înainte de întuneric

Citiți prefața acestei cărți aici.


Dan Stanca, ziarist și scriitor multipremiat (n. 30.09.1955, București), s-a impus prin peste 20 de romane, scrieri puternice, foarte bine primite de critica literară, între care Mutilare, Anii frigului, Craii și morții, Pasărea orbilor, Adio, România ș.a. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Cu o poveste puternică, alertă și tonică, bazată pe o întâmplare reală, romanul lui Dan Stanca pune pe tapet inutilitatea actelor de reparare a unui trecut defect.

"Atlet al realismului ezoteric și campion al tristeților metafizice, Dan Stanca este cel mai dostoievskian și eliadesc scriitor din peisajul nostru literar." (Dan C. Mihăilescu)


Nici cu o zi înainte de moarte, Luca Milescu nu și-a presimțit sfârșitul. În dimineața fatală s-a sculat liniștit la ora șase, s-a dus la baie, unde a întârziat deoarece a acordat prea multă atenție bărbieritului, poate acesta să fi fost un semn că ziua aceea nu va fi ca toate celelalte, a făcut duș și s-a gândit că, dacă iese din casă, trebuie să se îmbrace elegant, să redevină junele din urmă cu zeci de ani, și mai ales, întâlnindu-se cu cineva, să nu fie ispitit să scoată vreo vorbă despre trecutul său crâncen. Cu atât mai mult dacă persoana ar fi fost de gen feminin. Presupunând că ar fi continuat să se vadă, de la sine înțeles ar fi început să-și povestească unul altuia ce au făcut înainte de-a se cunoaște, iar el atunci ar fi nimerit într-o situație extrem de delicată... Și aceasta numai fiindcă nu știa cum să facă șterși anii aceia de închisoare... În niciun caz nu voia să solicite compasiunea celuilalt sau a celeilalte, fapt care i s-ar fi părut de-a dreptul indecent. Unii colegi de-ai lui, vrând să facă impresie, recurgeau tocmai la asemenea evocări. Domnița era înduioșată de poveștile de pușcărie și aproape că se simțea în prezența unui erou. Povestitorul, evident, nu-și mai încăpea în piele de mândrie și voia să culeagă din situația creată cât mai multe avantaje. Lui Luca i se făcea silă. Dacă ajungi să cucerești o femeie vorbindu-i despre ororile prin care ai trecut, aceasta înseamnă că ești mult mai ticălos decât ticăloșii care ți-au făcut rău, conchidea el și-i întorcea spatele aceluia atras de asemenea strategii de seducție. Din această cauză, incredibil, își pierduse o serie de camarazi cu care ani și ani împărțise amarul detenției. Fusese sigur că nu se vor despărți niciodată fiindcă îi unea o prietenie consolidată tocmai de calvarul pe care-l străbătuseră, și uite că despărțirea avusese loc. Și aceasta în condițiile libertății, când, teoretic cel puțin, nimic nu ar fi putut să se strecoare între ei și să-i îndepărteze. Mai degrabă, în pușcărie s-ar fi putut lua la ceartă din cauza, bunăoară, unei coji de pâine pe care unul dintre ei o vârâse pe ascuns în buzunar, dar nu în libertate, având prilej berechet să-și aducă aminte de tot, iar amintirile, astfel, să le întărească și mai mult prietenia... Dumnezeule, a murmurat în dimineața aceea Luca Milescu după ce s-a uitat în oglindă, și-a îndreptat ținuta și și-a spus în sinea lui că arată ireproșabil. Mai avea puțin și împlinea 90 de ani, dar nu vedea în aceasta un motiv de depresie. Știa că prea multă umbră n-o să mai facă pământului, dar nu se îngrijora câtuși de puțin. O zi frumoasă poate să fie echivalentul eternității. De ce să se gândească la vârsta pe care o are? Cu ce-l ajută o asemenea luciditate? În închisoare supraviețuise tocmai prin aceea că ignorase timpul. Dacă s-ar fi gândit că mai are în față încă zece ani neefectuați din termenul de detenție, și-ar fi pierdut mințile. Important era să treacă ziua în care era, să se uite pe cer și să vadă declinul soarelui, să nu se întristeze atunci când se înnopta, să se culce sperând că poate o va visa pe Maica Domnului, iar a doua zi, chiar dacă va lua totul de la capăt, să nu se simtă împovărat de sentimentul repetiției. Ăsta-i tot secretul... Timp nu mai există. Este doar un ritm în care te încadrezi, cerc al veșnicei reîntoarceri, și până la urmă, un fel de "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte" - ce poate fi mai liniștitor?

