Arta bucuriei

Citiți prefața acestei cărți aici.

Goliarda Sapienza (1924-1996) s-a născut în orașul sicilian Catania, într-o familie de orientare antifascistă. La 16 ani, s-a mutat la Roma pentru a studia la Academia de Arte Dramatice, iar în anii 1940-1950 a fost actrița de film și de teatru. A lucrat, printre alții, cu Luchino Visconti și Francesco Maselli. Printre romanele publicate de Goliarda Sapienza se numără Lettera aperta (1967), Il filo di mezzogiorno (1969) și Io, Jean Gabin (2010).

Cel mai important roman al său, Arta bucuriei, a rămas nepublicat până după moartea autoarei.

"Un imn al senzualității și al inteligenței subversive." (André Clavel, L'Express)

"Cartea Goliardei este roman polițist, roman libertin, socialist, feminist, roman al anilor '68, este tot - tot ce e mai bun din secolul XX." (Adele Cambria, L'Unità)

"Romanul acesta poate fi citit ca text-companion, scris din perspectiva celor umili, al celebrului roman al lui Lampedusa, Ghepardul." (Kirkus Reviews)

"În Arta bucuriei, Goliarda Sapienza se abandonează în brațele încăpățânatei sale eroine, însoțind-o într-o călătorie plină de aventuri, într-o lubrică trecere în revistă a secolului XX, de la 1900 și până în epoca avioanelor cu reacție." (The Barnes & Noble Review)

"Totul în acest roman este extraordinar, începând cu titlul... Un roman febril și inteligent, foarte concret, foarte vizual, erotic și familial, psihologic și politic... Mai mult decât un eveniment literar, unul existențial." (Le Nouvel Observateur)


Monumentalul roman istoric Arta bucuriei, de Goliarda Sapienza, este o mare redescoperire din literatura italiană, o frescă a secolului XX văzută prin ochii unei puternice femei siciliene.

Scriitoare și actriță, anarhistă, bisexuală, independentă Goliarda Sapienza (1924-1996) este considerată astăzi una dintre figurile emblematice ale mișcării feministe italiene. S-a născut în orașul sicilian Catania, într-o familie de orientare antifascistă. Mama ei, Maria Guidice, a fost una dintre figurile proeminente ale mișcării socialiste italiene, iar tatăl ei, Peppino Sapienza, un cunoscut avocat socialist. La 16 ani, Goliarda s-a mutat la Roma împreună cu mama ei, pentru a studia la Academia de Arte Dramatice. Timp de zece ani, între 1940 și 1950, a fost actriță de film și de teatru. A lucrat, printre alții, cu Luchino Visconti și Francesco Maselli.

Cel mai important roman al său, Arta bucuriei, a rămas nepublicat până după moartea autoarei. La doi ani de la dispariția Goliardei Sapienza, soțul acesteia, Angelo Pellegrino, a finanțat publicarea integrală a o mie de exemplare din Arta bucuriei de către Editura Stampa Alternativa, fără prea mare succes de vânzări. Câțiva ani mai târziu, Pellegrino trimite câteva exemplare din carte la Târgul Internațional de Carte din Frankfurt, unde romanul este remarcat de un editor german, care, considerându-l o capodoperă care merită redescoperită, aranjează publicarea lui. Editorul german îl transmite, la rândul său, unui editor din Franța, unde cartea este publicată imediat, înregistrând un important succes de critică și de vânzări: peste 300.000 de exemplare vândute, la scurt timp de la lansare. Ca răspuns la succesul internațional, editura italiană Stampa Alternativa reeditează cartea în anul 2003 și astfel începe procesul său de reașezare în istoria literaturii italiene, drept una dintre capodoperele secolului XX.

Arta bucuriei a fost scrisă de-a lungul a nouă ani, din 1967 până în 1976. Acest monumental roman sicilian, a cărui poveste începe în anul 1900 și își urmează personajul principal, Modesta, pe parcursul întregii perioade a secolului XX, este în același timp un roman al maturizării, o poveste despre aventuri și descoperiri sexuale, o ficțiune autobiografică și o schiță a trecutului moral, politic și social al Italiei. Născută într-un mic sat sicilian și orfană la nouă ani, Modesta își petrece copilăria într-o mănăstire crescută de maici. Senzuală, mândră și hotărâtă, Modesta vrea să descopere bogăția infinită a vieții și astfel începe să distrugă toate barierele sociale care îi împiedică căutările și împlinirea dorințelor sale. Îi seduce atât pe bărbați, cât și pe femei și chiar uciderea devine acceptabilă ca mijloc de înlăturare a unui obstacol în calea fericirii și a descoperirii de sine.

