Alice în țara internetului: despre tehnologie și fantezie - Omulețul roșu

Citiți un fragment din această carte aici.


Omulețul roșu a apărut în 2004, iar eu l-am tradus în italiană, pentru prima oară fragmentar, în 2010, pentru antologia Il romanzo rumeno contemporaneo (1989-2010). Teorie e proposte di lettura (a cura di N. Neșu, edizione italiana di A. Tarantino, premessa di L. Valmarin, Bagatto Libri, Roma). A urmat o ediție completă, în 2011 (Domi.no rosso, Nikita Editore, Firenze), iar recent am revăzut textul pentru ediția de la Sandro Teti Editore (Roma, 2021). În românește, după câte știu, până la ediția de față, a mai apărut o versiune electronică, în 2012.
*
Romanul de debut al Doinei Ruști, una dintre cele mai originale voci ale generației de prozatori din România postdecembristă, Omulețul roșu ilustrează deja toate particularitățile producției ulterioare a prozatoarei: aplecarea spre construcția complexă a discursului narativ, jonglând între anecdotic și epic prin întrețeserea numeroaselor fire secundare în urzeala narativă principală; inserțiile onirico-fantastice care contrapunctează un realism aproape ostentativ; transferul continuu între trecut și prezent și urmărirea destinelor individuale în contextul marilor mișcări socio-istorice; utilizarea creativă și personală a limbajului și a stilurilor narative, sub semnul hibridizării registrelor și genurilor.

În Omulețul roșu, conform modelului "poveste în poveste", folosit și în romane ulterioare, precum Zogru sau Lizoanca la 11 ani, spre exemplu, discursul narativ este construit prin intersectarea a numeroase micropovești, conectate atât între ele, cât și cu macropovestea-cadru, alcătuită din narațiunea convergentă a vieților celor doi protagoniști, Laura și Albert.

Acțiunea e fixată pe la începutul anilor 2000, perioadă profund marcată de trecerea dificilă și complexă de la sufocantul național-comunism al regimului Ceaușescu la un consumerism nu mai puțin radical, nemilos și dezumanizant, deși într-un mod diferit.

Laura Iosa, o femeie singuratică, de vârstă mijlocie, fără prieteni adevărați, care nu a avut relații romantice sau sexuale de unsprezece ani, rătăcește printr-un București posttotalitar dezorientat și agresiv, populat de falși revoluționari și intelectuali vlăguiți (castrați), de lolite ariviste, doctori venali, părinți decăzuți și psihiatri dependenți de droguri - un teritoriu stăpânit de răpitori, impostori și ucigași. Din periferiile precarității sociale și economice în care se află, Laura contemplă mizeria din jur, cu cinism și deziluzie, luptându-se să rămână pe linia de plutire, dar așteptând, cu o convingere nespusă și secretă, un eveniment special, care să-i schimbe viața. Iar singura ușă deschisă este Internetul, aflat atunci încă la începuturile lui.

Acțiunea principală este constituită de încercările Laurei (un personaj musilian, incomod, neadaptat) de a supraviețui în peisajul urban moral și intelectual dezolant din lumea reală și de intrările sale în lumea virtuală, halucinantă și caleidoscopică, numită alazar, ambele marcate de întâlnirea cu un enigmatic omuleț roșu. Periplul picaresc al Laurei se împletește cu coming of age-ul lui Albert, un informatician cu veleități de hacker. Povestea lui constituie în sine aproape un Bildungsroman exemplar al generației "decrețeilor", acoperind evenimente plasate puțin înainte de Revoluție, dar și după aceea, până în momentul confesiunii Laurei.

Romanul se construiește ca o "matrioșcă": povestea Laurei, relatând perioada scurtă între sfârșitul lunii februarie și sfârșitul lunii martie, conține povestea omulețului roșu despre Albert și alte povești secundare care adâncesc narațiunea în trecut, întrucât - nu-i așa? - rădăcinile evenimentelor de azi se află în vicisitudinile familiale, de ieri ale protagoniștilor. Astfel, pe fundalul evenimentelor din prezentul imediat al Bucureștiului de azi, care se derulează între noiembrie și aprilie, se deapănă reconstituirea treptată, aproape polițistă, a unei istorii familiale din interbelic până în zilele noastre.
Întreaga acțiune este prezentată printr-un mimesis al modelelor textuale, specifice netului, ale căror coduri sunt integrate și prelucrate estetic (sunt "remediate", ne spun teoriile contemporane ale comunicării) în narațiune, contribuind la individualizarea romanului în cadrul literaturii primilor ani 2000. Cititorul este plasat în fața unui text "analogic" - obiectul carte - continuând modalitatea tehnologică tradițională, milenară, de vehiculare a literaturii: cuvântul scris/tipărit pe un suport fizic (piatră, lemn, frunze de palmier, pergament, hârtie etc.), care în carte este prezentat discursiv și formal drept un text "digital" - constituit în ficțiunea romanescă din postările Laurei pe un forum, însoțite de comentariile utilizatorilor (într-un soi de contrapunct intratextual care evocă prototipul ilustru al Țiganiadei) și din schimburile de e-mailuri între personaje - reprezentând cea mai recentă modalitate de vehiculare a literaturii: cuvântul proiectat pe un suport virtual.