Casa era goală fiindcă soția lui, locuind în majoritatea timpului în Franța, nu venea în țară decât de cel mult două ori pe an, iar sfârșitul tot acolo o prinsese. El, în schimb, se dusese la ea destul de des, dar plecat de acasă nu se mai simțea în largul lui. Era un simțământ confuz și până la urmă absurd. De ce nu se simțea bine acolo, pe malul Senei sau al Loarei, inspirând aerul umed care cobora dinspre Normandia, unde nu era sufocat de duhorile din țară și putea să bată toate muzeele? Păi, tocmai de asta nu se simțea în apele lui. Era, de fapt, un intrus, intrat într-o carte sau într-un tablou fără să aibă nicio legătură cu personajele sau cu desenele de acolo... Nimeni nu-l lua de mână să-l dea afară, dar el era acela care se jena și voia musai să găsească ieșirea. Evident, franțuzoaicelor putea să le turuie zi și noapte despre universul concentraționar, denumiri ca Jilava, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat sunau exotic în auzul acelor domnișoare fâșnețe, dar, dacă ar fi avut de-a face cu doamne îndoctrinate, s-ar fi trezit plesnit peste față cu un calificativ dezonorant, "fascist"... Oh, mademoiselle, etes vous vraiment sure que vous connaissez le sens du mot? Noi, fasciștii, așa cum ne numiți, ne-am iubit țara și am vrut s-o apărăm de așa-zișii eliberatori... I-ar fi râs în nas cucoana. Nu însemna însă că dezacordul lor ideologic ar fi descurajat raportul intim, nici vorbă... Poate tocmai dezacordul excita cu adevărat, și posedând-o pe cucoană trăia mult mai intens plăcerile. Luca chiar avusese o asemenea experiență, simțind că i se urcă sângele la cap, deoarece "gauchista" nu se lăsa în niciun fel convinsă de argumentele lui și o ținea una și bună că toți emigranții din Europa Răsăriteană au fost și sunt niște fasciști antisemiți, niște bestii care nu suportă ideea că au pierdut războiul... Enervat, Luca i-a spus de la obraz: Îl câștigăm însă în pat... De fapt, asta și aștepta muierea. În dimineața care a urmat, Luca s-a simțit excepțional, împlinit deplin ca bărbat, mai mult de atât, zeu care posedând o muritoare recrease tot cosmosul. Trecuseră atât de mulți ani încât numărătoarea lor îi făcea rău. Dar, logic, nu avea niciun rost să-i numere. Doar că starea sufletească de atunci era aceeași cu ceea ce trăia în prezent. Se uita stăruitor în oglindă și pur și simplu descoperea acolo același om. Doamne sfinte, nu îmbătrânise nici măcar cu o zi... Așa ceva nu era de crezut. De unde până unde o asemenea conservare? Bărbat înalt, de peste un metru optzeci, nu se cocoșase, asta însemna că vertebrele, ha, ha, nu se tasaseră, avea același spate drept, pielea nu i se zbârcise, musculatura nu devenise flască, nu mai putea să alerge, dar nici nu era estetic s-o ia, hodoronc-tronc, la goană prin oraș, ce mai, era un om fericit... Oglinda însă, știa foarte bine, e o mare mincinoasă. Nu trebuie să rămâi la suprafața oglinzii, ci să te scufunzi în apele ei. Doar așa se petrece tulburarea care redă tocmai zbuciumul extraordinar al sufletului pe care aparențele pretind că l-au domesticit. Cu toate acestea, nu se putuse abține și chiar și în oraș, dacă trecea prin dreptul unei vitrine care reflecta imaginile din jur, trăgea cu coada ochiului ca să se vadă acolo, înalt, suplu, un bărbat frumos, admirat mai de toată lumea, de colegele din cancelarie, dar mai ales de elevele din ultimul an de liceu, care se dădeau în vânt după domnul profesor de franceză. Din fericire, ținuse sub control acest sector tentant. Dacă o aventură cu vreo colegă, profesoară de științe exacte, era ceva ca de la sine înțeles și deloc culpabil, același act comis cu vreo elevă ar fi produs veritabile comoții și de tot renumele său s-ar fi ales praful. Își amintea foarte bine o situație din trecut, care putuse degenera. Lansase o carte, una dintre primele cărți, care avea în prim-plan tragedia clasică franceză din secolul al XVII-lea, volum apărut la Editura Univers, care pe vremea aceea câștiga atenția fiindcă de mult nu mai apăruse la noi un asemenea studiu. A fost în Librăria Eminescu o aglomerație nemaipomenită, au venit