Numai copilăria e glorioasă

Citiți postfața acestei cărți aici.


Dorin Tudoran (n. 30 iunie 1945, Timișoara) este scriitor, publicist și fost disident politic. Absolvent al Facultății de Limbă și Literatură Română a Universității din București, promoția 1968.

Ca urmare a criticilor deschise aduse sistemului comunist, la începutul anilor 1980 devine un scriitor interzis - pierde dreptul de a mai publica, numele său nu mai poate fi pomenit în presă, cărțile sale sunt scoase din bibliotecile publice și i se refuză dreptul la un loc de muncă.

La 7 aprilie 1984, depune o cerere de emigrare împreună cu familia. În fața refuzului autorităților comuniste de a-i răspunde, la 1 august 1984 trimite un memoriu lui Nicolae Ceaușescu în care îi cere să i se respecte dreptul de a fi liber.

La 8 aprilie 1985, este convocat la Procuratura Municipiului București și amenințat cu un proces penal.

La 25 aprilie 1985, intră în greva foamei. În aceeași zi se prezintă la Consulatul Statelor Unite din București, unde avea programată o audiență. La poarta Consulatului este reținut, împreună cu fiica sa, Alexandra, în vârstă de nouă ani, de organele de Securitate. Sunt transportați la sediul Secției 1 Miliție București, unde este reținut și anchetat timp de 12 ore.

La 6 iunie 1985, după patruzeci de zile, încetează greva foamei, din motive medicale. În aceeași lună, sosește la București senatorul american Robert Dole, președintele Senatului SUA. În cadrul întâlnirii cu Nicolae Ceaușescu îi transmite acestuia din urmă că una dintre condițiile reînnoirii clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România este acordarea dreptului de a emigra pentru scriitorul Dorin Tudoran și preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

La 24 iulie 1985, împreună cu familia, Dorin Tudoran părăsește Republica Socialistă România. Se stabilește în SUA, unde lansează și conduce publicațiile Agora - Revistă alternativă de cultură (Philadelphia, 1987-1992, finanțată de The National Endowment for Democracy - NED), Meridian, finanțată de fundația belgiană Yagami, și democracy@large, finanțată de IFES (International Foundation for Electoral Systems).

Între 1993 și 2000, a fost director al birourilor IFES din Moldova și România. În 2000 a revenit la Washington, unde a lucrat la IFES, până în 2008 (Senior Director for Communications and Research și membru al Echipei Executive). Între 2009 și 2012 a lucrat la The World Learning, tot în Washington, ca Director al programului Democracy Fellows finanțat de United States Agency for International Development (USID).

A debutat, în 1973, cu volumul de poezie Mic tratat de glorie, pentru care a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar de atunci a publicat aproape 30 de cărți, majoritatea de poezie și publicistică.

Cărți de poezie: Mic tratat de glorie (1973), Cîntec de trecut Akertonul (1975), O zi în natură (1977), Uneori, plutirea (1977), Respirație artificială (1978), Pasaj de pietoni (1978), Semne particulare (antologie, 1979), De bună voie, autobiografia mea (1986), Ultimul turnir (antologie, 1992), Optional Future (1988), Viitorul Facultativ/Optional Future (1999), Tânărul Ulise (antologie, 2000 - publicat de LiterNet în 2003 și disponibil spre descărcare gratuită aici) și Pisicuț - Somnografii (antologie, Colecția Poeți Laureați ai Premiului Național de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, 2010), De bună voie, autobiografia mea - ediție revăzută și adăugită (2020).

Cărți de publicistică: Martori oculari (în colaborare cu Eugen Seceleanu, 1976), Biografia debuturilor (1978), Nostalgii intacte (1982), Frost or fear? On the Condition of the Romanian Intellectual (traducere și prefață de Vladimir Tismăneanu, 1988), Onoarea de a înțelege (antologie, 1998), Kakistokrația (1998), Absurdistan - O tragedie cu ieșire la mare (2006), Băsesc, deci exist! (2015), România ca părere (2015).

Pentru unele dintre cărțile sale, autorul a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1973, 1977, 1998), Marele Premiu al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România - ASPRO (1998), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1998), Premiul revistei Cuvântul - "Superlativele anului" (1998), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România (1992). Alte premii - Premiul ALIA - Adevărul literar și artistic (2001) și Premiul de Poezie "Petre Stoica" (2011). Este laureat al Premiului Național de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia (2009).

În anul 2018, PEN Clubul Român îi acordă Premiul "Doina Cornea".

În anul 2020, este decorat de președintele Klaus Iohannis cu Ordinul "Steaua României" în grad de Cavaler.