Ediția în limba română a cărții, tradusă în cadrul colecției Anansi. World Ficton de la Editura Pandora M, apare în traducerea din limba italiană și note de Corina Popescu.


- Ați terminat? Dacă râdeți așa înseamnă că s-a terminat consultația și pot să intru. Bunico, te rog, trebuie să plec și, după cum ne învață pragmatica, un nepot nu poate pleca fără binecuvântarea bunicii.

Dar de ce vorbesc toți așa de tare? Avusese tentația de a rămâne la Carmelo, dar acum vedea că e o nebunie; își dorea liniștea cămăruței sale, obiectele ei simple și hârtiile ei. Cămașa aia era drăguță, însă o strângea la subsuori. Și de ce era și Carluzzu așa exagerat? Veselia aia te ducea cu gândul la păsările călătoare care se izbesc de far în nopțile cu furtună...

Nu, aceea era o poezie, o poezie învățată acum mulți ani. Descoperirea poeziei! Iată ce trebuia să facă: să se întoarcă în camera ei și să înceapă din nou să citească. Glasuri noi o chemau de pe coperți: Kerouac, Burroughs și celălalt... Se bucura mereu că învățase limbi străine; chiar și acum, când lumea se redusese la dimensiunile unei piețe mici, traducerile soseau totdeauna cu întârziere... Și eu sunt în întârziere, vreau să mă ridic, dar Carluzzu mă îmbrățișează, vena de pe fruntea lui pulsează în contact cu gâtul meu. Când e trist, Carluzzu își maschează mereu tristețea cu glumele acelea care îi fac să râdă atâta pe alții. Mie îmi place mai mult când e serios.
- Ai dreptate, Mody, sunt foarte agitat din cauza plecării. În fond, nu sunt decât un nevrotic, la fel ca toată generația mea.
- Și noi eram nevrotici, Carlo, numai că n-o știam.
- Revista asta din cauza căreia ți s-a făcut rău o iau de aici... Doar o singură vorbă, Mody, ce te-a tulburat în așa hal?
- Citește și tu pe copertă, Carlo, e limpede.
- Și atunci, bunico?
- Atunci cred că am fost niște înfumurați. Mi se pare că a venit momentul să devenim conștienți că nu suntem deocamdată decât un grup mic, prizărit, de antifasciști, exact ca acum mulți ani.

Oare de ce tac toți și se uită în pământ, ca în fața somnului din urmă al lui Pietro? Sunt eu cumva în stare gravă și ei, cum se întâmplă de obicei în cazurile astea, îmi ascund adevărul? Acum, că s-a tras deoparte și o privește țintă pe Bambolina, străinul acela - muzicant ori medic, ce-o fi el -, e simpatic, dar prea înalt și perfect, prea isprăvit, cum se spune pe la noi.
- Chiar nu vii cu mine la gară, bunico?
- Nu, Carlo.

Au plecat în sfârșit și eu pot să fac în liniște o baie, să mă îmbrac și, de ce nu?, să fumez o țigară privind superbii trandafiri roșii care palpită la soare.

Țigara se consumă între degete, iar eu stau acolo, suspendată între un doliu, o petrecere, o plecare. Fusesem tentată să rămân la Carmelo, însă acum tăcerea acelor ziduri îmi îngheață sângele. Și nici dacă ies la fereastră soarele nu mă mai încălzește, iar semnul pe care mi-l face Pietro încet cu mâna, dând colțul cu pasul său neabătut, nu mă mai încurajează.
- Vai, pisoiule, ce faci aici singurică? Vino, te luăm cu noi... Marco, vino încoace, acum coboară și pisoiul meu, nu-i așa, pisoi?

