Aurit

Citiți o cronică a acestei cărți aici.

Marissa Meyer locuiește în apropiere de Tacoma, Washington, cu soțul ei și cele două fiice ale lor. Este cunoscută mai ales pentru seria Cronicile lunare, trilogia Renegades și romanele Heartless și Instant Karma. O admiratoare înfocată a seriei manga Sailor Moon și a serialului Firefly, Marissa și-a dat seama că vrea să fie o autoare de îndată ce a descoperit că există un astfel de job. Printre primele ei cuvinte s-au numărat "poveste", "baie" și "prăjitură". Este gazda podcast-ului The Happy Writer. Pentru mai multe informații, vă invităm să-i citiți blogul și să o urmăriți pe Instagram (@marissameyerauthor).
Dragostea nu trebuia să facă parte din învoială.

Marissa Meyer se întoarce în lumea basmelor cu un retelling înfricoșător după Rumpelstiltskin.

Blestemată la naștere de zeul minciunilor, fiica unui morar sărac țese povești feerice, captivante și complet neadevărate. Sau așa crede toată lumea.

Când una dintre poveștile stranii ale Serildei atrage atenția sinistrului Rege Elf și a vânătorilor săi morți-vii, fata se trezește într-o lume întunecată, unde corbi cu orbite goale îi urmăresc fiecare mișcare, iar din umbră pândesc ghouli și fantome. La porunca regelui, ea trebuie să îndeplinească o sarcină imposibilă, să transforme paiele în aur, altfel va fi ucisă pentru că l-a mințit.

Alături de Gild, un băiat misterios și chipeș, cu puteri nebănuite, al cărui ajutor vine cu un preț neașteptat, Serilda descoperă că impunătorul castel Adalheid ascunde nenumărate secrete, inclusiv un blestem străvechi, care trebuie să fie rupt dacă speră să pună capăt, pentru totdeauna, tiraniei Regelui Elf și a vânătorii sale sălbatice.

"Marissa Meyer este regina retellingurilor. Aflată la apogeul puterilor sale, autoarea își încântă cititorii cu un roman întunecat și hipnotizant, o poveste care amintește de basmele clasice, în care nimănui nu îi este garantat un final fericit. O abordare inedită și captivantă, totodată familiară, care poartă semnătura distinctivă a Marissei." (The New York Times)
 
"O poveste minunat de ingenioasă, care îi va vrăji pe cititori de la prima pagină, cu creaturi magice și momente pline de suspans. O lectură perfectă atât pentru fanii autoarei, cât și pentru cei care îi descoperă acum romanele." (Booklist)
 
"Meyer explorează puterea ficțiunii în acest retelling inventiv al legendei lui Rumpelstiltskin. Un worldbuilding complex și o poveste de dragoste imposibilă ajută la temperarea brutalității Regelui Elf, iar personajele memorabile îi vor face pe cititori să aștepte cu nerăbdare apariția următorului volum." (Publishers Weekly)
 
"Autoarea schimbă binecunoscuta legendă cu o simplă întrebare: ce se întâmplă dacă Rumpelstiltskin nu mai este personajul negativ al poveștii, ci singura șansă de scăpare a fetei morarului? Regina retellingurilor ne-a reamintit de ce este o povestitoare desăvârșită." (School Library Journal)


Fie. Îți voi spune povestea așa cum s-a întâmplat cu-adevărat.

Primul lucru pe care ar trebui să-l știi este că nu a fost vina tatălui meu. Nu-i responsabil nici pentru ghinion, nici pentru minciuni. Cu siguranță, nici pentru blestem. Știu că unii vor încerca să-l învinovățească, însă implicarea lui a fost infimă.

Și mai vreau să fie clar că nu a fost numai vina mea. Nu-s responsabilă nici pentru ghinion, nici pentru minciuni. Cu siguranță, nici pentru blestem.

Ei bine...

Poate pentru o parte dintre minciuni.

Dar ar trebui să o iau de la început. Adevăratul început.

Povestea noastră a prins contur acum nouăsprezece ani, la solstițiul de iarnă, în timpul unei Luni Nesfârșite, lucru care se întâmplă foarte rar.

Sau, mai bine spus, adevăratul început a fost demult, când monștrii cutreierau liber în afara voalului care îi separă acum de muritori și când, uneori, demonii se îndrăgosteau.

Dar, în ceea ce ne privește, totul a pornit în timpul acelei Luni Nesfârșite. Cerul era gri-ardezie, iar urletele înfiorătoare ale copoilor și tunetele copitelor vesteau un viscol de-a lungul și de-a latul întregului tărâm. Se dezlănțuise vânătoarea sălbatică, dar în acest an țintele prădătorilor nu erau numai suflete pierdute, bețivi bătuți de soartă și copii obraznici care riscaseră să se poarte urât într-un moment foarte nepotrivit. Anul acesta

era diferit, deoarece o Lună Nesfârșită apare numai când solstițiul de iarnă coincide cu o lună plină strălucitoare. E singura noapte când măreții zei sunt forțați să-și schimbe înfățișarea și să se transforme în bestii. Uriașe. Puternice. Aproape imposibil de prins.

