Rusia. O scurtă istorie

Citiți prefața acestei cărți aici.


Chnstopher J. Ward a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea Carolina de Nord, din Chapel Hill. El predă istoria Rusiei și istoria universală la Universitatea de Stat Clayton din Atlanta, Statele Unite ale Americii, și este autorul volumului Brezhnev's Folly: The Building of BAM and Late Soviet Socialism.

Regretatul John M. Thompson a absolvit Institutul Rus al Universității Columbia și a predat istorie la Universitatea Indiana, Statele Unite ale Americii, timp de șaptesprezece ani. A fost un distins profesor Ia Academia Forțelor Aeriene ale Statelor Unite și la Air War College.
*
Cartea de față redă în mod organizat, cronologic principalele evenimente din istoria Rusiei, de la cea kieveană până la cea actuală, trecând în revista printre altele, impactul avut de invazia și ocupația mongolă asupra populației și statului în ansamblu, paradoxurile domniei lui Petru cel Mare, perioada Rusiei Kievene de la anul 800-1200, inevitabilitatea Revoluției din 1917, teroarea stalinistă, execuțiile și deportările în masă, politicile "reformiste" ale lui Hrușciov și Brejnev, invazia din Afghanistan, războaiele zonale, reformele lui Gorbaciov, ajungând până la mandatele lui Putin, intervențiile mai recente ale Rusiei în Siria, opoziția lui Navalny, noile relații ale Rusiei cu SUA și UE. Ea urmărește să-i ofere cititorului o relatare cuprinzătoare, clară referitoare la una dintre cele mai importante puteri ale lumii de la începuturile sale până în zilele noastre.

Iată ce ne spune autorul chiar de la primele pagini în acest sens:
"Mărimea Rusiei creează niște provocări speciale pentru oamenii ce locuiesc aici. Cum poate fi administrat un teritoriu atât de imens și bogățiile sale folosite eficient? Cum pot locuitorii să mențină legătura unii cu ceilalți și să-și dezvolte un simț al identității și niște scopuri comune? Care ar trebui să fie echilibrul între controlul de la centru și deciziile luate la nivel local?

Dimensiunile uriașe ale teritoriului Rusiei au generat niște consecințe strategice importante de-a lungul timpului. În mod paradoxal, această țară imensă e dificil de cucerit dar și de apărat. Inamicii Rusiei au avut întotdeauna bătăi de cap în invadarea și ocuparea ei.(...) Polonezii, turcii, suedezii, francezii, nemții au fost urmăriți de ghinion și nu au reușit s-o cucerească."

Conform autorului, multe chestiuni legate de istoria Rusiei continuă totuși să fie motive de aprinse dezbateri istoriografice, mai ales cele din perioada modernă și contemporană.

Rusia Kieveană, a cărei dezvoltare, politică și mentalitate se răsfrânge și azi asupra istoriei Rusiei contemporane, a fost marcată de un eveniment major, care a însemnat punctul de cotitură al întregii sale evoluții ulterioare și anume adoptarea creștinismului în anul 988. Adoptarea creștinătății a adus schimbări importante în sânul statului rus, nu numai de ordin religios, ci și în legislație, politică, educație, cultură, atitudini și mentalități.

Ni se spune că "diferențele religioase față de Occident au constituit timp de secole o barieră serioasă și o sursă de suspiciuni și ostilitate între ruși și Occident."

Întinzându-se pe o atât de vastă suprafață geografică, Rusia este un melanj de culturi, obiceiuri, atitudini și valori. Este surprinsă influența avută atât de culturile europeană și asiatică, cât și de cea creștină și musulmană. Poziția geografică în Eurasia a Rusiei i-a permis acesteia să fie un punct de răscruce a culturilor și civilizațiilor, o punte între Occident și Răsăritul asiatic, societatea rusă evoluând într-un fel aparte, propriu sieși.

Textul, deși e conceput pentru uzul academic, se parcurge cu ușurință și aspectele cele mai importante sunt reținute cu ușurință, pentru că relatările sunt foarte clar, curgător și accesibil scrise, bine ordonate și evidențiate, iar temele importante sintetizate ireproșabil. Gradul de adresabilitate al cărții este, datorită acestor calități ale textului, unul larg.

Avem de-a face cu o sinteză remarcabilă, fără încărcături și comentarii inutile, cititorul fiind ajutat să înțeleagă cine sunt rușii, cum au evoluat că societate și mare putere și de ce sunt ei așa cum sunt.

Cartea poate fi de folos studenților, dar și cititorilor interesați de Rusia, concretizându-se într-un volum concis, unic, care analizează una dintre cele mai importante țări ale lumii,


GEOGRAFIA RUSIEI

Este dificil de înțeles teritoriul vast al Rusiei de-a lungii sale istorii. Pentru a înțelege imensitatea acestui spațiu, trebuie să fim conștienți de faptul că această regiune uriașă acoperea cândva o șesime din suprafața terestră a întregului Pământ, traversând Eurasia, de la Oceanul Pacific - în est - până la Marea Baltică (o extensie a Oceanului Atlantic) - în vest.

Cu cei aproape zece mii de kilometri și unsprezece fusuri orare, de la est la vest, și aproape cinci mii de kilometri, de la nord la sud, având cea mai lungă zonă de coastă din lume (în mare parte de-a lungul Oceanului Arctic), teritoriul Rusiei, atât în trecut, cât și în prezent, conține toate tipurile de relief: deșerturi, plaje semitropicale, mări interioare, câmpii semiaride întinse, munți stâncoși, întinderi neîmpădurite în sud, cunoscute sub numele de stepă, păduri dese, râuri și fluvii lungi și tundra înconjurată de gheață din nordul îndepărtat.

Dimensiunea Rusiei creează provocări aparte pentru oamenii care trăiesc acolo. Cum poate fi gestionat un teritoriu atât de imens și cum poți extrage și utiliza în mod eficient bogățiile acestuia? Cum pot locuitorii Rusiei să păstreze legătura unii cu alții și să dezvolte un scop și un sentiment al identități comune? Cum poate statul să-și exercite puterea și să administreze un teritoriu atât de mare? Care ar trebui să fie echilibrul între controlul centralizat și luarea deciziilor la nivel local? Ar trebui să se dezvolte noi industrii acolo unde locuiește marea majoritate a populației, dar unde există resurse puține, sau acolo unde există cantități mari de materii prime, dar puțini locuitori?

