tradusese după ediția protestantă de la Frankfurt din 1597. Ediția folosită de Micu este mai recentă și reflectă stadiul hermeneuticii biblice la începutul secolului al XVIII-lea, autorul ei fiind Lambert Bos (1670-1717), un distins helenist olandez, profesor de literatură greacă la Universitatea din Franeker. Traducătorul nu a urmat orbește varianta lui Bos, iar în acest sens sunt concludente notele în care se fac comparații cu texte biblice în alte limbi, așa cum nota următoare atestă valorificarea unui izvor latinesc: Facerea 13, 8: "Și s-au făcut sfadă întră păstorii dobitoacelor lui Avram și întră păstorii dobitoacelor lui Lot, iară hananeii și ferezeii lăcuia atunci pământul acela (b)"; în nota (b) se explică: "Acela s-au luat din cea latinească pentru mai bun înțăles". Nu știm ce anume l-a determinat pe Samuil Micu să ascundă izvorul după care a tradus, dar este cert că el nu a depășit cu nimic linia textului septuagintic, dovadă că traducerea făcută de un greco-catolic din inima Ardealului a putut depăși barierele confesionale și a devenit Biblia națională a românilor.

Preocupările biblistice din Blaj se concretizează tot acum în abordarea unui gen fără precedent în cultura noastră, dar cu o tradiție glorioasă în lumea catolică. Ioan Marginai, un coetan al lui Samuil Micu, coleg de școală cu acesta, personaj al Iluminismului românesc în legătură cu care informațiile contemporane cunoscute până acum tac cu încăpățânare, este un misterios autor al unei singure opere, Stihuri din Sfânta Scriptură pentru multe lucruri, rămasă în manuscris până în vremea noastră. Este vorba despre prima concordanță biblică din cultura românilor, una dintre foarte puținele care s-au realizat la noi. Este o concordanță tematică uzuală, o dată în plus interesantă prin faptul că s-a alcătuit după un criteriu care transcende erudiția rece a concordanțelor biblice de linie din Occident, în favoarea unei metodologii care se armoniza cu atmosfera cultural-spirituală din lumea românească a Transilvaniei, dominată de ideologia iluministă. Lucrarea lui Ioan Marginai se înscrie în această ideologie, cărturarii români din Transilvania punându-și toate forțele în slujba ridicării culturale și spirituale a unui popor încă medieval în structură și în mentalitate. Finalitatea aceasta, nicăieri explicit exprimată, se revelează și din modalitatea didactică în care este organizată materia în interiorul fiecărui concept, pentru că autorul nu se rezumă la a da citatele reprezentative în ordinea cărților biblice, ci le organizează pe idei centrale, așa cum se poate vedea din următoarele exemple. La conceptul Ascultare, cele 25 de trimiteri sunt organizate în funcție de cinci idei centrale: În ce chip (se face ascultarea), Lipsa (ce aduce lipsa ascultării, adică neascultarea poruncilor lui Dumnezeu), Dreptate, Folos, Veselie; la conceptul Bețiia, cele 24 de trimiteri se subordonează unei singure idei centrale: Fuga ("Luca 21, s. 34: Și vă luați aminte pre voi să nu cumva să să îngreuiaze inimile voastre cu amegealele măncării și bețiii și cu grijile lumești, și zioa aceaea fără veaste va veni preste voi." etc.); la conceptul Dumnezeu, ideile centrale în funcție de care se organizează cele 42 de trimiteri sunt reprezentate de ceea ce se constituie în atribute ale lui Dumnezeu: Ființa lui Dumnezău, Sângurătatea, Săvârșirea, Putearea, Știința tuturor, Direptatea, Coprinderea, Neschimbarea, Veciia, Dragostea cătră oameni.

