Isus din întuneric

Citiți prefața acestei cărți aici.


Radu Găvan (n. 29 decembrie 1978) este autorul romanelor Exorcizat (2014), Neverland (2015) și Diavoli fragili (2017). A primit Premiul de Debut "Mircea Ciobanu" al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul pentru cel mai bun roman la Festivalul "Alexandru Macedonski" (pentru Neverland). Tradus în germană, prezent în publicații, remarcabil și prin poeziile sale, Radu Găvan se plasează în avangarda generației lui.

Cu un imaginar complex și neo-mistic, cu scene memorabile, romanul aduce o poveste despre zona cea mai profundă și tragică a artei. Nebunie, stări de grație și dragoste - totul pe un fir epic simplu, cu suspans constant.

What I've known

Never shined through in what I've shown

Never free

Never me

So I dub thee Unforgiven

Isus din întuneric s-a născut în Kreitfeld, un sătuc din nord, aflat la poalele munților. Nu se cunoaște cu exactitate data la care a venit pe lume, însă putem estima că evenimentul a avut loc undeva între 1978 și 1980. Kreitfeld a fost distrus de o avalanșă în urmă cu cincisprezece ani, la puțină vreme după ce Isus părăsise satul. Singurii supraviețuitori au fost doi bătrâni, soț și soție, care se aflau la Munchen, în vizită la un nepot, însă mărturiile lor sunt cel puțin confuze. Adalbert Thon spune uneori că Isus era un băiat înalt și frumușel, cu ochii albaștri și părul lung și blond, timid ca o fată și liniștit peste poate, în timp ce alteori susține vehement că Isus era un tip brunet, cu ochii negri, adânciți în orbite și o atitudine de golan, "un obraznic și o pușlama nenorocită, care odată a ucis un câine în bătaie". Ori de câte ori rememorează această versiune, bătrânului i se umflă venele gâtului gata-gata să plesnească și în final devine complet incoerent, amestecând cele mai spurcate înjurături cu diverse cuvinte dintr-o limbă inventată din nebunia lui.

În ceea ce o privește pe Maria Thon, soția lui Adalbert, lucrurile stau puțintel diferit. Distinsa doamnă declară că nu mai ține minte ce culoare avea părul sau ochii, însă poate spune cu siguranță că Isus era o fată foarte retrasă, neavând prieteni și nici alte rude în afara mamei ei, o femeie care trăia de pe o zi pe alta din puținul pe care i-l oferea grădina de lângă casă.

Ajunși în punctul acesta, ne găseam, evident, într-o încurcătură, însă orice încercare de a o atenționa pe doamnă că soțul dânsei susținea că Isus era de sex masculin a fost în van. Pur și simplu nu ne răspundea, doar clătina ușor din cap, privind pe fereastră, iar noi nu mai insistam. Adevărul este că, oricât de ciudat ar suna, nimeni nu părea să știe cu siguranță dacă Isus era bărbat sau femeie, sau, ca să fim mai preciși, unii spuneau că era bărbat și alții - femeie. La fel stau lucrurile și în privința aspectului fizic, ba chiar mai rău - o bulibășeală de descrieri, un potpuriu care ne face să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă nu cumva Isus e doar un concept, o idee supusă interpretărilor, poate un act de hipnoză în masă, nu o persoană în carne și oase. Și totuși, există un loc al nașterii și o mamă, chiar dacă au fost îngropate sub zăpadă.


Și totuși, după cum spuneam - cu toate că părea îngropată sub o mare de zăpadă -, există mărturii despre copilăria lui Isus. Doi bărbați au apărut în același timp, transmițând vorbă că Isus li s-a arătat în viziuni și în vise, înfățișându-le trecutul său. În mod normal, cele două prezențe ezoterice nu ar fi atras atenția decât amatorilor de scandaluri ieftine din tabloide însă, deloc întâmplător, cei doi nu erau niște oameni obișnuiți. Primul, Sigmund Schwarz, devenise celebru după ce atenționase autoritățile asupra atentatului cu bombă din Salonic, însă acestea nu îl băgaseră în seamă și rezultatele au fost înfiorătoare - dezastruoase - oribile: treizeci și doi de morți și o sută nouăsprezece răniți. Apoi, obligate de furia publică, forțele de securitate luaseră în considerare următoarele premoniții ale mediului și reușiseră să dezamorseze două bombe plasate în incinta stadionului Maracana (în timpul unui meci la care asistau șaizeci de mii de oameni) și mai apoi, la indicațiile clarvăzătorului, reținuseră un bărbat care, la puțină vreme de la arestare, recunoscuse răpirea a trei fete, însă refuzase să divulge locul unde le ținea. Atunci, și aceasta fusese cireașa de pe tort, Schwarz intrase într-o transă adâncă de zici că era mai mult mort decât viu, timp în care mormăise tot felul de ciudățenii, ba chiar se și zbătuse de câteva ori ca un apucat, încât trebuiseră să-l țină trei polițiști vânjoși. După vreo două ore deschisese ochii și rostise cuvintele-cheie care aveau să ducă la găsirea fetelor. Din acea clipă devenise consultantul oficial al poliției din Munchen și mergea peste tot însoțit de două gărzi de corp.