În plus, marea întindere a Rusiei a avut consecințe strategice importante de-a lungul secolelor. În mod paradoxal, țara a fost greu de cucerit, dar și greu de apărat. Popoarele care au trăit aici, în diferite etape istorice, au înfruntat dușmani pe trei, patru și uneori chiar și pe cinci fronturi. Astfel, guvernele au fost nevoite să aloce o mare parte din efortul și resursele lor pentru apărarea unor teritorii mari. Cu toate acestea, inamicii Rusiei au avut adesea probleme atunci când au încercat să invadeze și să ocupe țara. Deși mongolii au reușit să cucerească și să conducă o mare parte din ceea ce este acum Rusia, din anii 1200 până în anii 1400, polonezii, suedezii, turcii, francezii lui Napoleon și germanii, de două ori în secolul XX, au avut mai puțin noroc, învinși, în parte, de enormele distanțe care trebuiau parcurse.

Analizând influența mediului geografic al Rusiei asupra istoriei acesteia, constatăm faptul că poziționarea sa este la fel de importantă ca și întinderea sa. De exemplu, dacă ai locui în Washington, DC și, prin magie, ai fi brusc transportat într-un oraș rusesc, aflat la aceeași latitudine, unde crezi că ai ajunge? La Moscova? Nici vorbă. Ai rata Rusia, pentru că ea se află la latitudini similare cu cele din Canada și Alaska. Sankt Petersburg, de exemplu, se află puțin mai la nord decât orașul Juneau, din Alaska.

Această amplasare nordică pe suprafața pământului provoacă dificultăți recurente pentru cetățenii Rusiei. În multe zone, iernile sunt lungi și reci, iar sezonul agricol pentru obținerea hranei este scurt. În plus, o mare parte a pământului rusesc se află atât de aproape de extremitatea nordică, încât nu poate fi cultivat, iar să locuiești acolo este dificil. Prin urmare, Rusia nu a fost niciodată o țară bogată din punct de vedere agricol, în ciuda dimensiunilor sale uriașe.

Deși este situată în partea de nord a marii mase terestre eurasiatice, Rusia s-a extins, pe parcursul lungii sale istorii, spre sud, est și vest, astfel încât a acoperit cea mai mare parte a Asiei continentale, Orientului Mijlociu și Europei. Drept urmare, regiunea s-a aflat întotdeauna la o răscruce de culturi și idei. Rusia a fost influențată de civilizațiile europeană, asiatică și islamică și a asimilat multe elemente din culturile lor. La rândul său, și din ce în ce mai mult în ultimele două secole, Rusia i-a influențat (și uneori i-a dominat) pe vecinii ei.

În particular, amplasarea centrală a Rusiei în Eurasia a contribuit puternic la amestecul său de culturi și valori existent astăzi și la rolul important pe care îl joacă în politica lumii contemporane. Chiar dacă este legată atât de Asia, cât și de Occident, societatea rusă a evoluat în moduri diferite și complexe. Ea nu trebuie caracterizată ca fiind o societate exotică, asiatică sau doar o extensie a civilizației occidentale. Istoria Rusiei, unică în felul ei, a dat naștere unei societăți moderne, diferită de oricare alta. Ca atare, regiunea trebuie înțeleasă conform propriilor ei caracteristici.

Atât din cauza localizării ei nordice, cât și din cauza faptului că este situată departe de marile oceane, Rusia are o climă neprietenoasă în majoritatea regiunilor: verile sunt foarte calde și uscate, iernile sunt aspre și geroase, iar primăverile sunt caracterizate din plin de noroaie, care fac aproape imposibilă deplasarea pe drumurile care nu sunt asfaltate. Deoarece ploile vin în cea mai mare parte a timpului dinspre Europa, dinspre Oceanul Atlantic, acestea se diminuează pe măsură ce norii se deplasează peste regiunea de câmpie agricolă rusească, dinspre vest spre est. Unele dintre cele mai bune soluri primesc precipitații insuficiente, de aceea, aproape toată suprafața agricolă din Asia Centrală are nevoie de sisteme de irigare. Prin urmare, mai puțin de 15% din terenul Rusiei este folosit în agricultură, un alt aspect specific care limitează potențialul și puterea agricolă a țării.

În anumite privințe, Rusia a fost bine protejată, în special de coasta înghețată a Oceanului Arctic, la nord, și de unii dintre cei mai înalți munți din lume, la sud-est. Cu toate acestea, de-a lungul granițelor sale din est, sud-vest și vest, Rusia nu este, practic, apărată de nicio barieră naturală, de aceea, în diferite momente ale istoriei sale, a fost vulnerabilă în fața invadatorilor veniți din aceste zone geografice.

Pe lângă acest lucru, zona centrală a Rusiei este reprezentată de o câmpie vastă, întreruptă doar de Munții Urali, care nu sunt foarte înalți și care nu ajung până la Marea Caspică. Impactul acestei câmpii asupra dezvoltării regiunii a fost unul cu două tăișuri. Pe de o parte, Rusia și ținuturile învecinate erau adesea vulnerabile în fața unui atac pe acest tip de relief, dar pe de altă parte, întinderea câmpiei a facilitat expansiunea statului rus și cucerirea popoarelor din jur. Putem să ne imaginăm cu ușurință călăreții, negustorii și armatele moderne care s-au desfășurat pe aceste întinderi plate.

Rușii, dar și celelalte popoare din regiune, au călătorit mult, atât pe apă, cât și pe uscat. Deși Imperiul Rus, în marea lui parte, era înconjurat de uscat și avea acces limitat la mare - țărmul arctic este, în majoritate, înghețat, iar Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Japoniei din Asia de Est au ieșire la Oceanele Atlantic și Pacific doar prin strâmtori înguste - cea mai mare parte a Rusiei și a țărilor învecinate se bucură de un sistem extins de fluvii și râuri interconectate, numite în înțelepciunea populară "drumurile care curg". Până acum aproximativ o sută cincizeci de ani, atunci când au apărut căile ferate, și, mai recent, până la apariția autovehiculelor și a avioanelor, rușii și celelalte popoare se deplasau des cu ambarcațiunile de-a lungul râurilor, care curg, în general, în direcția nord-sud sau sud-nord, sau de-a lungul afluenților, care se intersectează pe o axă est-vest. Așadar, primii locuitori, folosind rutele fluviale, au călătorit și au făcut comerț cu europenii și vikingii, la nord-vest, cu creștinii greci și bizantini, la sud-vest, și cu negustorii și meșteșugarii din Asia, la sud. Mai târziu, expansiunea Imperiului Rus spre Siberia, condusă de vânătorii de blănuri și comercianți, a fost realizată, în principal, tot pe cursurile de apă. Chiar și în timpurile moderne, transportul fluvial joacă un rol important în deplasarea mărfurilor și a persoanelor în întreaga regiune.