Dar, de-ai fi suficient de norocos sau iscusit să capturezi un astfel de premiu, zeul va fi obligat să-ți îndeplinească o dorință. Și tocmai la o astfel de dorință râvnea Regele Elf^[i] în acea fatidică noapte. Copoii lui urlau ca turbați în timp ce vânau una dintre creaturile monstruoase. Însuși Regele Elf a tras săgeata care a străpuns aripa masivă și aurie a bestiei. Era convins că dorința va fi a lui.

Însă fiara, deși rănită, a reușit să se elibereze din cercul copoilor cu o forță și cu o grație remarcabile. Apoi a fugit în adâncul Pădurii Frasinilor. Vânătorii și-au reluat urmărirea, dar era prea târziu - monstrul dispăruse. Odată cu ivirea primelor raze de soare, au fost forțați să se retragă în spatele voalului.

Pe măsură ce pătura de zăpadă începea să reflecte lumina dimineții, s-a întâmplat ca un tânăr morar să se trezească devreme pentru a verifica râul care îi întorcea roata de apă, îngrijorat de faptul că frigul iernii îl va îngheța cât de curând. Atunci a zărit monstrul, ascuns în umbrele roții. Ar fi putut fi pe moarte, dacă zeii puteau muri. Puterile i se diminuaseră. Săgeata cu vârf auriu încă îi ieșea dintre penele însângerate.

Morarul, prudent și temător, dar totodată curajos, s-a apropiat de bestie și, cu mult efort, a rupt săgeata în două și a scos-o din trupul ei. De îndată ce a făcut acest lucru, fiara s-a transformat în zeul poveștilor. Exprimându-și recunoștința profundă pentru ajutorul morarului, zeul s-a oferit să-i îndeplinească o singură dorință.

Bărbatul a cugetat îndelung până când, în cele din urmă, a mărturisit că se îndrăgostise recent de o fecioară din sat, o fată care avea atât o inimă plină de duioșie, cât și un spirit neîmblânzit. Și-a dorit ca zeul să le dăruiască un copil, unul sănătos și puternic.

Zeul s-a înclinat și a grăit că așa va fi.

Până la următorul solstițiu de iarnă, morarul se căsătorise cu fecioara satului și aduseseră pe lume o fetiță. Era într-adevăr sănătoasă și puternică - din acest punct de vedere zeul poveștilor îndeplinise dorința întocmai cum i se ceruse.

Însă fiecare poveste are două versiuni. Eroul și personajul negativ. Întunericul și lumina. Binecuvântarea și blestemul. Iar ceea ce nu a înțeles morarul este că zeul poveștilor este și zeul minciunilor.

Zeul înșelăciunilor.

Fiind binecuvântată de un astfel de naș, copila a fost însemnată de-a pururi cu ochi nedemni de încredere - irisuri negre ca tăciunele, fiecare acoperit de o roată din aur cu opt spițe minuscule, făurite din același metal. Roata sorții și a norocului despre care, dacă ești înțelept, știi că simbolizează cea mai mare înșelăciune dintre toate.

O privire atât de stranie confirma tuturor celor care o vedeau că fusese atinsă de vechea magie. Pe măsură ce creștea, copila era adesea evitată cu înverșunare de către sătenii suspicioși, din cauza căutăturii ei neobișnuite și a nenumăratelor ghinioane care păreau să se dezlănțuie în urma ei. Furtuni cumplite, iarna. Secete, vara. Recolte răpuse de dăunători, animale dispărute. Și mama ei pierind în noapte, fără nicio explicație.

Pentru acestea, dar și pentru tot felul de alte lucruri oribile, vina putea fi cu ușurință aruncată asupra copilei stranii, orfană de mamă și cu ochi necurați.

Poate că cel mai greu de trecut cu vederea era obiceiul pe care și l-a dezvoltat odată cu primele cuvinte învățate. Când vorbea, nu era deloc prevăzătoare și împărtășea cele mai bizare povești, de parcă propria limbă nu putea deosebi adevărul de minciună. Își trăia viața inventând povești și minciuni, dar, în timp ce copiii îi ascultau cu încântare istorisirile - atât de extravagante și de fascinante -, bătrânii satului nu erau deloc mulțumiți.

Copila era o blasfematoare, susțineau ei. O mincinoasă vrednică de cel mai adânc dispreț, iar toată lumea știe că un astfel de renume e aproape la fel de rău cu a fi un ucigaș sau genul de persoană care se invită de nenumărate ori la tine acasă pentru o halbă de bere, însă nu întoarce niciodată favoarea.

Pe scurt, copila era blestemată și toți știau asta.

Acum, că ți-am spus povestea, mă tem că e posibil totuși să te fi indus în eroare.

Privind înapoi, poate că a fost, într-o mică măsură, vina tatălui meu. Poate că ar fi trebuit să se gândească mai bine înainte să accepte o dorință îndeplinită de un zeu.

Până la urmă... tu nu așa ai face?