Robert Șerban (n. 4 octombrie 1970, Turnu Severin) este scriitor și jurnalist, președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, realizator și moderator al emisiunii culturale Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3) și redactor al revistelor Orizont și Banatul Azi. A publicat peste 25 cărți de beletristică și publicistică, pentru care a primit mai multe premii. Poeziile i-au apărut în antologii, reviste ori volume proprii în limbile germană, franceză, engleză, sârbă, maghiară, poloneză, spaniolă, macedoneană, daneză, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucraineană, idiș, portugheză etc. Volumul lui de debut a fost reeditat de LiterNet în 2009 și se poate descărca gratuit aici.
"Probabil că în tinerețe intransigențele sunt mai puțin intense, sunt atenuate de un soi de orbire sentimentală, de un entuziasm declanșat de un iluzoriu mâine strălucit. Din nefericire, eu am fost lovit cu mult mai devreme decât alții de un soi de irascibilitate, nervozitate în fața imoralității publice. Ele s-au transformat - treptat, dar necruțător - într-o intransigență care numai bine nu mi-a făcut, a subțiat sensibil spectrul social în care am evoluat. Dar, una peste alta, cu toate costurile extrem de piperate, am preferat această intransigența genului de toleranță care transformă viața publică într-un soi de casă de... toleranță." (Dorin Tudoran)

"Numai copilăria e glorioasă, acest extraordinar dialog-confesiune, ce poartă titlul unui vers al lui Dorin Tudoran, pare să creeze un nou gen literar: scriitorul și omul Dorin Tudoran se povestește pe sine cu atâta autenticitate și talent, încât cartea de față devine totodată povestea unei vieți și imortalizarea acelei vieți prin literatură. Acest dans subtil al întrebărilor atent construite de Robert Șerban și al răspunsurilor ample, de largă respirație, ale lui Dorin Tudoran ne dezvăluie personalitatea uluitoare a unui scriitor român cu totul aparte: un mare iubitor de poezie și de muzică, un om care a ales mereu prietenia, care n-a acceptat compromisurile, care privește cu împăcare senectutea și își iubește țara cu intransigență și duioșie. Care, așa cum mărturisește, și-a întins singur ramura de măslin." (Domnica Drumea)

"O carte în dialog cu Dorin Tudoran, unul dintre cei mai importanți scriitori români ai ultimei jumătăți de secol, e un dar de preț. În plină formă la 75 de ani, apoi la 76, interogat de Robert Șerban din octombrie-n octombrie 2020-2021 (epoca pandemică!), poetul, eseistul, disidentul anticomunist și intelectualul nord-american de după stabilirea, în 1985, peste Ocean se mărturisește în stilul său de-o spectaculoasă plasticitate și totodată multiplu "oximoronic", amestec de aplomb și de sarcasm, de elan confesiv și sentențiozitate nemiloasă. De citit și de luat aminte!" (Ion Bogdan Lefter)

"Cartea aceasta e o frumoasă întâlnire între un scriitor din Timișoara și un scriitor de seamă al lumii de azi. O întâlnire care ne arată, încă o dată, că Dorin Tudoran e între cei care definesc literatura secolului XXI. Sau, dacă îi recitim și eseurile despre lumea de azi, secolul XXI al Statelor Unite, al Europei și al României." (Cornel Ungureanu)


Încă înainte de a merge la școală, am fost ascultător al postului de radio Europa Liberă. Unul fidel, dar involuntar. Seară de seară, inclusiv în weekenduri (care pe atunci nu se chemau așa și nu aveau decât o zi în componență, duminica), tata era cu o ureche la aparatul de radio și cu alta la televizor, în timp ce citea. Când se termina programul TV, radioul continua să funcționeze până noaptea târziu. Chiar dacă la un moment dat adormeam, tot eram la curent cu evenimentele din țară și din lume. Din nefericire, nu aveam voie să împărtășesc nimănui ce aflam de acolo, fiindcă părinții mă avertizaseră - nu o dată, și de fiecare dată serios și ferm - că dacă s-ar ști ce ascultăm, "am intra la pușcărie" (exagerau, dar cu efect: n-am povestit nimănui). Și când mergeam în vacanțe, la țară, la părinții tatălui, aveam parte, seara, de ultrascurtele Europei Libere, bunicul fiind și el - ca fost prizonier timp de patru ani la ruși - avid să știe ce se întâmplă, cu adevărat, în patria pentru care luptase cu arma în mână și pentru care muncea la C.A.P.

Lumea în care trăiam avea două fețe. Una din care Partidul Comunist Român îmi zâmbea, îmi promitea un viitor luminos și cu care mă întâlneam mai la tot pasul - pe stradă, la televizor, în ziare, la școală, în difuzoare, la stadion. Cealaltă - încruntată din pricina vieții care se deteriora de la o zi la alta: alimentele de bază se dădeau, în anii 1980, pe cartelă, produse elementare (mâncare, medicamente, îmbrăcăminte, combustibil - benzină, motorină, gaz) nu se găseau decât cu noroc ori prin relații, curentul se lua ore în șir, mai ales iarna, când frigul ne chinuia în casele neîncălzite, mai ales pe cei care stăteam la oraș.