Lucrarea inedită a lui Marginai transcende și divergențele dintre Septuaginta și Vulgata, în sensul că autorul selectează majoritatea citatelor ilustrative pentru conceptele pe care le aduce în discuție din Biblia de la București, iar acolo unde apar nepotriviri structurale sau de conținut, ori exprimarea din textul vechi românesc este prea stufoasă, autorul traduce versetele biblice din Vulgata, folosindu-se de același exemplar din Biblia Sacra, Venetiis, apud Nicolaum Pezzana, MDCLXXXX (care se păstrează la Biblioteca Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române, sub cota B 8738). Acest exemplar este împânzit de sublinieri cu două culori, roșu și albastru, și de marcări marginale cu acolade, în aceleași culori. De multe ori, într-un verset este subliniat numai segmentul pe care autorul l-a tradus. De exemplu, la tema Scumpătate - i.e. Avaria, citim, printre altele: "Iisus Sirah 10, s. 9: Decât scumpu nemic nu iaste mai necurat.". În versiunea septuagintică de la 1688, conținutul acestui verset este cu totul altul. Autorul traduce după textul latinesc (Vulgata 1690: Avaro autem nihil est scelestius. Quid superbit terra et cinis?), dar nu subliniază din întregul verset decât segmentul de care are nevoie. Astfel de cazuri se întâlnesc frecvent, iar ele nu pot fi simple coincidențe. Că autorul nu a fost interesat să elimine divergențele existente între cele două Biblii o demonstrează citarea aceluiași loc, 3, 15 din Facerea, o dată din Vulgata, pentru ilustrarea temei Cinstea M«aicii» Priiacestii, carea e mai pe sus de a sfinților - i.e. Hyperdulia Mariana: "Facerea 3, s. 15: Ea va zdrobi ție capul, și tu vei păzi ei călcâiele.", și o dată din B1688, în Adaogere, Iisus Hristos adevărat Dumnezeu și om Să făgăduiaște: "Facerea 3, s. 15: Vrajbă voiu pune întru mijlocul tău și întru mijlocul muierii, și întru mijlocul semânției ei. El va păzi ție capul și tu vei păzi lui călcăiele."

În târgul de la confluența Târnavelor, activitatea de "facere" a Bibliei în limba română a continuat în tot secolul al XIX-lea și în primele două decenii ale secolului al XX-lea, mai exact până în 1914, când profesorul Victor Smigelschi finaliza o nouă versiune a Sfintei Scripturi. În acest răstimp s-au realizat aici încă trei Biblii distincte, dar numai două integral. O traducere parțială, interesantă însă prin izvorul pe care autorul îl declară, este cea pe care a dat-o profesorul Teodor Pop. Dintre cărțile traduse de el, numai Psaltirea s-a tipărit, în 1835, la Blaj, iar din titlul cărții rezultă că traducerea s-a făcut "de pre limba evreiască": Psaltirea sau Cartea psalmilor de pre limba evreiască tradusă. Prin această opțiune, cărturarii Blajului își făceau datoria față de cele trei limbi biblice în care textul Cărții Cărților a venit spre noi din Antichitate. Comparațiile între pasaje din traducerea lui Teodor Pop și cele corespunzătoare din textele românești traduse după Septuaginta sau după Vulgata susțin afirmația, relevând faptul că autorul nu pare a urma nici Vulgata, nici Septuaginta. Diferențele sunt ușor vizibile: "Și au zis Domnul cătră Isaie: «Ieși acum înaintea lui Ahaz, tu și Șear-Iasuv, pruncul tău, la sfârșitul părăului tăului celui de sus, în calea cea despre țarina învălitorilor.»" (Biblie Teodor Pop, Prorociia Isaiii, 7,3); "Și au zis Domnul cătră Isaiia: «Ieși întru-ntâmpinarea lui Ahaz, tu și cel rămas, Iasuv, fiiul tău, la sfârșitul ducerii apei scăldătoarei ceii din sus, în calea țarinii nălbitoriului.»" (Biblia Vulgata 1760-1761, Prorociia lui Isaie, 7,3); "Și au zis Domnul cătră Isaiia: «Ieși înaintea lui Ahaz, tu și feciorul tău cel rămas, Iasuv, la fântâna drumului celui de sus a țarinii nălbitoriului.»" (Biblia de la Blaj 1795, Prorociia lui Isaiia, 7,3).

Următoarele două Biblii de la Blaj, chiar dacă nu se constituie în traduceri propriu-zise, reprezintă noi "faceri" distincte ale textului sacru în limba română, iar prin contribuțiile proprii ale autorilor lor ele pot fi numite Biblia lui Timotei Cipariu, respectiv Biblia lui Victor Smigelschi. Întreprinderea lui Timotei Cipariu este originală în sensul că vechiul text românesc de la 1688 este reluat într-o orientare nouă, aceea a relatinizării limbajului prin recuperarea cuvintelor latinești vechi ale limbii române, care, din varii cauze, fuseseră uitate. Așadar, Cipariu vrea să înlocuiască stratul vechi cu numeroase slavonisme al limbajului biblic, așa cum fusese el impus de tradiție, cu un strat nou, în care cuvântul de origine latină să își reia locul lui firesc. Este o relatinizare în sens propriu a acestui limbaj, desigur, numai ca experiment lingvistic, niciodată cu sorți de izbândă în mediul ecleziastic, dar extrem de incitant pentru cercetătorul fenomenului cultural și al istoriei limbii române literare. De exemplu: "și odihni în zioa a șaptea; pentru aceaea blagoslovi Dumnezău zioa a șaptea și o sfinți pre dânsa" (B1688, Iș 20,11), față de "Și repausă în ziua a șeptea. Pentru aceea binecuvânta pre ea și o sânți pre dânsa." (Biblia lui Timotei Cipariu, Iș, 20,11); "Cinsteaște pre tată-tău și pre muma-ta" (B1688, Iș 20,12), față de "Onorează pre tatăl tău și pre mama ta" (Biblia lui Timotei Cipariu, Iș, 20,12).