Capitolul 1

Doamna Sauer^[ii] era o vrăjitoare. O vrăjitoare adevărată - nu în felul în care unii oameni meschini folosesc cuvântul pentru a se referi la o femeie dezagreabilă, trasă la față și cu o înfățișare sălbatică, deși descrierea i se potrivea perfect. Nu, Serilda era convinsă că doamna Sauer tăinuia puteri străvechi și că lua legătura cu spiritele câmpului în întunericul fiecărei luni noi.

Avea puține dovezi. Sincer, era mai mult o bănuială. Dar ce altceva ar putea fi bătrâna profesoară, cu dispoziția ei ursuză și dinții aceia gălbui, ușor ascuțiți? (Serios acum - uită-te mai îndeaproape, seamănă neîndoielnic cu niște ace, mai ales când lumina bate dintr-un anumit unghi sau când se plânge din nou de grupul ei de școlari obraznici.) Orășenii ar putea insista să dea vina pe Serilda pentru fiecare ghinion, oricât de mic, care se abătea asupra lor, dar ea știa cum stau lucrurile. Dacă era cineva de vină, aceea era doamna Sauer.

Probabil că făcea poțiuni din unghiile de la picioare și avea o salamandră de munte drept spirit-familiar. Niște ființe scârboase, slinoase. Un astfel de companion s-ar potrivi de minune cu temperamentul ei.

Nu, nu, nu! Nu înțelegeți greșit. Serilda îndrăgea salamandrele de munte. Nu le-ar dori niciodată o soartă atât de oribilă ca aceea de a fi legate spiritual de această ființă umană respingătoare.
- Serilda, a spus doamna Sauer, cu încruntătura ei preferată.

Sau cel puțin așa presupunea Serilda, că asta era încruntătura ei preferată. De fapt, nu putea să o vadă pe vrăjitoare din moment ce ochii îi erau coborâți cu sfială spre podeaua din pământ a școlii.
- Nu ești fina lui Wyrdith, a continuat femeia, cuvintele tăioase părăsindu-i lent buzele. Sau, că tot veni vorba, a oricăruia dintre vechii zei. Poate că tatăl tău este într-adevăr un bărbat onorabil, însă nu a salvat o fiară legendară care fusese rănită de vânătoarea sălbatică! Aceste lucruri pe care le spui copiilor sunt... sunt...

Ridicole?
Absurde?
Oarecum amuzante?
- Malefice! a izbucnit doamna Sauer, picături de salivă zburând pe obrazul Serildei. Ce învățături ar putea desprinde dacă aleg să creadă că ești specială? Că poveștile tale sunt darul unui zeu, când ar trebui să le insuflăm virtuți ale onestității și smereniei. Te-au ascultat o singură oră și, uite așa, ai reușit să întinezi tot ce m-am străduit întregul an să înfăptuiesc!

Serilda a strâmbat din buze într-o parte și a așteptat preț de o bătaie de inimă. Când a părut că doamna Sauer a epuizat toate învinuirile posibile, și-a deschis gura și a inspirat profund, pregătită să se apere - până la urmă, fusese doar o poveste și ce știa doamna Sauer despre aceasta? Poate că tatăl ei chiar îl salvase pe zeul minciunilor la solstițiul de iarnă. Îi relatase el însuși povestea când era mai mică, iar ea verificase hărțile de astronomie. Fusese o Lună Nesfârșită în acel an - așa cum va fi din nou și iarna viitoare.

Dar asta urma să se întâmple abia peste aproape un an întreg. Un an întreg de născocit povești încântătoare pentru a-i uimi și înspăimânta pe bobocii forțați să meargă la această școală plictisitoare.

Bieții de ei.
- Doamnă Sauer...
- Să nu sufli o vorbă!

Gura Serildei s-a închis numaidecât.
- Am auzit destule din gura aia blasfematoare a ta cât să-mi ajungă pentru toată viața! a urlat vrăjitoarea înainte să elibereze un pufăit de frustrare. Aș fi vrut ca zeii să nu-mi dea vreodată o astfel de elevă.

Serilda și-a dres glasul și a încercat să continue pe un ton scăzut și echilibrat.
- Teoretic, nu mai sunt o elevă. Păreți să uitați că îmi petrec timpul aici de bunăvoie. Sunt, mai degrabă, o asistentă decât un discipol. Și... probabil că-mi prețuiți într-o oarecare măsură prezența, din moment ce încă nu mi-ați spus să nu mai vin.

A îndrăznit să-și ridice privirea, zâmbind cu speranță.

Nu o avea la suflet pe vrăjitoare, conștientă că nici doamna Sauer nu o avea la suflet pe ea. Dar să-i viziteze pe școlari, să-i ajute cu temele - să le spună povești când profesoara nu era atentă - se numărau printre puținele lucruri care îi aduceau bucurie. Dacă doamna Sauer chiar i-ar interzice să mai vină, ar fi devastată. Copiii, toți cinci, erau singurii din oraș care nu se uitau la Serilda ca și cum ar fi fost o năpastă în comunitatea lor, de altfel respectabilă.