O clipă îl privesc pe bărbatul acela oprit la jumătatea drumului. Nehotărârea i se preschimbă într-o postură caraghioasă.
- Și, pe urmă, vila aiasta, când nu-i plină de lume, îi de jale, nu alta. Hai, Mody, vino jos, s-o ștergem de aici!

Nina are dreptate, pentru copii aici e aer, e spațiu, lumină, dar pentru mine lumina e întunecată de vedenii. Și, pe urmă, simt limpede că Nina se teme pentru mine; ea știe totul despre părăsiri, știe cât e de gros fiecare zid. Pe ea trebuie s-o urmez.
- În sfârșit! Ce-ai zice, Mody, de o partidă de înot, ca să ne scuturăm de plecări și de înmormântări? Curioasă mai e și viața! Stăm la un loc ani de zile, pe urmă, cât ai clipi, Olimpia pleacă, se mărită, face un copil... Iar acum și Carluzzu. Și numai trenuri și șefi de gară ne fluieră în cap!

În spațiul restrâns din interiorul mașinii, bărbatul care conduce pare să fie cineva cunoscut de cine mai știe câtă vreme. Dar poate numai din cauză că până acum l-am văzut totdeauna în mijlocul multor persoane. Sau oare acel "Marco" șoptit al Ninei mi-l face familiar? Ori poate doar fiindcă acum o fugărește pe Nina de-a lungul plajei?

Ei râd, eu între timp am învățat să plonjez. Bambolina m-a învățat. Mă ridic pe vârfuri, îmi iau elan și în apă cu mine. "Când ajungi jos, faci o singură mișcare din șale și n-ai de ce să te temi. Te ridică apa la suprafață." Apa rece trebuie să-mi fi spălat negura somnului, pentru că atunci când deschid ochii sunt trează de-a binelea și văd în sfârșit azurul cerului alergând pe întinderea mării.

Dezbrăcat, bărbatul acela pare mai mic și mai sprinten. Și Nina, cu picioarele ei lungi de fetișcană, aleargă spre valuri prefăcându-se că se teme de bărbat, cum făcea cândva cu Carluzzu și acum cu micul Ignazio. Plaja singuratică împinge la jocul acela și mai sunt și brațele, dinții și ghearele de lavă, care se întind dincolo de nisip și unde poți să te ascunzi. "Hai, Nina, să ne jucăm de-a v-ați ascunselea! Numără până la o sută și tu, bunico, vezi să nu se uite... Te-am găsit, Nina, degeaba te mai ascunzi..."
- Ei, nu, pisoiule, nu dormim la soare, asta nu! Cum te simți?
- Bine, Nina, dar de ce faci mutra asta tristă? Nu cumva devii și tu prăpăstioasă, ca Bambú?
- Dar somnul ăsta, Mody... Eu...
- Fir-ar să fie, Nina, mi-e bine. A confirmat și prietenul tău.
- Mda, eu, ca prieten, am mare încredere în Marco, dar ca medic, mult mai puțină.
- Nu mă mai rușina în fața Modestei, Nina! Am fost medic și când eram în armată.
- Da, în Africa, ce să spun, asta garanție! Și, pe urmă, parcă ar fi fost ieri! Oi fi uitat de tot.
- Medic te naști, cum te naști denigrator, așa se zice? - Da, și știi bine.
- Denigrator ca tine.
- Nu poți să spui asta, eu, în ceea ce privește fizicul, vorba lui Carluzzu, te apreciez mult. Oh, Mody, e un spectacol să umbli cu Marco, toată lumea se întoarce să-l privească.
- Clasă, Nina, am clasă, n-ai ce-i face!

Glumesc de parcă s-ar cunoaște de ani de zile și spre uimirea mea mă trezesc ascultându-i vocea, care îmi sună în urechi ca un refren cunoscut cândva și apoi uitat.
- Pare unul de-ai noștri, nu-i așa, Modesta?
- Chiar, cum l-ai cunoscut?
- Pe acoperișuri, pisoiule... Ce naiba, uite ce târziu s-a făcut! Chestia cu acoperișurile mi-a adus aminte că am o întâlnire. Mă duc să mă îmbrac... Nu, Marco, de ce te-ai ridicat? Tu mai rămâi, îl pun pe grădinar să-mi cheme un taxi.