Rusia posedă resurse naturale bogate, dar exploatarea acestor bogății, cum ar fi petrolul, gazele naturale și alte minerale care se găsesc din abundență, a început abia recent. În cea mai mare parte a istoriei lor, popoarele Rusiei au fost destul de sărace și s-au luptat să supraviețuiască și să-și îmbunătățească pe cât posibil condițiile de viață, contribuind, în același timp, cu resurse limitate, la apărarea pe care statul o organiza împotriva dușmanilor periodici. Din păcate, dat fiind faptul că au fost nevoiți să susțină statul și armata, oamenii trăiau într-o sărăcie cruntă. Doar în a doua jumătate a secolului XX s-au înregistrat progrese semnificative în creșterea calității vieții.

POPOARELE RUSIEI ȘI FOSTA UNIUNE SOVIETICĂ

Cel mai uimitor lucru legat de populația statelor Rusiei și de ținuturile pe care Rusia le controla cândva este acela că existau aproximativ 125 de grupuri etnice, peste 20 dintre acestea având mai mult de un milion de oameni. O mare varietate de religii și culturi coexistă între granițele Rusiei și ale statelor vecine. Popoarele evreiești vorbeau în general limba rusă, însă ele s-au amestecat cu restul populației din întreaga Rusie europeană (statele moderne Rusia, Ucraina și Belarus). În secolul XX, grupurile non-etnice rusești au dezvoltat un sentiment de identitate etnică și aspirații naționaliste tot mai mari, fapt care a dus la crearea presiunilor ce au contribuit la prăbușirea Uniunii Sovietice (cunoscută și sub numele de URSS) și la nașterea a cincisprezece state postsovietice, inclusiv Rusia de astăzi.

Din cei aproximativ 146 de milioane de locuitori care trăiesc astăzi în Federația Rusă, rușii alcătuiesc cel mai mare grup etnic, reprezentând aproximativ optzeci și unu la sută din populația Rusiei. Sunt urmați de tătari (un popor etnic turc, care vorbește limba tătară și trăiește în mare parte în Tatarstan, o republică situată în Rusia europeană), ucraineni și bașkiri, care sunt și ei turci și care locuiesc mai ales în Rusia europeană. Factorii geografici și demografici și-au pus amprenta asupra dezvoltării societății ruse. Cu toate acestea, trebuie să luăm în considerare un lucru. Istoria este făcută de indivizii care aparțin unei societăți; aceștia interacționează atât între ei, cât și cu vecinii lor. De aceea, am simplifica foarte mult dacă am concluziona faptul că instituțiile rusești, precum un stat autoritar centralizat, și valorile tradiționale rusești, precum preocuparea pentru grup și nu pentru individ, au fost, în primul rând, rezultatul condițiilor dure ale mediului înconjurător din regiune.

FORMAREA RUSIEI KIEVENE

Rusia Kieveană a apărut la sfârșitul anilor 800 sau începutul anilor 900. Centrată, pentru puțin timp, pe orașul Novgorod, în nordul Rusiei de azi, și apoi timp de câteva sute de ani pe orașul Kiev, de pe fluviul Nipru, în ceea ce este azi Ucraina, Rusia Kieveană a fost o confederație, a cărei origine rămâne neclară.

La sfârșitul anilor 700 și 800, negustorii și războinicii cunoscuți sub numele de "rus" (de unde numele "Rusia") desfășurau activități comerciale în nordul Rusiei și de-a lungul fluviului Volga. Cel mai probabil, rușii erau vikingi suedezi, dar s-au amestecat și au interacționat cu grupuri locale de finlandezi, baltici, bulgari și slavi. Ei căutau argintul și mărfurile de lux din est, pentru care ofereau la schimb blănuri și chiar sclavi. În anul 860, o expediție a rușilor a ajuns până la Constantinopol, dar contactele regulate cu civilizația greacă bizantină de aici s-a dezvoltat mai târziu.

Cea mai detaliată sursă istorică, Cronica vremurilor trecute, scrisă de călugării din secolul al XI-lea, relatează faptul că triburile slave, care în anii 800 erau dezbinate, au chemat un vareg (termen sub care erau cunoscuți vikingii suedezi) pe nume Rurik și pe cei doi frați ai lui să vină să preia conducerea triburilor. Dar această cronică a fost scrisă câteva sute de ani mai târziu, parțial cu scopul de a legitima pretențiile la tron ale presupușilor descendenți ai lui Rurik, prin urmare credibilitatea sursei este pusă sub semnul întrebării. În plus, un număr tot mai mare de dovezi arheologice și de altă natură sugerează că rolul varegilor în Rusia a fost mult mai complex decât imaginea prezentată în Cronica vremurilor trecute.

Negustori care străbăteau distanțe lungi, varegii cunoșteau bine rutele comerciale ce porneau din Scandinavia și se îndreptau spre est și spre capitala bizantină de la Constantinopol, rute care treceau prin Rusia și Ucraina de astăzi și care traversau mai întâi râul Nipru și apoi Marea Neagră. Așadar, varegii, chiar dacă ocazional jefuiau și cucereau, așa cum au făcut în Europa de Vest puțin mai târziu, au pătruns în regiune mai întâi ca negustori și mercenari. Prin urmare, putem presupune că, în această calitate, ei au conlucrat îndeaproape cu liderii slavi locali pentru a impune ordinea și siguranța, pentru a proteja rutele comerciale și pentru a încuraja strângerea periodică a tributului plătit de țărani conducătorilor comerciali și militari ai orașelor din zonă. Deși, de-a lungul timpului, slavii și varegii s-au confruntat deseori, ultimii încercând uneori să controleze politic popoarele slave, varegii și liderii locali au cooperat, probabil, destul de des în urmărirea obiectivelor comune. Cea mai rezonabilă concluzie pe care o putem trage este aceea că varegii au conlucrat cu căpeteniile slave pentru a crea o confederație de state locale, cunoscută sub numele de Rusia Kieveană.

Această primă civilizație este importantă pentru înțelegerea culturii ruse din mai multe motive. În Rusia Kieveană s-au pus bazele culturii și religiei ruse. Rusia Kieveană a introdus, de asemenea, idei politice esențiale și de durată, precum și instituții sociale. În cele din urmă, ea a fost cea care a creat tradiția regiunii, ca forță în relațiile internaționale și ca legătură între Europa și Asia.

CUM TRĂIAU POPOARELE RUSIEI KIEVENE?