De fapt, ei erau puținii care îndrăzneau, în mod constant, să se uite realmente la Serilda. Spițele aurii care-i confereau o strălucire aparte privirii îi făceau pe cei mai mulți oameni să se simtă inconfortabil. Uneori se întreba dacă zeul a ales să-i însemneze irisurile pentru că nu ar trebui să poți privi pe cineva în ochi când îl minți. Dar Serilda nu a întâmpinat niciodată probleme în a susține privirea cuiva, indiferent dacă mințea sau nu. Greu era pentru ceilalți din oraș să o susțină pe a ei.

Cu excepția copiilor.

Nu putea să plece. Avea nevoie de ei. Îi plăcea să creadă că și elevii ar putea avea nevoie de ea.

În plus, dacă doamna Sauer ar alunga-o cu adevărat, asta ar însemna că va fi obligată să-și găsească o slujbă în oraș și, din câte știa ea, singurul loc de muncă disponibil implica... torsul.

Bleah!

Dar expresia doamnei profesoare era solemnă. Rece. Chiar furioasă, pe alocuri. Un mușchi îi zvâcnea sub ochiul stâng, un semn neîndoielnic că Serilda întrecuse măsura.

Cu o mișcare rapidă, doamna Sauer a înhățat ramura de salcie de pe birou și a ridicat-o.

Serilda s-a retras, un instinct ce dăinuia după toți anii în care fusese unul dintre elevii școlii. Palmele ei nu mai înduraseră forța loviturilor de ani buni, dar încă mai simțea usturimea fantomatică pe piele ori de câte ori vedea ramura. Încă își mai amintea cuvintele pe care era obligată să le repete cu fiecare biciuire.

Minciuna este rea.
Minciuna este opera demonilor.
Poveștile mele sunt minciuni, prin urmare sunt o mincinoasă.

Poate că nu ar fi fost atât de îngrozitor, doar că, atunci când oamenii nu aveau încredere că spui adevărul, inevitabil nu mai aveau încredere în tine nici în alte privințe. Nu aveau încredere că nu furi de la ei. Nu aveau încredere că nu trișezi. Nu credeau că poți fi responsabilă sau grijulie. O astfel de mentalitate îți păta deplin reputația, într-un mod pe care Serilda îl considera revoltător de nedrept.
- Să nu crezi, a spus doamna Sauer, că trecerea anilor și faptul că ai crescut mă vor împiedica să te lovesc până când voi scoate răutatea din tine. Odată elevă, mereu elevă, domnișoară Moller.

Serilda și-a coborât capul.
- Iertați-mă! Nu se va mai întâmpla. Vrăjitoarea a pufnit pe nas, batjocoritor.
- Din păcate, amândouă știm că asta este doar o altă minciună.


Serilda a ieșit din școală și și-a strâns pelerina în jurul trupului. Lumina avea să pălească abia peste o oră - suficient timp ca să se întoarcă acasă, la moară - însă iarna aceasta fusese cea mai rece dintre toate, cu zăpadă aproape până la genunchi și petice de drum înghețate, periculoase, pe care roțile căruțelor lăsaseră șanțuri mocirloase. Mai mult ca sigur, umezeala avea să i se strecoare în cizme și să-i ude ciorapii înainte de a ajunge acasă, iar gândul chinului inevitabil o umplea de o groază care rivaliza cu nerăbdarea de a savura castronul de supă aburindă în timp ce își încălzea degetele de la picioare lângă focul pe care tatăl ei l-ar fi întețit în vatră.

Astfel de plimbări în miez de iarnă, de la școală acasă, erau singurele momente când Serilda își dorea ca ei să nu fi trăit atât de departe în afara orașului.

Și-a tras gluga și s-a năpustit înainte într-un ritm cât se poate de rapid, protejându-se împotriva frigului cu capul plecat și brațele încrucișate, atentă să nu alunece pe gheața perfidă care pândea de sub cel mai recent strat de zăpadă, moale asemenea unor pene. Aerul rece, tăios, se îmbina cu mirosul de fum de lemn eliberat din hornurile aflate în apropiere.

Cel puțin nu urma să ningă din nou în această seară. Niciun nor cenușiu nu amenința cerul senin. Luna Zăpezii avea să strălucească în toată splendoarea ei și, deși nu era la fel de notabilă ca atunci când luna plină se intersecta cu solstițiul, tânăra a simțit că trebuia să existe un fel de vrajă legată și de apariția lunii pline în prima noapte a noului an.

Lumea era plină de vrăji mărunte, când cineva era dispus să le caute. Și Serilda le căuta mereu.
- Și membrii vânătorii sălbatice vor sărbători schimbarea calendarului, la fel ca noi toți, a șoptit ea ca să-și distragă atenția când au început să-i clănțăne dinții. După urmărirea demonică, se vor ospăta din fiarele capturate și vor bea vin fiert cu mirodenii, amestecat cu sângele...

Ceva tare a lovit-o în spate, chiar între omoplați. Serilda a țipat și s-a răsucit împrejur, iar picioarele i-au alunecat. S-a împleticit și a căzut pe spate, aterizând cu fundul într-un morman de zăpadă pufos ca o pernă.
- Am nimerit-o! s-a auzit strigătul încântat al Annei.