Biblia lui Victor Smigelschi este originală în alt sens: este cea dintâi versiune exegetică a textului biblic în cultura românească. Autorul reia textul de la 1795 al lui Samuil Micu, transcris cu fidelitate și cu minime modificări de limbă, dar adaugă un număr impresionant (greu de precizat deocamdată) de note, comentarii și explicații. O exegeză pe care o realizează în efortul său de a face mesajul biblic accesibil cititorilor, extrem de complexă, care se desfășoară pe mai multe planuri, nu întotdeauna ușor delimitabile, dintre care pot fi amintite câteva, într-o încercare de organizare tematică: comentarii de ordin teologic despre: atotputința / atotputernicia lui Dumnezeu, atotstăpânirea lui Dumnezeu, concepția escatologică, dimensiunea hristologică; comentarii de ordin moral; comentarii de natură lingvistică, comentarii științifice etc. Uneori modificările pe care le-a făcut în textul lui Samuil Micu sunt însoțite de note care au rolul de a aduce lămuriri suplimentare cititorului. Rămânând în sfera aceluiași loc citat de mai multe ori până acum, Facerea 3, 15, se constată că Smigelschi schimbă expresia din Biblia lui Samuil Micu ("Și vrăjmășie voiu pune întră tine și întră muiare, și întră sămânța ta și întră sămânța ei. Acela va păzi capul tău, și tu vei păzi călcâiul lui.", susținută de autorul textului de la 1795 și printr-o notă (d), în care se spune: "Și întră sămânța ei, adecă cel ce să va naște din sămânța ei, Carele iaste Mesiia, Hristos Răscumpărătoriul. Acela va păzi capul tău"), dar nu în sensul în care pare la prima vedere, adică al susținerii concepției mariologice din Vulgata: "Și vrăjmășie voiu pune între tine și între muiere, și între sămânța ta și între sămânța ei. Aceea va păzi capul tău, și tu vei păzi călcâiul ei.". Simpla lectură a textului conduce spre concepția din Vulgata, însă în prima notă de la [16v] autorul din secolul al XX-lea aduce următoarele explicații: "Vrăjmășie voiu pune între tine și între muiere, și între sămânța ta și între sămânța ei. Dumnezeu, în urma păcatului, a lipsit pe om de stăpânia lui cea mai pesus de fire preste animale, și de aceea șerpele a început să fie pentru oameni stricăcios și omorâtor, iar omul, din parte-și, încă a început să fie omorâtor de șerpi. Așa înțelesul literal. Dar însăși Sfânta Scriptură dă cuvintelor acestora un înțeles mai înalt, privin- du-le de înainte-vestirea luptei cei neîntrerupte dintre satana și ai lui, de o parte, și dintre oameni, de alta, dară mai ales a luptei dintre satana și dintre Răscumpărătorul lumii: V. Lc. 11,22; Io. 12,31; 14,30; 16,11; Col. 2,14 ur; Apoc. 5,5; 12,9; 19,11 urr.; 20,9."; "Aceea va păzi capul tău, și tu vei păzi călcâiul ei. Sămânța muierii va păzi capul tău, ca în clipa potrivită să-l zdrobească lovindu-l cu călcâiul; iară tu vei păzi călcâiul ei, ca să scapi de lovitura lui ori să-l muști. Înțelesul mesian al profeției acesteia și al celei de mai înainte îl dovedește credința aceea tradițională a bisericii, care a făcut ca în Vulg. lat. să se cetească "Ipsa - nu «semen», ci «mulier» [n.a.] - conteret caput tuum", deși în Evr. și în LXX pronumele «aceea» se referește la «sămânța ei». Credința aceea tradițională referește adecă profeția aceasta nu numai la al doilea Adam, la Domnul nostru Isus Hristos, ci și la a doaua Evă, la Preacurata Fecioară. Despre plinirea profeției scrie apostolul la I Cor. 15,54 urr.: "Înghițitu-s-a moartea întru învingere. Unde este, moarte, boldul tău? Unde-ți este, iadule, învingerea? Iară boldul morții, păcatul, iară puterea păcatului este legea. Iară lui Dumnezeu mulțămită, Celui ce ne-a dat noauă învingerea prin Domnul nostru Isus Hristos.»". Rezultă de aici o interesantă încercare de a împăca contrariile, semn al ecumenismului rafinat al unuia dintre cei mai erudiți profesori de studiu biblic ai Blajului.