Rusia Kieveană a durat de la sfârșitul anilor 800 până la începutul anilor 1200. În perioada ei cea mai extinsă, teritoriul confederației kievene era lung și îngust. În secolul al XI-lea, acesta se întindea pe mii de kilometri, de la Marea Baltică, în nord, până la Marea Neagră, în sud, adică pe o fâșie de teritoriu cu o lățime variabilă, atât la est, cât și la vest de axa sa principală - fluviul Nipru. O estimare generală avansa o cifră de aproximativ șapte sau opt milioane de locuitori, dintre care mai puțin de un milion de oameni trăiau în orașe și centre urbane. Cele mai mari orașe, cum ar fi Kievul, aveau probabil zeci de mii de locuitori, dar în cele peste două sute de centre fortificate cunoscute, populația nu depășea, în majoritatea cazurilor, cinci mii de oameni.

Peste optzeci și cinci la sută dintre locuitori erau agricultori, vânători, apicultori și păstori. Cea mai mare parte a agriculturii se practica la scară mică și cu unelte rudimentare, cum ar fi plugurile de lemn, chiar dacă au fost descoperite și câteva pluguri de fier. Produsele obținute constituiau, în mare parte, hrana oamenilor. Un mic procent din recoltă era predat sau confiscat, ca tribut sau taxe, de către liderii politici și militari, care conduceau inițial clanuri sau triburi, iar mai târziu orașe din Rusia Kieveană. Pe lângă recoltele obținute, necesare hrănirii soldaților și orășenilor, mărfurile constau și în blănuri, miere, piei, ceară, toate acestea făcând obiectul comerțului cu străinii, în primul rând cu cei din Imperiul Bizantin. În urma campaniilor militare frecvente de strângere a tributului și a războaielor dese cu popoarele din jur, prizonierii luați erau adesea vânduți ca sclavi, ei reprezentând o marfă convenabilă deoarece puteau merge pe jos până la locul de vânzare.

Pentru că sătenii care executau muncă individuală, sau chiar familiile de săteni, de tipul celor care au existat mai târziu, nu dispuneau de suficientă forță de muncă necesară în agricultură, în condițiile dificile și cu metodele precare din acele vremuri, majoritatea țăranilor din Rusia Kieveană s-au unit în obști. O obște sătească, numită în rusă obșcina, era de obicei formată din mai multe familii extinse, deși se pare că unele obști includeau și persoane care nu erau rude apropiate. Cei care făceau parte atât din fermele colective, cât și din obșcina participau în comun cu forța de muncă și uneltele pentru a duce la bun sfârșit sarcini agricole grele. Nu împărțeau doar munca pământului, ci și produsul acestei munci. De-a lungul istoriei lor, aceste instituții, dominate de bătrâni patriarhali, au reprezentat responsabilitatea comună pentru strângerea dărilor și pentru recrutări militare, încurajând, totodată, atitudinile de egalitarism și colectivism, care au influențat societatea.

În ceea ce privește feudalismul, această perioadă a stârnit controverse istoriografice legate de Rusia Kieveană, de aceea este util să menționăm câteva aspecte ale societății Rusiei Kievene care au avut un impact asupra perioadelor ce au urmat. În primul rând, sistemul de taxe (și, ulterior, dările) a dus la instituirea unor obligații continue din partea țăranilor față de diferitele tipuri de stăpâni: sociali, religioși și politici. Dacă în perioada Rusiei Kievene, aceste obligații nu luau, de obicei, forma unor munci fizice și nici nu erau legate de proprietatea asupra pământului (obșcinele dețineau, în general, propriul pământ), mai târziu ele s-au concretizat sub forma prestării unor servicii în slujba unui anumit stăpân în schimbul drepturilor de folosință asupra pământului. Astfel, în Rusia Kieveană s-a dezvoltat un model de obligații care, în secolele următoare și în diverse condiții economice și politice, a dus la transformarea țăranilor liberi în iobagi.

În al doilea rând, în Rusia Kieveană conceptul de slujire era asemănător relației dintre domn și vasal, existentă în Europa de Vest. În special, locuitorii Kievului care luau parte la lupte, și care ulterior au ajuns să fie cunoscuți drept boieri, se aflau în slujba unor conducători, deși termenii și îndatoririle unui astfel de serviciu sunt destul de neclare. Această idee de a sluji pe cineva a reapărut, ulterior, ca principiu major în momentul dezvoltării statului moscovit, cunoscut în mod obișnuit sub numele de Cnezatul Moscovei sau Marele Cnezat al Moscovei.

În al treilea rând, ideea de reciprocitate, ingredientul-cheie al feudalismului european, a lipsit în mare măsură societății kievene. În relația europeană dintre suveran și vasal, suveranul avea responsabilități bine definite față de vasalii subordonați; iar vasalii, în schimb, aveau obligații față de suveran. Unii cercetători au susținut că acest tip de relație contractuală, de responsabilitate reciprocă, reprezintă elementul crucial în dezvoltarea guvernării reprezentative și a drepturilor civile existente în civilizația occidentală. Indiferent dacă aceștia au sau nu dreptate, cu greu se poate spune că în Rusia Kieveană a existat un astfel de principiu, al obligațiilor reciproce, iar acest lucru este posibil să fi contribuit mai târziu la ușurința cu care țarii Imperiului Rus și-au impus autoritatea nelimitată asupra poporului întreg, nobili și țărani deopotrivă.

De asemenea, istoricii nu s-au pus de acord dacă în economia Rusiei Kievene rolul predominant l-a jucat agricultura sau comerțul. Răspunsul cel mai probabil este acela că, deși majoritatea oamenilor se ocupau de cultivarea pământului, producând bunuri agricole și forestiere, negoțul și activitățile comerciale au jucat și ele un rol important, mai ales în viața orașelor. Amplasarea acestora a favorizat populația Rusiei Kievene. Situate între Europa de Nord și Constantinopol, precum și la jumătatea distanței dintre Europa Centrală și Asia, orașele puteau desfășura relații comerciale intense în mai multe direcții.

Existau, desigur, și riscuri. Grupuri restrânse de popoare nomade, cum ar fi cumanii și pecenegii, atacau adesea rutele comerciale fluviale, în special prin locurile ușor accesibile, pe unde ambarcațiunile transportau mărfurile. Relațiile comerciale cu Imperiul Bizantin nu au fost întotdeauna favorabile, iar Rusia Kieveană a trimis mai multe expediții militare împotriva Constantinopolului pentru a forța accesul la oportunități și contracte comerciale mai bune. Astfel, campaniile militare, inclusiv cele privind colectarea tributului, și comerțul au mers mână în mână. Prin urmare, războinicii și negustorii (adesea aceleași persoane) ocupau poziții înalte în ierarhia socială a Rusiei Kievene.