A fost susținut imediat de o explozie de ovații și râsete, când copiii au apărut din ascunzișurile lor - cinci siluete mici, înfofolite în straturi de lână și blană. Au țâșnit de după copaci, de după roțile căruțelor și din spatele unui arbust împovărat de țurțuri.
- Ce ți-a luat așa mult? a întrebat Fricz, cu un bulgăre de zăpadă pregătit în mâinile înmănușate, în timp ce, lângă el, Anna aduna cu aplomb material pentru următorul. De o oră așteptăm să te prindem într-o ambuscadă! Nickel a început să se plângă de degerături!
- E un frig feroce! s-a apărat Nickel, fratele geamăn al lui Fricz, țopăind de pe un picior pe altul.
- Of, mai tacă-ți fleanca! Nici măcar bebelușul nu se plânge, molâule!

Gerdrut, mezina de cinci ani a grupului, s-a întors încruntată către Fricz.
- Nu-s un bebeluș! a strigat ea, aruncând un bulgăre de zăpadă spre el.

Și, deși ținta îi era bună, proiectilul a aterizat cu un buf trist la picioarele băiatului.
- Ei, hai, voiam doar să arăt cine e adevăratul bebeluș, a comentat Fricz, iar ceva mai apropiat de o scuză nici că ar fi putut oferi. Știu că ești pe cale să devii soră mai mare și toate cele.

Cuvintele sale au domolit numaidecât furia lui Gerdrut, care și-a ridicat nasul cu un pufăit mândru. Nu doar faptul că era cea mai tânără îi făcea pe ceilalți să o considere bebelușul grupului. Era și deosebit de mică pentru vârsta ei, și deosebit de adorabilă, cu o puzderie de pistrui pe obrajii rotunzi încadrați de cârlionți de culoarea căpșunei care păreau să nu se încurce niciodată, indiferent cât de mult se străduia să țină pasul cu acrobațiile Annei.
- Ideea e, a răbufnit Hans, că toți tremurăm! Nu e nevoie să fii atât de dramatic.

La unsprezece ani, Hans era cel mai mare din grupul lor. Ca atare, îi plăcea să-și ia foarte în serios rolul de lider și protector în jurul școlii, un rol pe care ceilalți păreau mulțumiți să-l lase să și-l revendice.
- Vorbește în numele tău! a spus Anna, rotind brațul înainte să-și arunce noul bulgăre de zăpadă în roata căruței abandonate pe marginea drumului.

A lovit-o fix în centru.
- Nu mi-e frig!
- Asta pentru că faci roata încontinuu de o oră, a mormăit Nickel.

Anna a rânjit, un zâmbet care a dezvăluit mai mulți dinți lipsă, și s-a năpustit cu brațele întinse, făcând o tumbă. Gerdrut a țipat încântată - până acum, tumba era singura acrobație pe care o învățase - și s-a grăbit să i se alăture, amândouă lăsând urme în zăpadă.
- Și de ce ați așteptat să mă prindeți într-o ambuscadă? A întrebat Serilda. Oare pe niciunul dintre voi nu îl așteaptă un foc cald și primitor acasă?

Gerdrut s-a oprit, cu picioarele rășchirate în față și părul plin de zăpadă.
- Te așteptam să termini povestea.

Îi plăceau poveștile înfricoșătoare mai mult decât celorlalți, deși nu le putea asculta fără să-și îngroape nasul în umărul lui Hans.
- Cea despre vânătoarea sălbatică, zeul minciunilor și...
- Nu, a refuzat-o Serilda și a clătinat din cap. Nu, nu, nu! Am fost mustrată de doamna Sauer pentru ultima oară. Nu mai spun povești. Începând de azi, vă voi împărtăși doar vești plictisitoare și cele mai neînsemnate informații. De exemplu, știați că, dacă veți cânta trei note speciale la dulcimer^[iii], puteți invoca un demon?
- Cu siguranță inventezi asta! a zis Nickel.
- Ba nu! E adevărat. Întreabă pe oricine. Oh! De asemenea, singura modalitate de a ucide un nachzehrer^[iv] este să-i pui o piatră în gură. Asta îl va împiedica să-și roadă propria carne în timp ce îi tai capul.
- Uite, ăsta-i exact genul de educație care ar putea fi utilă într-o zi, a spus Fricz cu un rânjet obraznic.

Deși el și fratele lui arătau identic - ochi albaștri, păr blond ciufulit și gropițe în bărbii -, îi puteai deosebi cu ușurință. Fricz era întotdeauna cel care o căuta cu lumânarea, iar Nickel era întotdeauna cel care părea rușinat de faptul că erau înrudiți.