cunoștințe, amici, colegi de la liceu, dar mai ales elevi... Asta a fost nebunia. S-a simțit în al nouălea cer și, într-adevăr, și-a spus atunci că pentru așa ceva viața merită trăită. A semnat atâtea autografe de a început să-l doară mâna. La plecare însă a avut o surpriză pe care prevăzând-o ar fi prevenit-o, dar nici nu i-a dat prin cap că una dintre elevele lui favorite din clasa a XII-a, cu zece pe linie, stând retrasă și nevrând să se facă remarcată, după ce lansarea a luat sfârșit, a ieșit din conul de umbră, s-a apropiat de el și l-a rugat să facă împreună câțiva pași. Luca era împreună cu Petre Țuțea și aveau de gând să mai rămână în oraș, la un pahar, dar rugămintea fetei fusese formulată atât de convingător încât ar fi fost pur și simplu o impolitețe din partea lui s-o refuze, după cum și Țuțea, dibuind cum stau lucrurile, i-a făcut semn că o șterge pentru ca nu cumva să-i stea în cale. Ca un făcut, toată lumea plecase din librărie, rămăseseră numai Luca și fata, iar librăreselor deja începuse să nu le miroasă a bine... Au ieșit pe bulevard și din câțiva pași au și ajuns în Cișmigiu. Era o seară de toamnă liniștită, care îmbia la plimbări lungi, ieșiri subtile din timp, când vârstele partenerilor nu mai fac nicio diferență și cei doi se pot contopi până la uitarea de sine. Luca a simțit că nu se poate împotrivi dorinței, și cu cât s-ar fi împotrivit, cu atât dorința ar fi sporit în intensitate. S-a uitat atunci adânc în ochii fetei care avea un chip ca-n basme, ca-n mituri și legende, așa cum sunt de obicei reprezentate Isoldele, și Crimhildele, și ale noastre Ilene Cosânzene... Simțind pericolul, i-a spus atunci fetei cu vocea lui baritonală, care întotdeauna făcea impresie: Tu știi că am murit și că ne întâlnim, de fapt, într-o altă lume? Fata s-a crispat toată, iar apropierea ei de el a pierit ca prin farmec. Dar eu nu vreau să mor, a țipat ea strident și în clipa imediat următoare a luat-o la fugă. Luca nu sperase că poate ieși atât de ușor din contextul jenant. A doua zi la ore, fata era cu totul alta și nimeni nu s-ar fi îndoit de faptul că nu dă pe profesorul din fața ei nicio ceapă degerată. Luca a răsuflat ușurat, cu toate că în sinea lui considera că se purtase ca un laș. Dar genul acesta de aventuri cu eleve din clasele mari, sau, dacă ar fi fost cadru universitar, cu studente, îi repugna. De altminteri, chestiunea erotică, de-a lungul timpului, fusese pentru el o piatră de poticnire, transformată apoi în piatră de șlefuire. Nu fusese timid, dar în aceeași măsură, evitase manifestări necontrolate. După închisoare avusese două dorințe: aceea de-a călători și aceea de-a iubi. Călătoriile nu lipsiseră, deși de multe ori considera că nu face altceva decât turism mediocru și colecționează poze, ilustrate, fotografii. Peisajul vizitat nu avea adâncime și răspundea doar la nivel senzorial. La fel era și cu iubirile, care la început îl emoționau, dar în scurtă vreme se decolorau și simțea brusc că are nevoie de altceva. De fapt, suferea de o carență foarte răspândită: incapacitatea permanentizării. Te bucuri de ceva, dar ceea ce-ți produce bucurie nu după mult timp ajunge să te lase rece, dar tu în continuare tânjești. Soluția? Schimbarea, dar aceasta scobea ca o gheară în suflet și căsca un gol dureros. Următoarea călătorie sau iubire nu-l mai bucura precum cea de dinainte. Era, categoric, ceva diminuat, înțelegând astfel că într-un târziu nicio ofertă nu-l va mai satisface și va rămâne în fața lumii cu mâinile goale. Erau aceleași ca-n pușcărie, pe care uneori și le așeza în fața ochilor ca pe un fel de oglindă pentru a descoperi acolo înțelesurile de neînțeles ale vieții. De aceea, căsătoria lui fusese, de fapt, cu totul altceva decât ce se petrece în majoritatea cazurilor. Sânziana era fiica unui general bătrân, pe care-l cunoscuse în anii de detenție, om care spunea mereu același lucru, dar aceasta nu era repetiție prostească, ci amplificare temută. Vedea lumea ca pe o haină militară. Dacă nu mai e scrobită și nu mai cade țeapănă pe oștean, atunci acela care pleacă la luptă sigur va fi înfrânt. Așa e și lumea