Comerțul desfășurat de Rusia Kieveană nu este important doar din perspectiva beneficiilor economice. Pentru că Rusia Kieveană avea relații comerciale cu toți vecinii ei, cu Constantinopolul și cu popoarele Asiei, ea a fost expusă unei plaje largi de idei, tehnologii și influențe culturale. Rusia Kieveană nu a fost sub nicio formă o societate "închisă", ci a interacționat în mod eficient cu Europa creștină, cu Imperiul Bizantin și cu civilizația islamică a arabilor.

IERARHIA SOCIALĂ ÎN RUSIA KIEVEANĂ

Nu există dovezi care să ateste momentul începerii diferențierii de clasă în Rusia Kieveană, dar până la apariția primelor coduri de legi, în secolele al XI-lea și al XII-lea, liniile erau clar trasate. În funcție de cum este definită o clasă distinctă, existau până la unsprezece clase menționate în legislația Rusiei Kievene. Acestea pot fi clasificate în șapte categorii principale: cneji, boieri (nobili), negustori, meșteșugari, țărani (smerd), persoane semilibere și sclavi. În vârful scării ierarhice se aflau familiile de cneji. Pretinși descendenți ai lui Rurik și ai fraților lui, aceștia și-au exercitat autoritatea militară, judiciară și administrativă asupra majorității orașelor și teritoriilor Rusiei Kievene. Relațiile dintre cneji au fost complicate, iar luptele lor pentru dominație politică au dus la războaie civile care au slăbit foarte mult confederația Rusiei Kievene.

La început, fiecare cneaz avea propria sa oaste, probabil mulți dintre soldați fiind inițial vikingi. Curând, aceștia s-au contopit cu grupurile deja existente de războinici slavi, iar prin jurul anului 1000, se formase o clasă superioară slavizată de nobili - boierii. Numărul acestora a fost întotdeauna mic, dar rolul lor a fost crucial, deoarece aveau atribuțiuni militare pe care și le exercitau în numele cneazului, al orașului și al statului, asumându-și, de asemenea, și responsabilități administrative și guvernamentale. Unii dintre ei s-au implicat, cu siguranță, și în activități comerciale.

În această calitate, boierii s-au amestecat cu o clasă de negustori separată, a cărei origine este, fără îndoială, anterioară formării Rusiei Kievene. Negustorii, deși erau inferiori familiilor cneziale și boierești, au avut o influență considerabilă, datorită rolului important pe care îl jucau în economia Rusiei Kievene și datorită faptului că, în unele orașe, ei exercitau și puterea politică. Negustorii se numărau printre clienții principali ai mărfurilor importate din Asia și Bizanț: mătase, condimente, vinuri, fructe, metale și bijuterii.

Majoritatea locuitorilor din orașe erau meșteșugari și muncitori. Echivalentul acestora în mediul rural, țăranii, erau numiți destul de pitoresc smerd (smârd - "împuțit"). Unii depindeau de cneji sau boieri dar se pare că majoritatea dintre ei erau liberi. Din cauza datoriilor sau prin diverse împrejurări, atât meșteșugarii, cât și țăranii își puteau pierde statutul, devenind oameni semiliberi, adică dependenți de alți oameni prin anumite obligații.

Pe ultima treaptă a ierarhiei sociale se aflau sclavii. Nu este clar cât de important a fost rolul acestora pentru economia Rusiei Kievene. Unii au ajuns sclavi după ce, din persoane semilibere, au decăzut la statutul de rob, însă majoritatea sclavilor erau prizonieri de război, de aceea mulți dintre ei nu erau slavi. În primii ani de existență ai Rusiei Kievene, sclavii constituiau o marfă comercială importantă.

RELIGIE ȘI CULTURĂ ÎN RUSIA KIEVEANĂ

Cel mai important eveniment din istoria Rusiei Kievene a fost adoptarea oficială a creștinismului, în anul 988. Deși credințele și practicile păgâne, precum și atributele culturale anterioare Rusiei Kievene au persistat mult timp după aceea, acceptarea religiei creștine a modificat fundamental civilizația rusă. Adoptarea creștinismului a afectat nu doar credințele și practicile religioase, ci și dreptul, educația, literatura, artele, atitudinile și sentimentele, precum și sistemul politic.

Un aspect extrem de semnificativ al convertirii Rusiei Kievene la creștinism a fost acela că ea s-a datorat influenței Imperiului Bizantin, unde se practica ceea ce astăzi numim creștinismul oriental sau ortodox. Atunci când Rusia Kieveană s-a convertit, biserica creștină era încă unită, deși existau deja diferențe considerabile între partea apuseană, cu sediul la Roma, și partea răsăriteană, cu centrul la Constantinopol. În 1054, această împărțire a devenit ireconciliabilă, iar biserica s-a împărțit în două, formând Biserica Latină (Romano-Catolică), predominantă în Europa de Vest, și Biserica Greacă (Ortodoxă de Răsărit), răspândită în Balcani, în Orientul Mijlociu, și în ținuturile slave de est, inclusiv o mare parte din Belarus, Rusia și Ucraina de astăzi.

Această separare a avut trei consecințe importante. În primul rând, în ținuturile slavilor estici, creștinismul s-a dezvoltat diferit, comparativ cu cel din Europa de Vest. În al doilea rând, pe măsură ce ostilitatea dintre cele două ramuri principale ale creștinismului a crescut, Rusia Kieveană a intrat în conflict cu vecinii săi apropiați din vest: polonezii, lituanienii și, mai târziu, coloniștii germani care s-au așezat de-a lungul țărmurilor Mării Baltice, toți aceștia fiind romano-catolici. În al treilea rând, legăturile intelectuale și culturale ale regiunii cu zonele vest-europene au fost reduse timp de cinci sau șase sute de ani, aproape până în timpurile moderne, când diferențele religioase au devenit mai puțin importante. Este adevărat, cucerirea mongolă a zonei, în anii 1200, a jucat și ea un rol important în ruperea legăturilor Rusiei Kievene cu Europa Centrală și de Vest, dar diferențele religioase au constituit o barieră formidabilă și o sursă de suspiciune și ostilitate.

În anul 955, Olga, prima femeie aflată la conducerea Rusiei Kievene (una dintre puținele femei menționate în izvoarele documentare din această perioadă), a ales să devină creștină, dar a fost nevoie de încă trei decenii pentru ca Vladimir, unul dintre cei mai destoinici cneji ai Rusiei Kievene, să adopte creștinismul ca religie oficială, pe întreg teritoriul statului și pentru toți supușii lui. Pentru a se asigura că toată lumea înțelege dorința lui, a poruncit ca toți idolii păgâni să fie dărâmați și a organizat un botez în masă, în râul Nipru, pentru toți locuitorii orașului Kiev, dacă e să dăm crezare Cronicii vremurilor trecute.