Serilda a dat din cap foarte serioasă.
- Datoria mea e să vă pregătesc pentru viața de adult.
- Uf! a exclamat Hans. O faci pe profesoara, nu-i așa?
- Sunt profesoara voastră.
- Nu, nu ești. Abia dacă ești asistenta doamnei Sauer. Îți dă voie să stai prin preajmă doar pentru că îi poți liniști pe cei mici, când ea nu poate.
- Te referi la noi? a întrebat Nickel arătând spre el și ceilalți. Noi suntem cei mici?
- Avem aproape aceeași vârstă ca tine! a adăugat Fricz. Hans a pufnit.
- Tu ai nouă ani. Sunt doi ani întregi. O eternitate.
- Nu sunt doi ani! l-a contrazis Nickel, începând să numere pornind de la degetul mare. Ziua noastră e în august și a ta...
- Bine, bine! i-a întrerupt Serilda, care auzise acest argument de prea multe ori. Pentru mine, toți sunteți mici. În plus, a sosit timpul să iau în serios educația voastră și să nu vă mai umplu capetele cu prostii. Mă tem că vremea poveștilor s-a sfârșit.

Proclamația a fost primită cu un cor de gemete, scâncete și rugăminți melodramatice. Fricz chiar a căzut cu fața în zăpadă și a dat din picioare într-un acces de furie care ar fi putut sau nu să fie o imitație a lui Gerdrut într-una dintre zilele ei proaste.
- Vorbesc serios de data asta, a spus ea încruntându-se.
- Cum să nu! a comentat Anna cu hohote de râs.

Se oprise din acrobații, iar acum testa rezistența unui tei tânăr, stând atârnată de una dintre ramurile inferioare, cu picioarele prinse într-un balans continuu, înainte și înapoi.
- La fel ca data trecută. Și la fel ca acum două dăți.
- Dar acum vorbesc serios.

Copiii au privit-o fix, cu ochii larg deschiși, fără să-și ascundă neîncrederea.

O reacție complet normală, în viziunea Serildei. De câte ori le spusese că nu avea să le mai împărtășească povești? Că urma să devină o profesoară-model. O domnișoară rafinată și sinceră, finalmente.

O promisiune deșartă, din moment ce nu s-a ținut niciodată de cuvânt.

Doar o altă minciună, cum afirmase doamna Sauer.
- Dar, Serilda, a spus Fricz îndreptându-se în genunchi spre tânără și uitându-se la ea cu ochi mari, fermecători, iarna în Märchenfeld^[v] e atât de îngrozitor de plictisitoare! Fără poveștile tale, ce ne mai rezervă viitorul?
- O viață de muncă silnică, a mormăit Hans. Care implică reparatul gardurilor și aratul câmpului.
- Și torsul, a zis Anna cu un oftat îndurerat, înainte să-și ridice picioarele și să-și treacă genunchii peste ramură, lăsându-și mâinile și codițele să se legene.

Copacul a protestat, scoțând un sunet asemănător unui geamăt amenințător, însă ea l-a ignorat.
- Atât de mult tors.

Dintre toți copiii, Serilda credea că Anna îi semăna cel mai mult, îndeosebi de când începuse să-și prindă părul lung și castaniu în codițe gemene, așa cum îl purtase și ea aproape toată viața. Dar pielea bronzată a Annei era cu câteva tonuri mai închisă decât a Serildei, iar părul puțin mai scurt, deocamdată. În plus, trebuiau puși la socoteală și toți dinții de lapte care lipseau... dintre care doar câțiva căzuseră în mod natural.

De asemenea, împărtășeau aceeași ură față de munca migăloasă de toarcere a lânii. Anna, care avea opt ani, fusese recent inițiată în această artă fină, la roata familiei sale. Când a auzit vestea, Serilda a compătimit-o așa cum se cuvine, numind însărcinarea întruchiparea plictiselii. Descrierea, repetată de copii toată săptămâna următoare, o amuzase pe Serilda și o înfuriase pe vrăjitoare, care petrecuse o oră întreagă ținând o prelegere despre importanța muncii cinstite.
- Te rog, Serilda, a continuat Gerdrut. Într-un fel, cred că poveștile tale sunt asemenea torsului. Pentru că făurești ceva frumos din nimic.
- Vai, Gerdrut! Ce metaforă perspicace! a spus Serilda, impresionată că fetița se gândise la o astfel de comparație, iar acesta era un lucru pe care îl iubea la copii. Întotdeauna o surprindeau.
- Ai dreptate, Gerdy, a spus Hans. Poveștile Serildei ne transformă existența mohorâtă în ceva special. E ca și cum... ca și cum torsul te-ar ajuta să preschimbi paiele în aur.
- Oh, acum doar mă duci cu zăhărelul, l-a luat peste picior tânăra, aruncând o privire spre cerul care se întuneca rapid deasupra lor. Aș vrea eu să pot preschimba paiele în aur prin tors. Ar fi mult mai util decât să... țes doar povești prostești. Să vă umplu mințile cu drăcovenii, cum ar spune doamna Sauer.
- La naiba cu doamna Sauer! a răbufnit Fricz.

Fratele său i-a aruncat o privire - un avertisment mut pentru limbajul jignitor.
- Fricz, vezi cum vorbești! l-a atenționat Serilda, simțind că o mustrare mică era necesară, chiar dacă a apreciat că i-a sărit în apărare.
- Vorbesc serios! Nu există nimic rău în a spune câteva povești. Ea e doar geloasă, pentru că singurele pe care ni le poate spune sunt cele despre regi bătrâni morți de mult și despre urmașii lor josnici. Nu ar recunoaște o poveste bună nici dacă s-ar ivi din neant și ar mușca-o!