acum, spunea el. O haină boțită și pătată. În asemenea condiții, nu mai putem câștiga războiul... Care război? îl întreba Luca, dar generalul tăcea și se scufunda în sine. Fata lui a venit la cununie purtând o rochie albă de dantelă, dar uitându-se mai atent, Luca a observat că are pe piept o pată, e drept, minusculă, dar pată... Se jena să-i atragă atenția, dar, pe de altă parte, se mira că niciunul dintre invitați nu sesizează defectul. Oare așa era menit, ca doar el să observe? Sânziana a simțit deruta lui și a zâmbit conspirativ. Nici în ziua care preceda sfârșitul său, Luca Milescu nu a uitat acel zâmbet. Fata consfințea astfel un fel de secret - doar ei știau că rochia ei de mireasă este pătată - și deci unirea lor pleca de la început cu o defecțiune. Cu alte cuvinte, nu are rost să-și facă iluzii, și exact cum el îi spusese în Parcul Cișmigiu tinerei amorezate că, de fapt, ei sunt morți, tot așa, așezat împreună cu Sânziana în fața sacramentelor cununiei, se simțea ca din altă lume. Generalul nu se mai număra printre vii, dar nu murise înainte de-a-și reprimi casa, aceasta ca urmare a demersului inițiat de însuși președintele de Gaulle, care, vizitând România în vara lui 1968, îi ceruse liderului de atunci să soluționeze urgent acest caz, fără niciun fel de tărăgănare. În anii douăzeci ai veacului, de Gaulle fusese coleg cu generalul la academia Saint-Cyr și-și respecta enorm camarazii. De aceea, indiferent de ideologia regimului de la putere, nu admitea să-l vadă deposedat pe om de ceea ce-i aparține... Doar că Sânziana, până la urmă, tot a plecat în Franța, vrând parcă să se exileze pentru a doua oară după ce primul exil fusese însăși venirea pe lume. Ea, de fapt, îl învățase pe Luca ce înseamnă atitudine ascetică. Ea îi spusese că, dacă vrei să fii nemuritor, trebuie să învingi atât moartea, cât și viața. Tocmai de aceea au trăit mult timp separați, fiecare știind că nu e înșelat de celălalt și că o asemenea problemă nici nu are cum să se pună între ei. Dacă s-ar pune, atunci nu ar mai fi ei înșiși, ci niște lepădături ca restul lumii. Sau, completa Sânziana, dacă termenul e prea dur, atunci vietăți banale, care îngroașă rândurile speciei. Dar oricât ar îngroșa, războiul tot e pierdut. Auzind aceeași idee, Luca a tresărit, simțind o înfrigurare benefică. Erau pe atunci aproape de Notre-Dame, tot mai asaltată de turiști și neputincioasă în fața asalturilor. Cerul avea culoarea oțelului, cu fâșii de nori dinspre ocean, care nu încetau să-l lustruiască. Sânziana era deja bolnavă, dar el habar nu avea. Au intrat în catedrală și s-au retras într-o nișă care-i făcea să creadă că sunt complet izolați de forfota din jur. Se simțeau ca într-un confesional, fiecare descărcându-și sufletul de netrebnicele poveri. Și-ar fi închipuit el pe atunci că peste mai bine de patru decenii catedrala va lua foc, și aceasta fără ca vreun terorist satanic să-și vâre coada, ci, pur și simplu, din cauza unui scurtcircuit? Sânziana s-a stins repede, fără să se plângă nici măcar o zi, doar cu câteva ceasuri înainte de-a închide ochii i-a spus că are nădejde, va câștiga totuși războiul... Acesta a fost, de altminteri, și ultimul ei mesaj, ultimul... Ideea unui război permanent pe care omul îl duce zi de zi i s-a înfipt de atunci în minte, ca un piron în osul răstignitului. S-a trezit văduv la o vârstă când alții sunt în deplină putere. Și el se simțea puternic, dar de multe ori nu știa ce să facă cu puterea și cu sănătatea lui. Nu se mai afla în pușcărie, ca să facă față la munci grele sau să reziste la bătăile încasate, era un om liber, la catedră, ca să le predea elevilor noțiuni despre cultura și civilizația franceză, deși el nu agrea distincția aceasta, considerând că acolo unde este civilizație, este musai și cultură. Le preda elevilor care erau isteți și drăguți, fetele scăpărau - cum fusese puștoaica aceea fermecătoare, Imanuela, pe care știuse s-o țină la distanță -, dar după moartea Sânzianei a trăit acea decompresie care vine în viața fiecărui bărbat. Până atunci se simțise obligat și îndatorat față de soția lui, drept care orice derapaj