Aș vrea să mă întorc și eu cu Nina, pentru că norii supără acum fruntea Profetului, iar profilul acela te sperie când se înfurie. Dar Marco tace, tăcerea lui transmite unde cunoscute, știe probabil totul despre noi, dacă poate să șoptească liniștit:
- Eu sunt de aceeași părere cu Nina. Găsesc mult mai plăcută vila asta decât pe cea de la Carmelo. Bambú a făcut bine s-o cumpere înapoi. Nu pot să uit cu ce bucurie în ochi mi-a spus: "Duceți-vă să vedeți, Marco, duceți-vă să vedeți ce frumoasă e vila tinereții noastre! O să vedeți, fiecare odaie mai răsună și acum de cântecele și de jocurile noastre". Și pe urmă, e o modalitate de a păstra ceva în mijlocul acestei curse spre distrugere, care i-a prins pe toți. Vreau s-o fotografiez, Bambú mi-a dat permisiunea.

Nu am chef de vorbă, poate că au motive să fie îngrijorați pentru mine; cu mare greutate mă aud rostind:
- Of, Marco, nu cumva și dumneavoastră vă delectați regretând trecutul? E aproape o modă regretul ăsta, mare pacoste.
- Nu, nu regret nimic din trecut, dar de multă vreme am înțeles ce minciună se ascunde sub cuvântul "progres" și mă consolez umblând prin lume să fotografiez lucrurile care în curând vor dispărea... Ultimele birturi din Roma, ultimele cârciumi... Am sute de poze din Civita... Au demolat acolo stradă cu stradă, casă cu casă.
- Cum de vorbiți așa de bine italiană?
- E simplu, mama era siciliancă și tata, englez. Iar în bătălia pe care o duc totdeauna părinții ca să te acapareze a câștigat mama, asta-i tot. Iar câștigul ăsta a implicat refuzul unei specializări în medicină, cum voia tatăl meu, și întoarcerea în raiul matern.
- Bietul Marco, probabil că v-a costat scump alegerea asta!
- Ca pe orice outsider: foame, meserii de tot felul, aventuri.
- Acum mi-aduc aminte, Nina a insistat mult iarna asta să vă cunosc și, ca să mă ispitească, zicea: "Marco al meu e tot numai aventură!".
- Nina exagerează, în fond nu-s decât un fotograf... Dar dumneavoastră vă e frig, Modesta.

Da, mi-e frig și, recunoscătoare pentru tăcerea lui, îl las să-mi ia mâinile și să mă ajute să mă ridic de pe nisipul care s-a făcut umed sub spinarea mea. Când ajung în picioare, simt că mi se învârte capul - trebuie să fie de rău cu mine - și nu mă mir deloc că el mă ține strâns la pieptul lui, ca să mă sprijine. Poate că Certa a vrut să-mi dea întâlnire chiar aici, pe plaja noastră, plină încă de strigătele copiilor, de fâlfâitul fustelor albe ale lui Beatrice, de vocea lui Carlo, de pasul lent și grijuliu al lui Pietro. S-ar putea.

Deschid ochii ca să descifrez mesajul acela, dar întâlnesc o privire calmă, părând să asculte o melodie oarecare. Privirea aceea mă trage spre ea, mă face să-mi pun capul pe umărul lui Marco, ca să ascultăm împreună.
- Ai o intensitate a vieții, Modesta, că acum înțeleg de ce m-am ținut pe urmele tale tot anul ăsta.
- M-ai urmărit, Marco?
- Da. Nu că aș fi fost pe deplin conștient. Îmi trezise foarte tare curiozitatea felul tău de a vorbi, felul tău de a tăcea. Și adineauri tăceai, dar ți se putea observa pe chip că te gândești la ceva. La ce, Modesta?
- M-a apucat o intensă curiozitate cu privire la moartea mea. Mda, ca și cum aș citi în acest cuvânt o altă aventură biologică, o altă metamorfoză care ne așteaptă, Marco, pe mine, pe tine, pe Nina.
- Pe mine mă sperie...
- Desigur, dar e și marea curiozitate de a afla. Tu ești bărbat, Marco, nu cunoști în trupul tău, sau poate știai, dar în graba de a acționa ai uitat, metamorfozele materiei și tremuri un pic la auzul acestui cuvânt. Dar, dacă te lipești de mine, eu, ca femeie, te voi ajuta să-ți amintești și să nu te mai temi de ce trebuie să se schimbe ca să poți fi viu mai departe.