Copiii au râs până când creanga de care atârna Anna a trosnit brusc și fata a căzut grămadă în zăpadă.

Serilda a icnit și s-a repezit spre ea.
- Anna!
- Încă trăiesc!

Erau cuvintele ei preferate, pe care avea toate motivele să le folosească adesea. Eliberându-și mâinile și picioarele din jurul ramurii, s-a ridicat și le-a zâmbit tuturor.
- Bine că Solvilde a pus toată zăpada asta aici pentru a-mi atenua căderea.

Și-a scuturat capul chicotind și dezlănțuind spre umeri o micuță cascadă de fulgi de nea. Când a terminat, a clipit în sus spre Serilda.
- Deci... vei termina povestea, nu-i așa?

Serilda a încercat să se încrunte dezaprobator, dar știa că nu se descurca prea bine în a-și asuma rolul de adult matur printre ei.
- Ești insistentă. Și, trebuie să recunosc, destul de convingătoare, a zis tânăra oftând obosită. Bine, bine! Dar o poveste scurtă, pentru că membrii vânătorii vor porni la drum în seara asta și cu toții ar trebui să ne ducem acasă. Treceți încoace!

A croit o potecă prin zăpadă până la un grup mic de copaci, unde exista un pat din ace de pin uscate, iar ramurile îndoite ofereau o oarecare protecție împotriva frigului. Copiii s-au adunat cu nerăbdare în jurul ei și s-au așezat printre rădăcini, stând cu umerii lipiți pentru a-și putea oferi unul altuia până și cea mai firavă scânteie de căldură.
- Spune-ne mai multe despre zeul minciunilor! a glăsuit Gerdrut, ghemuindu-se lângă Hans, în caz că se speria.

Serilda a dat din cap.
- Acum vreau să vă spun o altă poveste. Genul de poveste care trebuie să prindă glas sub o lună plină.

A gesticulat spre zare, mai exact spre luna abia răsărită, de nuanța paiului în plină vară.
- Aceasta este o poveste diferită despre vânătoarea sălbatică și membrii săi, care pornesc la drum doar sub o lună plină, năvălind peste tărâm cu caii lor negri ca noaptea și cu câinii iadului. Astăzi, la cârma vânătorii se află un singur conducător - maleficul Rege Elf. Dar, cu sute de ani în urmă, aceasta nu era călăuzită de Regele Elf, ci de iubita sa, Perchta, o femeie-vânător iscusită.

Cuvintele i-au fost absorbite cu o curiozitate înflăcărată, copiii aplecându-se mai aproape, cu ochi strălucitori și zâmbete tot mai mari. În pofida frigului, Serilda s-a înroșit, prinsă în mrejele propriului entuziasm. Anticiparea a înfiorat-o, deoarece, de cele mai multe ori, nici măcar ea nu știa ce răsturnări de situație aveau să-i ofere poveștile înainte ca vorbele să-i părăsească buzele. Rămânea foarte des la fel de surprinsă ca ascultătorii ei. Aceasta era una dintre părțile care au atras-o spre arta povestirii - să nu știe finalul, să nu știe ce se va întâmpla în continuare. Trăia fiecare aventură la fel de intens precum copiii.
- Cei doi erau îndrăgostiți nebunește, a continuat ea. Pasiunea lor putea convinge fulgerul să coboare din ceruri. Când Regele Elf se uita la iubita lui neînfricată, inima lui neagră se înduioșa atât de tare, încât furtunile se năpusteau peste oceane și cutremurele zguduiau vârfurile munților.

Copiii s-au strâmbat. Aveau tendința de a-și manifesta nemulțumirea la orice mențiune despre dragoste - chiar și timidul Nickel și visătoarea Gerdrut, însă Serilda bănuia că, în secret, le plăceau și părțile romantice.
- Doar o singură problemă le umbrea dragostea. Perchta își dorea cu disperare să aibă un copil. Însă cei întunecați au în sânge mai multă moarte decât viață și, în consecință, nu pot aduce copii pe lume. Prin urmare, o astfel de dorință era imposibil de îndeplinit... sau așa credea Perchta.

Ochii i-au scânteiat când povestea a început să capete contur în fața ei.
- Totuși până și inima neagră a Regelui Elf a fost frântă la vederea iubitei sale, tot mai îndurerată cu trecerea fiecărui an, tânjind după un copil al ei. Oh, cum mai plângea, lacrimile ei transformându-se în ploi torențiale care inundau câmpiile! Oh, cum mai suspina, strigătele ei răsunând asemenea tunetelor peste dealuri! Pentru că nu suporta să o vadă astfel, Regele Elf a călătorit până la capătul lumii pentru a-l implora pe Eostrig, zeul fertilității, să pună un copil în pântecul Perchtei. Dar Eostrig, care veghea asupra tuturor formelor noi de viață, și-a dat seama că, în cazul Perchtei, cruzimea domina fără îndoială afecțiunea maternă și nu îndrăznea să încredințeze un copil unui asemenea părinte. Oricât l-ar fi rugat Regele Elf, nu avea să-și schimbe părerea. Prin urmare, acesta a făcut cale întoarsă prin sălbăticie, detestând să se gândească la felul în care vestea îi va dezamăgi iubita. Dar... în timp ce călărea prin Pădurea Frasinilor...