Al doilea bărbat era Roland Weis, unul dintre cei mai faimoși scriitori contemporani germani. Originar din Munchen, Weis locuia la Berlin, era căsătorit, avea o fată și preda un curs de scriere creativă la Facultatea de Litere din Berlin. Romanele sale erau întunecate, păstrând însă, în general, acea accesibilitate specifică bestsellerurilor, motiv pentru care anumiți critici strâmbau din nas când îi era pomenit numele (ceea ce echivala, de fapt, cu un dispreț aproape agresiv), plângându-se că Weis era un autor supraestimat și că romanele sale nu întruneau condițiile necesare pentru a fi incluse în marea literatură. Unii, mai malițioși, sugerau că cel mai mare talent al lui Weis nu era cel literar, ci, mai curând, acela de a manipula cititorii, spunându-le ce doreau să audă și că succesul său era acela cuvenit unui păpușar, nu unui scriitor. Firește, existau și voci critice care îl adulau, iar numărul lor îl depășea cu mult pe cel al detractorilor, ceea ce, combinat cu faptul că romanele sale se vindeau foarte bine și, bineînțeles, cu atacurile dușmanilor, îi creaseră lui Weis o aură de scriitor controversat și o faimă ieșită din comun. Practic, scriitorul devenise un star, nu doar în lumea literară, ci și în cea mondenă. Era invitat la diverse petreceri, uneori ținea conferințe în săli arhipline, despre scris în mare parte, dar nu numai, căci era un tip priceput și la pictură, și la muzică, un artist în toată puterea cuvântului. Pe deasupra, fiind bărbat bine și având alura aceea inimitabilă, pe care o posedă scriitorii adevărați, era înconjurat aproape permanent de admiratoare, însă niciun scandal nu tulburase până în acel moment viața sa de familist impecabil, ceea ce, în mod evident, îi sporise gradul de respectabilitate.
- În această seară vom asculta mărturiile extraordinare ale acestor oameni excepționali. Doamnelor și domnilor, vă invit să-i aplaudați pe Sigmund Schwarz și pe Roland Weis!


Roland Weis a spus:
- De câteva nopți eram bântuit de coșmaruri groaznice - imagini grotești sau, mai curând, senzații grotești - care mă făceau să mă trezesc ud din cap până în picioare, dârdâind de parcă eram cuprins de friguri. Din fericire, teroarea care mă scălda avea un efect inițial paralizant, astfel că nu țâșneam din pat, urlând ca un nebun în miez de noapte, ci pur și simplu deschideam ochii, apoi mă ridicam anevoie în fund, încercând să-mi recapăt suflarea, înconjurat de o liniște stranie, o liniște ca o prezență subtilă, care mă urmărea de undeva din întuneric, ceea ce, oricât de ciudat ar suna, era totuși o ușurare în condițiile în care cunoașteți, fără îndoială, faptul că eu sunt un familist convins și un soț devotat, prin urmare soția mea doarme lângă mine în fiecare noapte, iar un recital de urlete care să-i zdruncine cel mai dulce somn nu ar fi ceva prea plăcut.