Poporul român s-a născut creștin, după cum au subliniat până acum toți cercetătorii fenomenului. Samuil Micu, în ampla sa lucrare Istoria și lucrurile și întâmplările românilor, exprimă cel dintâi un fapt remarcabil: despre toate popoarele Europei există documente și informații istorice legate de procesul și data încreștinării lor, în cazul unora chiar din abundență, cum sunt vecinii noștri istorici, ungurii și polonezii. Despre poporul nostru, nici cea mai vagă știre de acest fel. Există, în schimb, dovezi epigrafice timpurii ale creștinătății locuitorilor Daciei sub stăpânire romană, incrustări în piatră ale unor simboluri cunoscute, cum sunt peștele, chrisma, crucea. Mai apoi, vatra primară a etnogenezei românilor, la nordul și la sudul Dunării, într-un areal de proporțiile unui imperiu, a fost un receptacul optim pentru ambele variante antice ale creștinismului, așa cum s-au conturat ele în timp: cea răsăriteană și cea apuseană. Mari teologi europeni de origine greacă, Petru Avenilis, Leo Alatius, Nicolae Comnen, Christopher Peichich, au dovedit în perioada umanismului că biserica creștină n-a fost niciodată despărțită în esența ei dogmatică, și că așa-numita schismă de la 1054 rămâne doar un fapt istoric de sorginte politică. Prevalent situat de partea rituală răsăriteană, poporul român și mulți dintre conducătorii lui au fost permisivi nu o dată față de creștinismul occidental, catolic. Istoricul italian Cesare Alzati, în lucrarea sa Terra Romena tra Oriente e Occidente, analizează acest fenomen, cel mai fidel ilustrat de prezența istorică a ierarhiei catolice din Moldova. Unirea cu Biserica Romei a românilor din Transilvania a deschis un ev cultural de cunoaștere mai apropiată a valorilor spiritualității apusene de către români, prin fenomenul de infuzie a cărții europene în spațiul românesc, după cum dovedesc depozitele bibliotecilor din țară. Fenomenul uniației ardelene și evoluția culturală ulterioară au dovedit că, dincolo de regretabile momente tulburi, starea spirituală națională a rămas una ecumenică. Secolul al XVIII-lea este ilustrativ în acest sens. Uniții ardeleni au folosit în slujba divină, aproape un secol, cărți bisericești tipărite peste Carpați, în lumea ortodoxă, ba chiar manuscrise mult mai vechi, în limba slavonă. Cărțile de la Râmnic și de la Mănăstirea Neamțu au adăpat setea altarelor unite, chiar și după drastica interdicție a Mariei Tereza din 1746. Dar niciun alt fenomen cultural nu întrunește atâtea valențe ecumenice de mare impact istoric, precum este traducerea Bibliei în limba română. Uniții ardeleni au avut drept carte de căpătâi Biblia de la București din 1688, până în momentul epuizării complete a exemplarelor acesteia. A fost rândul uniților să dea o nouă Biblie neamului românesc. A dat-o Samuil Micu, prin Biblia de la Blaj din 1795, care a înregistrat un succes unic în istoria culturii românești. Creată de greco-catolici, Biblia blăjeană a fost asimilată instantaneu în mediul românesc ortodox de peste Carpați, în Moldova mai întâi, mai apoi în Țara Românească. Prin reeditările fidele în lumea ortodoxă, culminând cu ediția sinodală din 1914, ea s-a impus ca Biblie națională a românilor, textul din 1914 al Sfintei Scripturi fiind canonic pentru ortodocși și pentru greco-catolici deopotrivă. Eliminând zgura nedorită a momentelor artificial create de forțe interesate, românii s-au raportat spiritual unii către alții în cel mai autentic spirit ecumenic, pe care cultura îl oglindește cu fidelitate, pentru că disensiunile trec, dar creația culturală rămâne peste veacuri. Ea este adevărata efigie a oricărui popor stăpân pe rosturile lui.

Citiți Nota asupra acestei cărți aici.