ar fi fost o culpă de care cu greu ar fi reușit să se curețe. Dar ea nu mai era... O vedea însă tot timpul întinsă în sicriu, acea unică orizontală care pe toți, până la urmă, ne doboară, dar orizontala nu era singură și făcea unghi drept cu o verticală invizibilă pe care el o simțea urcând tocmai din pieptul neînsuflețitei. Sânziana era întinsă și nemișcată, dar în mod inexplicabil creștea din ea o tulpină, o coloană, un stâlp - cum să numească -, ce se înălța spre o cupolă transparentă, poate însuși cerul care acoperă toate construcțiile pământești. Și atunci, la Notre-Dame, când stătuseră în nava catedralei, trăise același sentiment al planeității față de verticala care se ducea în sus, de neoprit, drum pesemne pentru toate rugăciunile pe care oamenii le eliberau din pieptul lor. Decompresia era însă copleșitoare. Se relaxa rușinos de mult, se deconecta, toate conexiunile cedau una câte una. Se plimba seara singur pe bulevard și i se părea că femeile care treceau pe lângă el erau una mai frumoasă decât alta. Considera că e derizoriu să le agațe, ceea ce nici nu ar fi fost un păcat foarte mare, amintindu-și de Petre Țuțea care, pe vremea când încă mai simțea asemenea atracții, îl îmboldea și pe el să pună ochii și mâna pe câte o damă, nu e, omule, niciun păcat, tu știi că Păcatul e unul singur, scris cu majusculă, acela împotriva Sfântului Duh, dacă îl bagatelizăm, ne-am dus pe copcă. Femeile sunt ca sticlele de vin, pentru consum, iar ele știu asta fiindcă altfel nu ar fi de acord. Și tot bătrânul care după 1990 avea să cunoască o celebritate impresionantă i-a mai spus cu o intonație vicleană a glasului:
- Mai află de la mine că viol nu există. Au inventat chestia asta puritanii, labagiii, frustrații, ca să-și verse oful pe bărbații normali. Dacă femeia nu ar vrea, violul ar eșua. Nu poți să obții satisfacție dacă persoana care-ți asigură satisfacția s-ar împotrivi sută la sută. Femeia e al dracului de parșivă și te atrage în jocul ei fie ca să te înalțe la cer, fie ca să te distrugă. Dacă ești prost, ai sfeclit-o!

Luca nu a fost atunci de acord cu teoria bătrânului său prieten și a ripostat:
- Dar, nea Petrică, adu-ți aminte de toate violurile comise de Armata Roșie peste tot pe unde a pus copita... La noi, la unguri, la nemți, peste tot... Sunt date obiective, nimeni nu le contestă. Adică, brutele alea bete, când își băteau joc de câte o femeie, făceau asta având în prealabil consimțământul ei? Să fim serioși... Țuțea nu se lăsa dus cu una, cu două și replica la rândul lui:
- Nu ai înțeles nimic. Acolo a fost altceva. Ura atinsese cote astronomice. Nu a fost sex, nu a fost eros, a fost crimă. Așa că, Luca, nu mai sta pe gânduri și ocupă-te de femei! E păcat de viața asta care se duce. Am făcut pârnaie cât o țară întreagă, am răbdat, am scrâșnit din dinți, nimănui nu i-a păsat de noi... Singuri am intrat în pușcărie, singuri am ieșit. Când am fost liberi, am tras aer în piept adânc de tot și era același aer pe care-l expirasem în clipa arestării, pricepi?

Petre Țuțea a murit în 1992 și a fost însoțit pe ultimul drum de o droaie de lume. Luca Milescu se afla în primul rând, în calitate de coleg de detenție și prieten apropiat. Se schimbase regimul de câțiva ani și lui tot nu-i venea să creadă că ticăloșii care-i mâncaseră atâta din viață fuseseră dați jos de la putere. De unde să mai creadă atunci că în curând, ca un gest reparatoriu sau ca încă o batjocură, dar formulată într-un alt registru, va primi o indemnizație lunară pentru fiecare an de pușcărie îndurat? Ei, fantomele, stafiile, foștii deținuți politici aveau acces la punga statului unde-și vârau botul toți nemernicii... Cu o zi înainte de sfârșit, Luca a aflat că această indemnizație va atinge în cursul aceleiași luni plafonul de șapte sute de lei lunar, șapte milioane în lei vechi... Adunându-i pe aceștia la pensia de profesor, forma o sumă consistentă cu care-și putea alina sau alinta bătrânețile. Dar firul se scurtase mult... Tot șapte milioane îi ceruse anii trecuți o cunoștință pentru a plăti avocatul în vederea unui divorț, episod comic și jalnic...