Despre a doua față se vorbea la Europa Liberă, și între cuvintele pe care vocile de acolo le rosteau, auzeam nume proprii. Unele mi-au devenit familiare. Mai ales cele ce erau însoțite de exclamația tatei: formidabil! Însemna că omul acela făcuse ceva ieșit din comun ori i se întâmplase ceva cu totul aparte. Un astfel de "formidabil" a urmat numelui lui Dorin Tudoran. Am ciulit urechile, iar povestea poetului părea de necrezut: îl înfrunta pe nea Nicu, își cerea libertatea, apoi a intrat în greva foamei ca să și-o obțină, punându-și viața în pericol. Și "formidabil" a fost când Dorin Tudoran l-a învins pe Ceaușescu, care i-a dat drumul din lagărul de aur, în SUA, împreună cu soția și fiica. Era o extraordinară lecție de curaj la care am fost martor indirect atunci, la 14-15 ani, dar căreia prea puține altele i-au urmat. În viața literară românească, niciuna la acel nivel.

Când am aflat, în 1992, că poetul Dorin Tudoran vine în Timișoara, fiindcă îi apăruse o antologie de versuri ce urma să fie lansată, am fost emoționat și euforic. Eram student, scriam poezie și, iată, aveam șansa să îl văd pe cel mai curajos scriitor român în viață și să-i cer un autograf. A fost atât de multă lume la lansarea antologiei Ultimul turnir, încât evenimentul nu s-a mai ținut în librăria "Mihai Eminescu", ci în fața ei, în piața unde s-a scandat, în decembrie 1989, "Jos Ceaușescu!" și "Jos comunismul!". Nu doar că am reușit să obțin semnătura poetului pe prima pagină a cărții, dar mi-am stăpânit emoțiile și i-am dat un plic. Peste câteva luni, în toamnă, poeziile care erau în acel plic apăreau în paginile revistei Agora editată, în SUA, de către Dorin Tudoran. Obținusem cel mai important succes literar al meu de până atunci.

Ne-am revăzut peste 20 de ani, tot în orașu-i natal, în 2012, când a fost recompensat pentru calitatea poeziei Domniei Sale cu Premiul "Petre Stoica".

Deși face parte și din lumea românească, cred că Dorin Tudoran nu seamănă deloc cu ea. Nu pentru că trăiește peste Ocean de mai bine de 35 de ani, ci fiindcă atitudinea și comportamentul îi sunt diferite, iar mentalitatea îi este din altă lume. Despre această lume, a sa, e vorba în cartea de față, Numai copilăria e glorioasă - al cărei titlu este chiar un vers ce îi aparține. Despre faptul că "a avut naivitatea" să vrea să schimbe lumea (noastră), că "un mitocan, o javră de om, o canalie este și la 80 de ani ce a fost la 25", că un stră-stră-stră-străbunic, Tănase Todoran, s-a ridicat împotriva lipsei de onoare și a fost tras pe roată pentru asta, despre ce se întâmplă când ești lovit de boala scrisului, când ești aspru cu tine însuți, despre avantajele senectuții, politizarea agresivă, inclusiv în literatură, prietenie, despre consecințele intransigenței.

Primul dialog din cele patru ale acestui volum a avut loc în octombrie 2020, când domnul Tudoran a fost invitatul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Fiind pandemie, FILTM - cu tema Granițe - s-a desfășurat online; prin urmare și dialogul nostru, care a durat un ceas. Doar unul, așa era "formatul". Întrucât aș mai fi avut o mulțime de întrebări, l-am rugat, peste o lună, să mai facem un dialog. În scris, de data asta. A fost de acord (discuția a apărut în paginile publicației Banatul Azi, în noiembrie 2020). Și pentru că eram interesat să aflu cum (mai) vede poetul propriile începuturi, cărțile-i din tinerețe, literatura contemporană, relațiile cu alți scriitori (unii dispăruți), experimentul literar, cum se poziționează față de ideologiile de tot felul ce străbat scrisul, inclusiv cel american, proza - lucrează la un roman -, am căutat să i-l iau și pe al treilea. Și, generos, mi l-a acordat, în luna martie a lui 2021. Îmi dăduse nu un deget, nu două, ci trei. Nu voiam chiar toată mâna, dar un al patrulea interviu era necesar, fiindcă ideea unei cărți care să le cuprindă și în care confesiunea să elucideze o serie de întrebări ce vizează, printre altele, prietenia cu Adrian Păunescu și despărțirea de el, apariția Cenaclului Flacăra, lumea literară românească de la sfârșitul anilor 1960 și până la mijlocul anilor 1980, cu taberele și confruntările dintre ele, s-a conturat firesc.