Nu cunoaștem motivele care l-au determinat pe Vladimir să aleagă creștinismul răsăritean, dar putem presupune că legăturile strânse, comerciale și politice, pe care Rusia le-a dezvoltat cu Constantinopolul, în ultima sută de ani, au constituit un factor important. Vladimir, care mai târziu a fost canonizat ca urmare a deciziei sale, a fost, probabil, influențat de doi călugări creștini, Sfinții Chiril și Metodiu, care au creat o limbă scrisă, bazată pe limba greacă, ce transliterează destul de bine limba slavă vorbită. Apariția acestei noi limbi literare le-a permis oamenilor să nu mai fie nevoiți să învețe greaca sau latina pentru a deveni creștini, dându-le posibilitatea să înțeleagă Liturghia și alte slujbe bisericești. Astăzi, belarusa, rusa, ucraineana și alte limbi sunt scrise în alfabetul chirilic, numit așa în onoarea Sfântului Chiril.

De asemenea, factorii geografici și politici au cântărit, fără îndoială, foarte mult în decizia lui Vladimir de a adopta creștinismul. Ar fi putut alege iudaismul, dar cei mai apropiați adepți ai acestuia, khazarii, se aflau la o oarecare distanță, spre sud-est, iar puterea lor era deja în declin. Ar fi putut alege islamul, dar arabii erau și mai departe, în plus ar fi intrat într-un conflict permanent cu Imperiul Bizantin. Iar creștinismul latin, care se răspândise destul de recent în Europa de Nord, i s-a părut probabil lui Vladimir destul de nesemnificativ în comparație cu puterea și măreția creștinismului ortodox din apropierea lui, care își avea centrul la Constantinopol.

Creștinismul ortodox pe care Vladimir l-a adoptat a avut mai multe caracteristici importante, care au fost întărite de specificitățile locale și care, ulterior, l-au diferențiat categoric de creștinismul occidental, în special după ce Biserica Latină s-a divizat, în secolul al XVI-lea, în ramurile protestantă și catolică. Una dintre aceste caracteristici a fost preocuparea aproape mistică a creștinismului ortodox față de spiritul colectiv al întregii comunități. În cadrul slujbei religioase și a concepției spirituale a credincioșilor, accentul se pune mai degrabă pe grupul de credincioși decât pe fiecare suflet în parte și pe mântuirea lui. Această atitudine, numită sobornost, adică "spirit comunitar", se potrivea bine cu simțul colectiv al comunității care fusese deja dezvoltat în rândul slavilor răsăriteni prin instituția țărănească a obșcinei.

Creștinismul ortodox a pus totodată un puternic accent pe formele exterioare ale manifestării religiei: clădirile și decorațiunile bisericilor, icoanele (picturi cu sfinți, realizate pe lemn), precum și structura și ritualul Liturghiei în sine. Scoaterea în evidență a acestor semne vizibile de devoțiune a făcut mai ușoară convertirea unei populații analfabete și ținerea slavilor răsăriteni departe de idolii și obiceiurile păgâne; alături de conceptul de sobornost, aceste forme exterioare au încurajat mai degrabă practicarea rutinieră și pasivă a noii religii decât implicarea directă a oamenilor în procesul de slujire și stimularea angajamentelor personale față de credință. Mai târziu, în creștinismul occidental, mai ales după Reforma Protestantă, individualismul în cadrul religiei (ulterior și în alte chestiuni) a câștigat teren, în timp ce în cadrul creștinismului ortodox rus colectivismul a continuat să fie predominant.

În plus, creștinismul bizantin era destul de mistic, punea accentul pe ascetism, pe importanța vieții monahale și pe recompensa vieții veșnice. Din nou, această tendință a fost întărită prin transplantarea ei în Rusia Kieveană, iar mai târziu a împiedicat asumării unui rol activ de către Biserica Ortodoxă în viața cotidiană ca forță de îmbunătățire a vieții sociale.

Multă vreme, creștinismul s-a suprapus într-o oarecare măsură peste credințele și obiceiurile specifice animismului care caracterizau populația slavă din Rusia Kieveană. Multe rituri vechi și practici păgâne au continuat sau au fost adaptate la noua religie. Drept urmare, afirmă unii istorici, multe popoare din Rusia Kieveană nu au înțeles niciodată pe deplin noua credință și au acceptat-o doar la modul superficial. Numai cei educați, puțini la număr și care făceau parte din clasele superioare ale societății, erau pe deplin dedicați creștinismului.

În același timp, nu există nicio îndoială că introducerea creștinismului a ridicat nivelul general de cultură, de educație și de manifestare artistică în Rusia Kieveană. În această regiune au venit călugări și preoți bine instruiți, s-au înființat mănăstiri, s-au construit biserici și s-au format meșteșugari. Până la mijlocul secolului al XI-lea, civilizația Rusiei Kievene, deși modelată după tiparul bizantin în majoritatea domeniilor, a atins apogeul unei splendori artistice și culturale care nu avea să mai fie egalat decât abia cinci sute de ani mai târziu.

Introducerea unei limbi scrise, slavona veche bisericească, a dus la apariția și circulația cărților. E adevărat că doar o mică parte a populației știa să scrie și să citească, dar această pătură superioară era destul de rafinată, cunoștea curentele și mișcările intelectuale atât din Bizanț, cât și din Europa. În plus, maeștrii de la Constantinopol i-au învățat pe rușii kieveni arta pictării icoanelor și i-au inițiat în muzica bisericească. O catedrală magnifică în stil bizantin, Sfânta Sofia, numită așa după marea biserică de la Constantinopol (cunoscută și sub numele de Hagia Sofia), a fost construită la Kiev și pictată de artiști locali. Meșteșugarii Rusiei Kievene, care și-au perfecționat aptitudinile de a lucra cu materialele indigene, în special cu lemnul, au modificat formele bizantine într-un stil aparte și fermecător. Dar pentru că aproape toate clădirile pe care le-au construit erau din lemn, acestea au fost, din păcate, distruse de incendiile ulterioare care au afectat orașele Rusiei Kievene, astăzi existând doar câteva descrieri sau replici ale acestor realizări arhitecturale uimitoare.

Educația, arta, arhitectura și muzica au fost predominant religioase, ca motivație și tematică. Desigur, toate aceste aspecte ale vieții culturale au urmat precepte și modele bizantine. Dar artiștii Rusiei Kievene au apelat curând la subiecte și tehnici locale, reușind, în scurt timp, să îi depășească pe maeștrii bizantini în arta iconografiei, creând unele dintre cele mai emoționante și frumoase picturi religioase din lume.