După decesul Sânzianei și discuția avută cu Țuțea, a început să frecventeze mai ales văduve. I se părea că așa e mai cinstit, deoarece e creat un raport de echivalență. Amândoi puteau să suspine unul pe umărul celuilalt. Împărtășind aceeași condiție, niciunul dintre parteneri nu se simțea jignit de faptul că celălalt continua să poarte amintirea fostului partener. Dar în scurt timp acest gen de relație nu i-a mai plăcut. Nu că ar fi dorit s-o uite pe Sânziana, ceea ce era și imposibil, dar nici nu era normal ca fiind cu altcineva să se gândească mai mult la ea decât la persoana de față. Nu s-a abținut și i-a mărturisit asta lui Țuțea, iar acesta, care încă de pe atunci nu mai avea un dinte în gură și nici bani ca să-și repare dantura, i-a spus verde în față că, într-adevăr, văduvele nu-s o soluție, fiindcă un bărbat văduv face altfel față situației, pe când o vădană e de speriat, și chiar și în timpul amorului fizic nu uită să-l pomenească în gândurile ei pe regretatul defunct. Nea Petrache avea umor, se luase mereu la harță cu viața și nu cedase în niciun chip. Nu mai pusese ce trebuie pe o femeie de ceva vreme, dar nu se simțea complexat. Nu întârzia să afirme că e os de călugăr, de anahoret și că, dacă nu a făcut legământ, aceasta nu se datorează temerilor față de regimul de viață mănăstiresc, ci, fire independentă, nu accepta niciun fel de ascultare. Apoi i-a dat lui Luca ideea să le ia la cercetat pe divorțate, care nu se compară nici pe departe cu văduvele. Dar, a adăugat moșul cu o șiretenie hâtră, nici astea nu-s bune, fiindcă după ani de libertate li s-a urcat la cap și o fac pe amazoanele, așa că nu mai poți să pui căpăstrul pe ele. De aceea, tot alea măritate sunt soluția, dar nu toate, ci doar alea care suferă deoarece nu se mai înțeleg cu consortul și tânjesc bovaric după altcineva. Evident, apare chestiunea adulterului și, dacă muierea e credincioasă, nu calcă strâmb s-o pici cu ceară, dar merită, zău, încercat. Luca Milescu l-a ascultat, și în scurt timp a pus ochii pe o doamnă doctor, Roxana lonescu, femeie rasată, provenind dintr-o familie de boieri, a cărei viață, de la o poștă se observa, nu mergea ca pe roate. Luca a reținut-o cu ocazia unui Festival Enescu, la Ateneu, pe vremea când încă mai venea la pupitrul orchestrei sir John Barbirolli, și toți melomanii și, mai ales, melomanele Bucureștiului, de emoție, leșinau. Doamna doctor nu făcea chiar parte din categoria aceasta, dar era, la rândul ei, îndrăgostită de muzica simfonică și poate ciupită și de un ușor snobism, astfel încât nu rata concertele importante. Lui Luca i s-au aprins călcâiele fiindcă doamna nu era de lepădat, întrunind multiple calități, de la cele fizice la cele spirituale, dar nu prin banală adițiune, ci prin contopire și sinteză, așa că dacă-ți plăceau picioarele ei, declanșarea plăcerii era determinată și de o inflexiune melodioasă a glasului, ehe, nu era de lepădat... Luca nu a schițat niciun gest, dar instinctul îi spunea cum să se așeze pentru a câștiga unghiul cel mai bun de observație, nu de-a o observa el pe ea, ci ea pe el. Până la urmă, schimbul lor de priviri a avut loc. Luca a simțit clipa când ochii doamnei doctor s-au fixat asupra lui. Evident, nu a fost o privire stăruitoare, supărătoare, ci doar acea șfichiuire cu un bici de mătase care-l înfioară irezistibil pe cel privit. Bărbatul a trăit plăcerea interiorizat, fără a se trăda prin vreo reacție vulgară. De fapt, a lăsat-o pe privitoare să-și facă la rându-i plăcerea, așa că, până să-și întoarcă el ochii spre ea, a trecut ceva timp. Când a decis să-i rotească, deja își dăduse seama că femeia aceea va fi a lui. Deși nu avea nicio informație despre ea, i se părea că o cunoaște ca pe propriul buzunar. Nu se îndoia de faptul că e măritată și nefericită, că își făcea datoria de nevastă, dar în același timp poate să aibă oricând o viață