Ce visam? Păi, de obicei copii, care de cele mai multe ori nu făceau nimic, în afara faptului că zâmbeau și spuneau ceva într-o limbă de neînțeles, fără să se uite la mine. De fapt, întotdeauna priveau undeva în dreapta mea, ca și când acolo s-ar fi găsit ceva, o apariție obscură, care, din varii motive, mă însoțea oriunde mă duceam, și cuvintele lor se înlănțuiau ca într-o litanie rostită cu încetinitorul. Uneori păreau că se roagă, alteori trăiam senzația distinctă că mă înjură de toate neamurile, o senzație deloc agreabilă, credeți-mă. Înfiorător însă în toată povestea era faptul că indiferent ce făceau sau spuneau, eu știam, fără urmă de îndoială, că erau morți și că locul din care mă priveau era iadul, ceea ce însemna că și eu mă găseam tot în iad ori eram pe cale să ajung acolo, iar în momentul în care realizam chestia asta începeam să mă sufoc, dar nu cu horcăieli și urlete, și tot tacâmul, ci într-o liniște totală, de parcă aș fi fost în spațiu, un om aruncat în vid. Mă rog, nu aș dori să credeți că fac paradă cu trăirile mele, până la urmă e ceva normal pentru un scriitor să aibă coșmaruri, toți scriitorii adevărați au, credeți-mă pe cuvânt, altfel n-ar mai avea despre ce să scrie, însă ceva era în neregulă cu treaba asta, intuiția mi-o spunea hotărât, iar eu sunt un tip intuitiv, pentru numele lui Dumnezeu, chiar sunt!

Acum două nopți m-am culcat convins că voi avea parte de o nouă rundă de chinuri nocturne. Înainte să mă bag în pat, am încercat să mă pregătesc cumva, dând pe gât un pahar mare de whisky și fumând câteva țigări în biroul meu de la mansardă. În lipsă de altceva, am citit o recenzie la Calul de fier. În treacăt fie spus, era o cronică relativ favorabilă, cu toate că recenzentul folosea expresii de genul: "Cel mai recent roman al lui Weis este un pursânge veritabil" sau "Autorul strunește acțiunea cu un patos exemplar" sau "Condeierul utilizează un stil calofil, cu semnificații deletere", ceea ce m-a cam scos din sărite, dar, ca de obicei, puțină tărie a avut darul de a-mi anestezia durerile de dinți (și de cap) provocate de limbajul emfatic al criticului. M-am gândit la o carte cu un critic, de fapt, la o scenă dintr-o carte, în care unui critic i se taie limba și degetele, și mi-a venit să râd. Apoi mi-am spus că ar trebui să-mi fie rușine, și de data asta chiar am râs cu poftă. Pe urmă, simțindu-mă binișor, m-am vârât în așternut și am adormit aproape imediat.

Am visat că stăteam pe trotuar, în fața unui hotel din care ieșeau și în care intrau în permanență bărbați și femei de toate soiurile, mai ales o cucoană cu o blană de vulpe înfășurată în jurul gâtului, care tot intra în hotel, fără să o văd ieșind vreodată, și de fiecare dată blana devenea mai mare și mai flocoasă. Apoi, o mașină decapotabilă, roșie ca un vin vechi, un roșu greu, bătând spre burgund, a oprit în fața hotelului și la volan era o fată blondă, cu ochelari de soare mari cât jumătate de față și buzele la fel de roșii și intense ca vopseaua mașinii. Fata și-a întors capul spre mine și, fără să-și dea jos ochelarii, mi-a spus să urc. De fapt, cred că nu a spus nimic, doar am știut că trebuie să plec cu ea. M-am suit în mașină, era ceva american, un Cadillac, poate, habar n-am, și fata a demarat lin. O vreme a condus fără să îmi dea atenție, pe urmă însă a accelerat brusc și mașina a început să se ridice ușor-ușurel de pe asfalt, nu doar să se hurducăie, ci să se desprindă de la pământ. Bineînțeles, nu era un fenomen vizibil cu ochiul liber, însă eu știam că se desprinde. Am întors capul și am încercat să număr copacii de pe marginea drumului, și la început am reușit, apoi am pierdut șirul, iar imaginea copacilor unindu-se unul cu altul mi-a provocat greață. Am privit înainte: șoseaua se risipea, de parcă mă aflam în cabina piloților dintr-un avion care decola cu încetinitorul. M-a cuprins amețeala și am închis ochii (ce exprimare ridicolă - în vis, am închis ochii -, însă așa am simțit) și o vreme cred că visul s-a oprit. Pur și simplu s-a oprit.