Multitextul "digital" fictiv al "postărilor" Laurei este, de asemenea, mediul care permite cititorului real să acceseze lumea analogică real-fictivă sau mai bine zis lumea fictivă a sinelui narator: Bucureștiul cărții, care coincide în mare măsură cu lumea reală a autoarei (Bucureștiul realității), într-un joc complex și înșelător de oglinzi și de referințe încrucișate, între mass-media și e-mailuri, între pagina materială și monitorul virtual, între textul analogic real și textul digital fictiv.

Tangența romanului cu noile media nu se limitează doar la aspecte formale, una dintre temele centrale și poate cea mai originală a Omulețului roșu fiind tocmai realitatea virtuală, într-o versiune care adaptează decorul telematic-cibernetic la coordonatele fantastice și oniric-halucinante a căror prezență constituie aproape o "marcă" a ficțiunii Doinei Ruști.

Alazarul în care rătăcește Laura este spațiul virtual și locul mitic al nașterii omulețului roșu. Creatorul acestuia - Albert - își revarsă dorința de a se dezvălui și nevoia de a vorbi despre sine prin conceperea unei "matrici" pe care Jumpy, un program trojan, ar fi trebuit să o reconstituie într-un mod aproape identic într-un alt calculator. Jumpy, într-un anumit sens, este o versiune digitală a borgesianului Pierre Menard, a cărui "admirabilă ambiție" era să scrie Don Quijote, nu copiindu-l sau transcriindu-l, ci recreându-l întocmai de la zero, producând "niște pagini care să coincidă - cuvânt cu cuvânt și rând cu rând - cu cele ale lui Miguel de Cervantes". Spre deosebire de ambițiosul personaj borgesian, programul lui Albert nu urmărește să recreeze întocmai fișierul original scris de creatorul său, ci să construiască într-un mod imprevizibil, cu materialele găsite în documentele computerului în care se infiltrează - cel al Laurei - rămânând în același timp fidel nucleului său emoțional.

Alazarul în care intră Laura este, în cele din urmă, lumea poveștilor create de Jumpy. Prin urmare, este, cel puțin parțial, o lume artificială analogă cu cele imaginate și profețite în primii ani entuziaști ai revoluției digitale, o realitate virtuală interactivă și captivantă, caracterizată de un simț al prezenței. Cheia supremă pentru înțelegerea acestei lumi, poate, stă tocmai în expresia potențialului narativ pe care-l are spațiul virtual. Modul în care Jumpy recreează povestea lui Albert cu materialul pe care îl găsește în computerul Laurei reprezintă o implementare ficțională surprinzătoare a proprietății de a produce infinite permutări narative pe care Janet Murray, pioniera teoriei hipertextului, în cartea sa Hamlet on the Holodeck: The Future of Narrative in Cyberspace (1997), le-a atribuit mediului digital sub numele de "putere caleidoscopică".

Precum "caleidoscopul" lui Murray - o colecție de fragmente textuale și reguli combinatorii - generează sens narativ la fiecare "rulare" a programului lui Albert, amestecând materialul pe care îl găsește în calculatorul Laurei și scenariul poveștii scris de creatorul său, generează configurații de semnificații infinite și imprevizibile, printr-un sistem sofisticat de variere a plotului și de selectare și interpretare a datelor. Și precum în hipertextul lui Murray acțiunile utilizatorului pot crea combinații de elemente neprevăzute, dar mereu capabile să se integreze într-un cadru înzestrat cu sens narativ, și prezența Laurei în hiperrealitatea alazarului este pe deplin senzorială, ea participând cu propriile acțiuni la desfășurarea și la modificarea poveștilor pe care le întâlnește și din care aduce cu sine fragmente în "realitatea reală".

Prin urmare, alazarul este "realitate virtuală" nu atât sau nu doar pentru că este un spațiu digital iluzoriu, ci mai presus de toate, pentru că este un spațiu al posibilităților, al virtualităților infinit nerealizate ale narațiunii și ale puterii demiurgice și ordonatoare a cuvântului.

Alazarul este virtualitatea bazată pe forța seminală a logosului, care impune haosului ordine și semnificație, e o ușă către multiversul imaginației și al creativității dezlănțuite, care plasează continuu cuvintele în povești și în mesaje doar pentru a le descompune și a le reasambla în povești și mesaje noi, conform unor reguli misterioase și imprevizibile.