Strângându-se în mine, tremurul îi dispare, iar între corpul lui și al meu urcă în valuri eterna căldură încărcată de fiori, plăcerea care îi dilată privirea ațintită într-a mea. Acum înțeleg, multe lucruri am învățat de-a lungul vieții, dar niciodată să previn iubirea... Se poate preveni iubirea, Mimmo? "Poți să previi înțelegerea celorlalți, faptele istoriei, chiar și destinul - fie, admit, chiar și destinul - dar iubirea, niciodată!" Iar dacă nu-mi spunea Carmine, de unde puteam eu să știu că indiferența pe care credeam că o încerc față de bărbatul acela, lipsa de chef, plictiseala nu erau altceva decât tentative de a fugi de acea angajare misterioasă, care trezește totdeauna teamă și pe care niciun bisturiu al speculației omenești n-a reușit încă să o secționeze?
- Oare cum puteam eu să ți-o spun, Modesta, dacă nu știam încă? Dar acum că am descoperit asta, dacă vrei, putem să ne ținem companie o vreme. De mulți ani sunt singur și e obositor să umblăm singuri prin lume. Vrei să vii cu mine?

Așa se face că viața mi-a oferit, cu complicitatea Ninei, cel mai frumos cadou pe care și-l putea închipui o minte de copil. Iar datorită acelui bărbat pe care îl crezusem în mod greșit un fost golden boy îmbătrânit în trai bun și plictis, am aflat, zi după zi, an după an o bogăție de experiență și de cunoaștere pe care numai un trup adult o poate avea.

De la el am aflat că nu-mi cunoșteam insula, trupul ei puternic și tainic, calda ei suflare nocturnă, care unește piatră cu piatră până când sudează într-un bloc unic sufletul zidurilor, respirația mistică ce ține în viață coloanele templelor și le face să palpite la apus de soare: "Aici, Mody, aici, unde se lărgește piatra, e locul prin care respiră coloana și se produce efectul optic de levitație"; tăcerea albă a năvoadelor abandonate, exilate și de mare, și de oameni, dar cutreierate de fantomele peștilor care se opresc în ele să-și caute motivul vieții și al morții, curenții veșnici ai mărilor, care se întâlnesc în jurul insulei și când o strâng, când o eliberează, schimbându-și mereu intensitatea și culoarea: "Fâșia de acolo, de culoarea smaraldului, e marea Africii".

De la el am învățat arta pe care n-o cunoșteam încă de a intra și a ieși de pe pământul meu, călătorind prin mai multe continente și oceane, pentru a-l regăsi apoi nou și tot mai bogat în amintiri și senzații stratificate. Ce să mai spun despre serile și nopțile noastre? De-aș putea să le opresc în loc! Acest fel de a ne regăsi singuri, mână în mână, ochi în ochi, povestindu-ne impresii, intuiții, cuvinte?
- Se vorbește mult despre prima iubire, nu, Marco? Minciuni, ca tot restul.
- Așa e, Modesta, nici eu nu mi-aș fi închipuit. Din păcate, trebuie să ajungă omul la vârsta noastră ca să afle. Ai văzut azi, pe pod, cum se uitau la noi tinerii aceia? Aproape că am fost tentat să le spun asta, dar nu m-ar fi crezut.

Nu, nu se poate comunica altcuiva această bucurie plină de entuziasmul vital de a sfida timpul în doi, de a fi împreună în dilatarea lui, trăindu-l cât mai intens cu putință înainte să vină ceasul ultimei aventuri. Iar dacă băiatul meu bătrân se întinde acum peste mine cu frumosul său trup, greu și ușor, și mă posedă cum o face în acest moment, ori mă sărută între picioare, cum făcea atunci Tuzzu, mă trezesc gândind în mod bizar că poate moartea nu va fi decât un orgasm deplin ca acesta.
- Dormi, Modesta?
- Nu.
- Te gândești?
- Da.
- Povestește, Modesta, povestește.


Citiți prefața acestei cărți aici.