Serilda s-a oprit, întâlnind pe rând privirea fiecăruia dintre copii, deoarece ultimele cuvinte îi însuflețiseră cu o energie nouă. Pădurea Frasinilor era locul de desfășurare a atâtor povești, nu doar ale ei, și sursa mai multor basme populare, a mai multor terori nocturne, a mai multor superstiții decât putea număra, mai ales aici, în Märchenfeld. Pădurea Frasinilor se întindea chiar la miazănoapte de orășelul lor, la o scurtă plimbare călare prin câmpuri, iar prezența sa bântuitoare era resimțită de toți locuitorii încă de pe vremea copilăriei, avertizați de mici cu privire la toate creaturile care trăiau în acea pădure, de la cele ridicole și răuvoitoare la cele înșelătoare și nemiloase.

Numele pădurii a aruncat o vrajă nouă asupra copiilor. Povestea Serildei despre Perchta și al ei Rege Elf nu mai era una îndepărtată, străină. Acum avea loc chiar în pragul ușii lor.
- În timp ce călătorea prin Pădurea Frasinilor, Regele Elf a auzit un sunet foarte neplăcut. Smiorcăieli. Plânsete. Sunete dezgustătoare, înfundate, cel mai adesea asociate cu... copii.

Atunci l-a văzut pe țânc, o chestie jalnică, pipernicită, suficient de mare cât abia să pășească pe picioarele-i îndesate. Era un băiețel acoperit de zgârieturi și noroi, plângând după mama lui. Acela a fost momentul când Regele Elf a avut o idee cu adevărat diabolică.

Serilda a zâmbit, iar copiii i-au oglindit gestul, întrucât și ei puteau desluși încotro se îndrepta povestea.

Sau cel puțin așa credeau.
- Așadar Regele Elf a prins copilul de cămașa de noapte murdară și l-a pus într-unul dintre sacii mari atârnați de o parte a calului său. Și dus a fost, călărind repede înapoi spre Castelul Gravenstone, unde Perchta aștepta să-l întâmpine. I-a înmânat copilul iubitei sale, iar bucuria ei a făcut ca soarele însuși să strălucească mai intens. S-au scurs mai multe luni, luni în care Perchta a răsfățat copilul așa cum doar o regină poate. I-a arătat mlaștinile din adâncul pădurii. L-a îmbăiat în izvoare sulfuroase și l-a înveșmântat în pielea celor mai nobile și frumoase bestii pe care le vânase vreodată - blana unui rasselbock^[vi] și penele unui stoppelhahn^[vii]. L-a legănat în ramuri de sălcii și i-a șoptit cântece de leagăn pentru a-l adormi. I-a fost dăruit chiar și propriul câine al iadului, astfel încât să i se alăture mamei sale când aceasta ieșea lunar la vânătoare. Pentru o perioadă, Perchta a fost mulțumită.

Tânăra și-a dres glasul, apoi a reluat:
- Cu toate acestea, odată cu trecerea anilor, Regele Elf a început să observe cum o melancolie nouă a cuprins-o pe aleasa inimii sale. Într-o noapte a întrebat-o ce o neliniștea și, cu un strigăt îndurerat, Perchta a arătat spre băiețelul ei - care nu mai era un bebeluș, ci devenise un copil vânjos, cu o voință puternică - și a spus: "Nu mi-am dorit niciodată nimic mai mult decât să am un bebeluș al meu. Dar, vai... această creatură dinaintea mea nu este un bebeluș. Acum este un copil, iar în curând va fi un bărbat. Nu-l mai vreau!"

Nickel a icnit, îngrozit de gândul că o mamă, aparent atât de devotată, ar putea spune așa ceva. Era un băiat sensibil și poate că Serilda nu-i relatase până acum îndeajuns de multe legende vechi, care începeau atât de des cu părinți sau părinți vitregi care se trezeau complet dezamăgiți de urmașii lor.
- Prin urmare, Regele Elf l-a atras pe băiat în pădure, spunându-i că aveau să exerseze trasul cu arcul și să aducă acasă o pasăre de vânat pentru un ospăț. Însă, când au ajuns suficient de adânc în pădure, Regele Elf și-a scos lama lungă de vânătoare de la brâu, s-a furișat în spatele băiatului...

Copiii s-au îndepărtat de ea, îngroziți. Gerdrut și-a lipit fața de brațul lui Hans.
-... și i-a tăiat gâtul, abandonându-l într-un pârâu rece, să moară.

Serilda a așteptat puțin ca șocul și dezgustul lor să se atenueze înainte să continue:
- Apoi Regele Elf a plecat în căutarea unei noi prăzi. Nu umbla după fiare sălbatice, ci după un alt copil pe care să-l dăruiască iubitei sale. Și de atunci Regele Elf duce la castelul său copii mici care s-au rătăcit.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.
Citiți următoarele două capitole din această carte aici.