Omulețul roșu, o ființă fără formă, în afara timpului și spațiului, poate intra direct în acest univers virtual pentru că nu este legat de restricțiile lumii fizice; în mod asemănător, și Laura, aruncată la marginea vieții de încă o dezamăgire și de aceea și ea oarecum "în afara" lumii, va începe, împreună cu omulețul, să traverseze membrana invizibilă care separă realul de posibil și să acceseze direct - precum Neo din The Matrix - lumea virtuală a alazarului.

În virtutea modalităților multiple prin care înglobează mai la vedere sau mai subtil realități precum web-ul, hipertextul, realitatea virtuală și codurile lor, Omulețul roșu întruchipează mai multe dintre metaforele și arhetipurile Internetului propuse în zorile afirmării Rețelei de Mark J. Stefik și colaboratorii săi în Internet Dreams: Archetypes, Myths, and Metaphors (1996).

Pe de-o parte, e netul ca "bibliotecă digitală" și "Păstrător al cunoașterii": întreaga poveste a Laurei este produsă și "păstrată" în format nativ digital, fiind publicată pe un forum, iar romanul în sine se prezintă și se definește - ficțional - ca parte integrantă a imensei biblioteci digitale care este Rețeaua; istoria lui Albert, de asemenea, se construiește pe și prin net, grație schimbului de informație între utilizatorii forumului și - în general - ai acestei "biblioteci".

Pe de altă parte, se află "poșta electronică" și "Comunicatorul": Laura dă viață poveștii sale comunicând-o lumii cu mijloacele și în spațiile oferite de internet și primește feedback cu privire la modul în care o modifică și o conduce în direcții neașteptate. Întregul roman se află de fapt sub tutela arhetipului Comunicatorului, întrucât relațiile fundamentale între personajele principale sunt mereu mediate de net: utilizatorii reacționează la textul Laurei prin chat sau prin e-mail, tot prin e-mail Laura se îndrăgostește de Andrei, Albert își lansează în lume apelul-trojan, iar Laura conversează cu detestatul vecin Rufă. Într-un sens larg, povestea Laurei se desfășoară în întregime și în exclusivitate între limitele ecranului cu care pagina tipărită se identifică ficțional: în afara fișierului chilia din calculatorul său, povestea Laurei există doar în momentul în care ea este publicată pe net și numai pentru utilizatorii săi (printre care se află, ficțional, cititorul real): când comunicarea via net este sistată, adică atunci când Laura nu mai postează pentru că a început să trăiască în lumea reală, povestea ei încetează să mai existe atât pentru cititorul fictiv (utilizatorii forumului), cât și pentru cel real.

În sfârșit, există "lumea digitală" și "Aventurierul": întreaga poveste a Laurei este o aventură în lumea virtuală, în spațiul dematerializat al comunicării on-line sau în "lumea digitală" a alazarului. În acest sens, Laura întruchipează extraordinar de bine arhetipul Aventurierului, navigând pe mările Netului pentru a "andoca" pe site-ul lui Andrei sau pentru a recolecta electronic "mesajele într-o sticlă", lansate de alți aventurieri, prinse în Rețea, acestea conducând la dezlegarea mai multor mistere sau spre tărâmul caleidoscopic al visului digital creat de Jumpy.

Orașe enigmatice populate de pasaje secrete și mesaje indescifrabile, căderi amețitoare în întuneric, urmăriri în viteză și zboruri eterice, creaturi monstruoase sau curioase, peisaje stranii și tulburătoare, o prăpastie în care prind viață oamenii care poartă ascuns în sine un mesaj format din cuvinte luminoase, un copil încă nenăscut, dar care face minuni, un alai de încălțăminte animată, cărări periculoase, o misterioasă vilă albă și o gazdă zâmbitoare, toate acestea și multe altele sunt alazarul, pur sense of wonder, o lume halucinantă, convulsivă, absurdă, însă coerentă și reală cum numai fantezia știe să fie, o Țară a minunilor electronică, bizară și imprevizibilă în care Laura se aventurează, încântată și neînfricată, ca o telematică Alice.
Prin punerea în scenă a lumii contemporane din interiorul și din afara Netului, cu contradicțiile și miturile sale, cu iluziile și visele sale, și prin exemplificarea pe mai multe planuri a modurilor în care literatura offline poate aborda realitățile estetice, textuale, sociale și culturale ale lumii online, romanul Omulețul roșu al Doinei Ruști ne sugerează că, oricine am fi: "Bibliotecari", "Comunicatori" sau "Aventurieri", virtualul este real, dar și că deocamdată (și probabil încă pentru ceva vreme) lumea de acolo, dinăuntrul calculatoarelor, încă începe și se termină aici, în afara lor.
 
Citiți un fragment din această carte aici.