paralelă, ceea ce nu ar fi însemnat neapărat o relație intimă cu un alt bărbat, ci o prietenie de lungă durată, bazată pe afinități comune, une amitie amoureuse, cum spune francezul, în așa fel încât pot să treacă chiar ani până când cei doi se hotărăsc să treacă la... fapte. Desigur, el nu avea chef să aștepte atât, dar durata nu putea să o prevadă. La terminarea concertului, la ieșire, s-au întâlnit ca din întâmplare, deși amândoi își potriviseră pașii tocmai ca să provoace... întâmplarea, au coborât cele câteva trepte până au ajuns în părculețul din fața Ateneului, el nu a întârziat și s-a prezentat luându-i mâna și sărutând-o. De la prima întâlnire i-a spus că a fost deținut politic, dar nu face din aceasta un titlu de laudă, fiindcă așa i-a fost lui dat, aceia care au stat bine mersi acasă poate au fost mai câștigați decât el, într-adevăr, nu a făcut caz din acest insolit episod autobiografic, dar, pe de altă parte, simțea că tocmai mărturisirea aceasta o va seduce pe cucoană. Ea l-a întrebat voalat dacă vine la următorul concert la care va cânta Menuhin, așadar, își exprima dorința de a-l revedea. Luca a mirosit cum stau lucrurile. Festivalul Enescu, chiar și pe vremea aceea, nu se termina în câteva zile, așa că, pe toată durata desfășurării, s-au văzut cu regularitate și de fiecare dată nu și-au ascuns bucuria reîntâlnirii. Roxana înflorea parcă de la o zi la alta, iar bărbatul devenea tot mai curtenitor, făcând firesc tranziția de la o plimbare la braț la una mână-n mână. Bineînțeles, nu a riscat s-o tragă de limbă pentru a vedea în ce ape se scaldă la domiciliul conjugal. Ar fi forțat, ceea ce nu era câtuși de puțin cazul. Simțea că femeia poate fi câștigată numai printr-un comportament bazat pe discreție, pe evitarea întrebărilor inoportune, printr-o presiune erotică subtilă. Deși păstra distanța, știa s-o și comprime. După două săptămâni erau foarte apropiați, fără a da de bănuit. O putea avea oricând, dar amâna clipele respective. Totuși, pe măsură ce trecea timpul, deslușea pe fața ei ceva care-l tulbura nespus, aducându-i aminte de puștoaica de liceu care-i spusese că-l iubește. La vârsta aceea, Roxana ar fi arătat la fel, nu se îndoia. Neprihănirea îmbinată cu patima formează un amestec ucigător. Știa despre femeie că e măritată, că, mai mult de atât, are și un copil, dar o percepea ca fiind neatinsă. Nicio roză care sângerează nu oferă un peisaj mai tulburător. Simțea în privirea Roxanei o hemoragie suavă, așa cum numai icoanele o au când își îndreaptă ochii spre cei credincioși. Poate atunci erosul i s-a dezvăluit lui cu adevărat, o trăire mai presus de dorință, dar sublimând dorința și aducând-o până-n pragul identității supreme. De aici și până la a schimba locul întâlnirii, adică din sala de concerte sau de expoziții să ajungă în biserică, nu a mai fost decât un pas. Dorea neapărat s-o vadă pe Roxana la liturghie, ce va face acolo, cum va respira, ce efect va avea liturghia asupra ei, o va înfiora precum muzica sau, dimpotrivă, o va geometriza? Asta voia să știe. În loc să se uite spre altar, va trage mereu cu coada ochiului spre ea. Va realiza un spionaj duhovnicesc de maximă performanță. Doar că Roxana l-a observat, și tocmai când el părea mulțumit, deoarece își făcuse deja o părere, și-a întors ochii și l-a rugat să iasă din biserică. Nu au făcut decât puțini pași, că l-a și luat în brațe și l-a sărutat. I-a spus imediat că a trăit cea mai mare bucurie, întrucât niciun bărbat din câți cunoscuse nu a folosit liturghia drept mijloc pentru o lămurire erotică. Luca, luat pe nepregătite, în mod oarecum ridicol, s-a fâstâcit, ceea ce i-a asigurat femeii, din capul locului, un ascendent asupra sa. Dar Roxana era ultimul om care să profite de pe urma unor asemenea câștiguri. Iar apoi perspectiva adulterului nu o încânta deloc. Avea o anumită educație și, chiar dacă tot ce citise