De asemenea, s-au dezvoltat artele fără conotație religioasă, în primul rând arta populară, cu poveștile și cântecele ei. Prima opera literară laică, Cântec despre oastea lui Igor, este o saga păgână, emoționantă, a aventurilor unui cneaz al Rusiei Kievene și a oștii lui, în lupta cu nenumărații dușmani, pentru a-și apăra țara. Iată o exemplificare:

Igor duce oastea-i către Don.
De-acum prăpădul i-l pândește pasărea de prin stejari,
Lupii urlă din coclauri și deșteaptă spaima;
Vulturii cu țipăt cheamă fiarele la stârvuri
Latră vulpi la scuturile roșii.
O, Țară, tu, rusească! De-acum ești dincolo de culme!...
Ai rușilor fii mândri împresurară șesul cu scuturi purpurii,
Căutându-și sie-și cinste, iar cneazului lor slavă.

Luate în ansamblu, cultura și civilizația Rusiei Kievene, între anii 1000 și 1100, s-au situat, probabil, la un nivel mai ridicat decât civilizația vest-europeană a acelorași timpuri. În plus, păturile superioare ale societății Rusiei Kievene au interacționat cu elita Europei Centrale și de Vest. Pe lângă interacțiunile directe existente între călătorii din Rusia Kieveană și negustorii din Europa, trebuie amintit faptul că familiile cneziale din Rusia Kieveană au creat alianțe prin căsătorie cu familiile nobiliare și regale din statele germane și din Scandinavia.

PUTERE ȘI POLITICĂ ÎN RUSIA KIEVEANĂ

Impactul civilizației bizantine s-a resimțit nu numai în religie și cultură, ci și în gândire, valori și atitudini. Aceste influențe s-au concretizat în codurile de legi ale Rusiei Kievene din secolele al XI-lea și al XII-lea și în structura politică. Cu toate acestea, în politică, ideile bizantine nu au putut niciodată să domine conceptele și instituțiile tradiționale; impactul lor a fost mai mare ulterior, în perioada moscovită.

De exemplu, statul bizantin era o zonă geografică bine definită, asupra căreia își exercitau controlul împăratul și administrația lui. În Rusia Kieveană, conceptele de stat și suveranitate erau mult mai puțin clare. Autoritatea se concretiza inițial în persoana cneazului, iar jurisdicția acestuia se aplica mai degrabă asupra rutelor comerciale, asupra diverselor regiuni și centrelor fortificate care îi plăteau tribut decât asupra unui anume teritoriu unitar.

Mai mult, deși în cele din urmă cneazul de la Kiev a fost recunoscut că fiind suveran și, prin urmare, conducătorul confederației, cnejii din alte orașe se bucurau și ei de anumite drepturi, simțindu-se în măsură să-l concureze pe cneazul Kievului la funcția supremă. Anumite orașe, în special Novgorodul, importantul centru comercial și administrativ din nord, aveau drepturi autonome. Cnejii Kievului se bucurau de o autoritate redusă la nivel centralizat, iar controlul administrativ și politic direct era destul de scăzut; ei erau, mai degrabă, conducătorii unei confederații fluide de orașe și triburi.

La mijlocul perioadei Rusiei Kievene, Iaroslav cel Înțelept, unul dintre cnejii cei mai capabili, a încercat să instituie un sistem de conducere rotativ, în baza căruia frații mai tineri ai cneazului Kievului erau numiți la conducerea unor orașe, în funcție de rangul lor. Când conducătorul de la Kiev murea, toată lumea urca o treaptă pe scara ierarhică. Acest sistem a fost conceput pentru a preveni luptele acerbe și sângeroase pentru succesiune care afectaseră politica Rusiei Kievene în secolele anterioare. Însă un sistem atât de complicat, care necesita o mare reținere din partea tuturor celor implicați, s-a dovedit a fi greu de pus în practică, iar succesiunea la conducerea cnezatului de la Kiev a continuat să fie stabilită de cele mai multe ori prin forță și conflicte.

Acest lucru i-a determinat pe cnejii Rusiei Kievene să-și petreacă o bună parte a domniei luptând cu pretendenții la tron. În plus, trebuiau să apere confederația de dușmanii externi, aflați în toate punctele cardinale, și mai trebuiau, în special, să protejeze rutele comerciale ce duceau spre Bizanț de atacurile nomade care veneau dinspre sud-est. O altă obligație militară majoră era aceea de a menține o presiune suficientă asupra împăraților bizantini, astfel încât aceștia să acorde concesii politice și privilegii comerciale favorabile cnejilor, războinicilor și negustorilor. De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, cnejii erau nevoiți să pornească adesea campanii militare împotriva celor care nu li se supuneau sau împotriva triburilor vecine recalcitrante, care refuzau să plătească taxele ori să le ofere tribut.

Nu este de mirare, așadar, că o bună parte din viața unui cneaz era petrecută în campanii militare. Unul dintre cei mai de succes conducători militari ai Rusiei Kievene, Sviatoslav I, care a domnit între anii 962 și 972, este descris în Cronica vremurilor trecute după cum urmează:
Mergea ca o panteră în fruntea trupelor și a purtat multe războaie. În expedițiile sale, el nu lua nicio trăsură și nicio oală (de fiert bucate); carnea nu o mânca fiartă, ci carnea de cal, de vânat și de vită o tăia felii subțiri, o frigea pe cărbuni și așa o mânca; nu avea nici cort, ci întindea o pătură și la căpătâi își punea o șa; tot așa făceau și soldații săi, cu toții.

Atunci când erau acasă, cnejii se confruntau cu alte probleme care le amenințau puterea supremă. În Rusia Kieveană existau două instituții politico-administrative care reprezentau interesele claselor superioare: duma boierilor și așa-numita vece. Duma era un corp format din boieri de rang înalt care, în teorie, îl consiliau pe cneaz, deși nu este clar câtă putere avea aceasta sau cât de regulat se întrunea pentru a-l consilia. Înainte de campaniile militare majore și în timpul luptelor de succesiune pentru obținerea statutului de mare cneaz al Kievului, interesul cnejilor era de a obține un sprijin cât mai mare din partea boierilor și, probabil, se folosea de dumă în acest scop.

Așa-numita vece, adunarea orașului, dominată de negustori, exercita o influență considerabilă, mai ales în orașele din nord, unde avea o tradiție mai puternică și mai veche. În câteva locuri, cum ar fi Novgorod, acest organ reprezentativ deținea uneori autoritate politică deplină și administra orașul și împrejurimile acestuia. Dar în alte orașe avea doar un rol minor, de consultare.