Când am deschis ochii, am văzut niște case dărăpănate, înconjurate de garduri de lemn cu șipcile desprinse. Cerul era negru și cu cât îl priveam mai mult, cu atât părea să se apropie de pământ. Fata dispăruse în mașina ei roșie. Eram singur. Stăteam nemișcat la marginea satului, privind cerul și casele. Apoi, ceva ca un val întunecat, înalt până la cer, contopindu-se cu cerul, ca și când ar fi coborât spre pământ din înălțimi, a măturat încet satul și pe unde trecea, lăsa în urmă siluete contorsionate. Femei și bărbați, copii și bătrâni întinși fără suflare pe pământul cenușiu. Pe măsură ce valul se apropia, senzația de frică se amplifica, devenind mai întâi anxietate, apoi groază și în cele din urmă sufocare, pentru că știam cu siguranță, așa cum doar în vis poți fi sigur, că în momentul în care valul mă va depăși, o mare parte din mine se va pierde pentru totdeauna. Iar acea parte era sufletul meu. În mod straniu însă, mă simțeam și ușurat în același timp, pentru că ceva îmi spunea că odată cu dispariția sufletului, durerea și ura, pe care scrisul doar le amorțise pentru scurte perioade, aveau să plece pentru totdeauna din mine. Nu aveam să mai simt nimic și, privind valul care se înălța înaintea mea, pentru o clipă am experimentat Liniștea, și nu există cuvinte pe lumea asta care să o poată descrie în toată splendoarea ei. Liniște și întuneric. Apoi visul s-a frânt și m-am trezit.

Toată ziua m-am simțit stors de vlagă, pe de o parte din cauza intensității cu care trăisem visul, pe de alta din pricina senzației că mai urma ceva după liniștea aceea deplină, ceva atât de obscur și amenințător, încât îi puteam percepe respirația în spatele urechii, o respirație insinuantă, misterioasă și insistentă, care însă înceta de îndată ce îmi concentram atenția asupra ei, ceea ce o făcea și vag enervantă. De câteva ori, în timp ce mă chinuiam să scriu la roman, mi s-a părut că zăresc cu coada ochiului o umbră aplecată peste umărul meu stâng, dar, bineînțeles, atunci când m-am răsucit, scuturat de un fior neplăcut ca un pește care mi se zbătea pe spinare, nu era nimeni. Și totuși, senzația rămânea, topindu-se încet în vreme ce mă întorceam la lucru, revenind însă brusc la viață odată cu reapariția umbrei.

M-am băgat în pat fără prea mare tragere de inimă, conștient că nu aveam altă alegere decât să dorm (sau să încerc să adorm) și să las visul (sau ce-o fi) să vină la mine. Am sărutat-o pe Louise, apoi i-am întors spatele. În dulceața buzelor îi deslușisem dorința, însă nu mă simțeam în stare să fac dragoste cu ea. O vreme i-am simțit privirea ațintită în ceafă, stăruitoare, punând întrebări pe care gura nu îndrăznea să le exprime, cerând răspunsuri pe care nici eu nu le știam. La un moment dat mi s-a părut că plânge, mi-am închipuit o lacrimă curgându-i încet pe obraz, apoi încă una și încă una, însă niciun suspin nu a tulburat tăcerea, niciun zgomot de fapt, prin urmare se prea poate să mi se fi năzărit. Pe urmă a stins veioza și întunericul s-a lăsat între și peste noi. M-a mângâiat încet pe braț și atunci am știut că plânsese ori încă mai plângea, dar nu am spus nimic, nici nu m-am întors. Am așteptat încordat ca un arc, cu ochii închiși, până și-a retras mâna și m-a lăsat, în sfârșit, singur cu gândurile mele.

Când am deschis iar ochii, mă aflam în același loc. Cerul era împânzit de nori mari și întunecați de furtună. Totul era cenușiu - cerul, pământul, casele -, un cenușiu straniu, ce părea desprins din pânzele unui pictor nebun. Pe drumul dintre case s-au ivit o femeie și câțiva bărbați. Femeia se împleticea în fața lor, de parcă ar fi fost băută sau bolnavă, iar ei râdeau și, culmea! îi mai și dădeau câte un brânci, și ea cădea pe dată în țărână, însă la fel de repede se ridica și continua să meargă. Pe față și pe brațe avea dungi roșii și, într-una din dățile când a căzut, am văzut că și spatele era brăzdat de dâre roșiatice. Părul blonziu îi atârna alandala pe umeri și obrajii îi erau pătați de transpirație, lacrimi și sânge. Arăta ca o nebună hăituită. Cu toate acestea, era o femeie frumoasă și aparte, fără urmă de îndoială. Mizeria și spaima nu îi puteau înlătura frumusețea, nici văpaia din priviri. Se pare însă că expresia femeii nu era tocmai pe placul bărbaților, care gesticulau furioși ori de câte ori ea se întorcea către ei, făcându-i semn să meargă dracului mai departe, sau cel puțin asta era senzația mea, pentru că nu auzeam nimic din ce spuneau, însă le vedeam fețele încrâncenate, străbătute când și când de un rânjet care îmi îngheța sângele în vene.

Citiți prefața acestei cărți aici.