de-a lungul anilor o învățase că, până la urmă, în fața iubirii principiile morale nu fac doi bani, tot nu-i venea să se arunce într-un amor nesăbuit. De fapt, nici nu știa cine e omul din fața ei. Suferise, era după suferințe teafăr, ceea ce demonstra că are tărie de caracter și nu se lasă doborât, ținea la distanță paharul de băutură și fuma doar pipă, nu exista niciun dubiu că nu aparține categoriei bărbaților comuni, dar chiar și așa, membru al elitei masculine, nu avea destulă putere ca s-o facă să-și piardă capul. Poate dacă ar fi fost singură, dar ducea în spate crucea căsniciei, o cruce de la an la an mai grea, dar, paradoxal, și mai ușoară. Contradicția era explicabilă. Greutățile de la început se resorbiseră, iar resemnarea, printr-o alchimie subtilă, se transformase în înțelepciune. Nu i se mai părea, ca după primii ani, că fusese o proastă și, până la urmă, chiar credea că, fără a fi fatalistă, așa i-a fost dat, să facă din viața exterioară o experiență nocturnă, pentru ca tot ce era adânc și tainic în ea să fie permanent luminat. Desigur, și vorbele astea frumoase tot vorbe erau, teorie ineficientă, dar are și teoria meritele ei... Într-o seară, tot după un spectacol, i-a explicat lui Luca cum stau lucrurile, rugându-l să nu se întristeze, recurgând la vechea ieșire din impas, aceea de-a rămâne prieteni și atât, fără alte angajamente. Din fericire, și Luca se convinsese că aceasta este cea mai bună soluție, doar că era ceva prea rațional, aproape cerebral, cu totul nepotrivit firii sale care detesta compromisurile și aranjamentele. Nu-l dăduseră pe brazdă cei mai versați anchetatori. Fără a fi brutali, îl ademeneau pe cel arestat și obțineau de la el ceea ce colegii lor fioroși ratau. Se temuse de ăștia, mieroșii, și de aceea le-o tăiase scurt. Pentru o clipă i s-a părut că și doctorița vânată la un Festival Enescu face parte din categoria pricepuților, care te duc cu vorba și, când ți-e lumea mai dragă, te lasă cu buzele umflate. Într-o altă seară, dar care nu mai era senină, ci ploioasă, a înăsprit puțin vocea și i-a spus Roxanei că, totuși, prietenia propusă e ușor falsă... Nu a mai zis nimic fiindcă figura femeii s-a și întunecat. I s-a părut că a dezamăgit-o și, neștiind cum s-o dreagă, s-a aplecat asupra ei ca s-o sărute. Era mult mai înalt, și în felul acesta a copleșit-o. În seara aceea posomorâtă formau cu adevărat un cuplu, ca-n Casablanca sau Pe aripile vântului - Ingrid Bergman și Humphrey Bogart, Vivien Leigh și Clark Gable. În clipa în care a gustat gura umedă a femeii, Luca a trăit o cumplită dezamăgire. Și-a amintit de toată mizeria din pușcărie, de tot, chiar și de jurămintele incredibile de solitudine... Roxana i-a simțit crisparea și s-a retras imediat. Nu ți-am spus eu că e mai bine să fim doar prieteni? Da, a știut să-l pună la punct, dar cel mai grav era că eșecul acesta consfințea parcă un eșec general. Dorința lui de iubire era astfel refuzată și se vedea sortit unui celibat aspru. Probabil, Petrică Țuțea ar fi râs de el sau poate tocmai în asemenea condiții l-ar fi admirat cu adevărat. Amândoi ar fi fost încrustați sau încastrați ca într-o efigie, ca într-o panoplie a celor care nu au de ales, destine care nu admit jumătăți de măsură. Și poate și de aceea nu avusese parte de Sânziana decât puțină vreme. Poate, dacă nu l-ar fi cunoscut, ea ar fi trăit. Așa găsise un bărbat care, menit solitudinii, o îmbolnăvea pe femeia de lângă el. Nu a mai zis nimic, dar din clipa aceea nu s-a mai întâlnit cu Roxana. Totuși, înainte de-a se despărți în acea seară, fără a bănui că într-adevăr nu se vor mai vedea, ea i-a mai spus ceva care l-a tulburat și l-a convins că nu e singur, că gândurile lui călătoresc și prin mintea altuia, că, într-adevăr, lumea este o mare și minunată familie...
- Cunoști icoana Arhanghelului Mihail de la Neamț?

Citiți prefața acestei cărți aici.