La fel ca și în cazul conducătorilor din alte regiuni, și cnejii Rusiei Kievene s-au diferențiat foarte mult în ceea ce privește capacitatea, perseverența și succesul obținut. Primii cneji erau vikingi, chiar dacă erau destul de slavizați; toți ceilalți care au urmat, timp de mai bine de două sute de ani, au fost etnici slavi. Deși, conform legendei, Rurik este considerat întemeietor, adevăratul fondator al Rusiei Kievene a fost prințul Oleg. Vareg din Novgorod, acesta a văzut avantajele creării unei legături între cât mai multe orașe de-a lungul rutei comerciale principale ce pornea de la Marea Baltică și ajungea la Marea Neagră; de aceea a unit Novgorodul și Kievul, folosindu-se de forța militară. Mutându-și centrul de comandă la Kiev, în jurul anului 880, el a stabilit întâietatea acestui oraș, "mama orașelor rusești", care a durat până în 1132. În anul 907, Oleg a atacat Constantinopolul. Ca urmare a victoriilor obținute, el a reușit să încheie, în 911, un tratat comercial eficient cu Bizanțul. Oleg a contopit, de asemenea, războinicii vikingi și slavi într-o singură clasă superioară și a stabilit un control mai mare asupra triburilor slave de pe ambele maluri ale fluviului Nipru.

La aproape o sută de ani după ce Oleg a pus bazele Rusiei Kievene și a început să o consolideze, Vladimir, care a domnit între anii 980 și 1015, a făcut progrese remarcabile în ceea ce privește extinderea autorității spre est, sud și vest și în ridicarea nivelului de cultură și rafinament al Rusiei Kievene, în parte prin adoptarea creștinismului ca religie oficială.

Cu toate acestea, fiii lui Vladimir s-au luptat pentru succesiune, iar războiul civil dintre ei a slăbit confederația timp de două decenii. O conducere puternică a fost restabilită sub Iaroslav cel Înțelept, care a domnit din 1019 până în 1054. El a extins autoritatea Kievului asupra unor noi regiuni și a reușit să pună capăt, pentru câtva timp, atacurilor constante, din est, ale pecenegilor. Sub îndrumarea lui a fost realizat primul cod de legi și au fost construite, pe lângă catedrala Sfânta Sofia, și alte biserici importante. Cu toate acestea, după câteva decenii de la moartea sa, luptele între cneji au luat amploare și, cu excepția unei scurte perioade de înflorire, în primul sfert al secolului al XII-lea, puterea și coeziunea Rusiei Kievene au scăzut constant în următorii o sută cincizeci de ani.

CONCLUZIE

Există multe motive care au dus la declinul Rusiei Kievene. Așa cum se întâmplă și în cazul altor evenimente majore din istorie, nu putem vorbi doar de o singură cauză a prăbușirii confederației de la Kiev, ci de un complex de factori. Poate cel mai important dintre aceștia a fost fragilitatea politică. În absența unei puteri centralizate și coerente și condusă de cneji tot mai slabi, până la sfârșitul anilor 1100, Rusia Kieveană s-a dezintegrat din ce în ce mai mult în cnezate și orașe rivale, care erau preocupate mai mult să se lupte între ele decât să se opună dușmanilor externi comuni. De asemenea, nu exista un stat instituționalizat centralizat, iar lupta pentru funcția supremă, de mare cneaz, a provocat din ce în ce mai multă dezbinare. De exemplu, între 1139 și 1169, pe tron s-au perindat șaptesprezece conducători. Lipsa unei confederații puternice a dus în final la divizarea treptată a acesteia în părțile sale componente.

Un al doilea factor major care a dus la declinul Rusiei Kievene a fost pierderea puterii economice. Valoarea mărfurilor pe care le comercializa a scăzut tot mai mult; în plus, aproximativ în aceeași perioadă, europenii au stabilit noi rute comerciale către Orientul Mijlociu și Asia, în timp ce poziția Imperiului Bizantin a slăbit. Ca urmare, rutele comerciale din regiune au devenit mai puțin importante, iar economia Rusiei Kievene a cunoscut un declin.

Oricât de importante au fost cauzele politice, economice și comerciale ale decăderii Rusiei Kievene, în cele din urmă, factorii externi sunt cei care au jucat rolul decisiv. De-a lungul istoriei sale, Rusia Kieveană s-a luptat, cu resursele ei limitate, împotriva dușmanilor externi, în special împotriva diverselor popoare nomade din Asia, care atacau constant statul dinspre sud-est. În anii 1100, acest efort s-a dovedit a fi tot mai mult o luptă pierdută, iar Rusia Kieveană a fost slăbită de războaiele constante desfășurate împotriva cumanilor. Acești ultimi invadatori nomazi au reușit, în diverse ocazii, să blocheze ruta comercială către Marea Neagră, provocând multe pagube economice, dar și pierderi de vieți omenești. În 1169, Andrei Bogoliubski, cneaz de Vladimir-Suzdal, un cnezat din nord-est, a condus un atac asupra Kievului și apoi a ales să se instaleze ca mare cneaz la Vladimir în loc de Kiev. În secolul al XIII-lea, invazia mongolilor a administrat lovitura fatală asupra a ceea ce mai reprezenta încă Rusia Kieveană.

Deși Rusia Kieveană a fost invadată și cucerită, nu același lucru putem spune despre civilizația pe care aceasta a creat-o. Rusia Kieveană a lăsat o moștenire puternică în urma ei, pe care s-au construit, în mare parte, civilizațiile rusă și ucraineană ce i-au urmat. În Rusia Kieveană s-au contopit și îmbinat patru elemente: vechea populație indigenă, amprenta imperiilor de stepă, influența varegilor și a vikingilor și impactul puternic al Bizanțului.

Cel mai important cadou pe care Rusia l-a făcut generațiilor următoare a fost creștinismul ortodox. Biserica Ortodoxă și credința creștină au jucat, în această regiune, un rol diferit față de rolul jucat de creștinism în istoria occidentală, iar importanța lor în dezvoltarea societății nu poate fi negată. După revoluția bolșevică din 1917, guvernul sovietic a încercat să elimine religia, dar a eșuat. În 1991, atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, existau aici peste cincizeci de milioane de creștini. Astăzi, Biserica Ortodoxă joacă un rol politic, social și religios major în Belarus, Rusia și o mare parte din Ucraina.

Odată cu creștinismul ortodox au pătruns în societate cultura, învățământul și legislația bizantine. În consecință, Rusia Kieveană a însemnat încă de la bun început un amestec între valorile și obiceiurile slave indigene și împrumuturile bizantine. Ceea ce a rezultat a fost diferit față de civilizația vest-europeană. Bazele erau puse, dar acesta era doar începutul. Succesorii Rusiei Kievene aveau să se confrunte cu multe probleme, unele traumatizante, în timp ce se luptau pentru a construi o civilizație și un viitor unice.

Citiți prefața acestei cărți aici.