Încă o carte de interviuri? Da, fiindcă e vorba despre un om exemplar și admirabil. Da, pentru că, insist, Dorin Tudoran nu seamănă cu restul lumii (literare), care și-a văzut de treaba ei, de scris, de citit, de publicat, de luat premii, de făcut carieră și / ori politică. N-a tăcut nici după ce și-a obținut libertatea, nu s-a făcut că nu vede, că nu poate, că n-are ce face. A fost și a rămas permanent informat și reactiv, de la plecare și până astăzi; inclusiv atunci când a decis să tacă fiindcă "România le știe mai bine pe toate, n-are urechi de auzit, nici ochi de văzut".

Prin atitudini și luări de poziție, prin jurnalistica și literatura sa, Dorin Tudoran a fost tot timpul prezent. În opoziție, indiferent cum s-a chemat puterea și cine a reprezentat-o. Și nu pentru că îi place să se audă vorbind, să aibă reflectoarele asupra sa ori să dea lecții, ci fiindcă îi pasă de țara în care s-a născut și pe care o iubește profund. (Robert Șerban)


Robert Șerban: Fac de mai bine de 25 de ani interviuri, de 20 de ani pentru televiziune, am făcut mai bine de 1.000 de emisiuni de televiziune, și spun asta ca să-mi recunosc emoția. Nu pare firesc ca după atâția ani de presă, după atâția ani de stat de vorbă cu personalități, cu oameni care mai de care mai interesanți, mai importanți, să mai fiu gâtuit de emoție, ea n-ar trebui să mai existe, însă sunt față în față cu domnul Dorin Tudoran și sunt emoționat de trei ori. Întâi pentru că îl am în față pe unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. Apoi, pentru că e vorba despre un om extrem de curajos, care i s-a opus lui Ceaușescu direct, fără să îi fie teamă de consecințe. Într-o perioadă în care, îmi amintesc foarte bine, pentru că intrasem în adolescență, în 1984-1985, începuseră cei mai urâți ani ai lui Ceaușescu, până în 1989, când a avut loc Revoluția, și știu în ce teroare trăiam. Știu în ce teroare trăiam pentru că părinții mei, când plecam dimineața de acasă, îmi spuneau: "Ai grijă ce vorbești, ai grijă ce spui, ai grijă ce vorbești la telefon, pentru că suntem ascultați, pentru că suntem înregistrați, pentru că Securitatea ne poate băga în închisoare sau pentru că ne poate lăsa, în cel mai bun caz, fără pâine"...
Dorin Tudoran: Și acum trebuie să ai grijă ce spui!

R.Ș.: Vă mulțumesc pentru că ați acceptat să ne fiți oaspete la ediția a IX-a a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Emoția e triplă pentru că sunteți născut în Timișoara. E și asta o coincidență - nu cred în coincidențe -, dar întâmplarea face să fiți născut aici, în acest oraș, și să fi împlinit, în acest an, o vârstă foarte frumoasă, 75 de ani. Vă spun La Mulți Ani!
D.T.: Vă mulțumesc!

R.Ș.: Acum puțin timp a avut loc un eveniment cu adevărat important în lumea literară mondială. O scriitoare americană, și știți, pentru că trăiți acolo, a câștigat, surprinzător, Premiul Nobel pentru Literatură. Poeta Louise Glück. O cunoașteți, ați citit-o, știați despre ea?
D.T.: O știu pe Louise Glück, a fost, la un moment dat, și pe lista de candidați pentru Premiul "Janus Pannonius", în al cărui juriu permanent sunt de 10 ani, se împlinesc anul viitor. Este, într-un fel, o poetă care are de ce să se mire că a primit Nobelul, dar când ne gândim cine a mai primit Nobelul la alte categorii, laureata Premiului Nobel pentru Literatură din acest an este cu totul îndreptățită la premiu. Este o poetă a disperării, a tuturor suferințelor, de la trădare la multe altele, este o poetă în "vâna" Sylviei Plath. Nu e foarte ușor să o citești, deși stilul ei este foarte direct, uneori aproape oral, dar, cum lumea preferă astăzi să fie mai degrabă veselă decât tristă, nu știu cât de mulți cititori a avut până acum. Premiul Nobel pentru Literatură are și avantajul de a aduce celui care îl câștigă nu neapărat mai mult talent, rămâne cu același talent, dar îi poate aduce mai mulți cititori, chiar dacă, în cazul poeziei, numărul acestor cititori crește doar într-o anumită categorie a societății, din ce în ce mai subțire, categoria celor care citesc poezie.

R.Ș.: În România ea nu este tradusă, dar sunt convins că editorii români, care sunt foarte atenți la ceea ce se întâmplă pe piața de carte, o vor publica; și bine ar fi, pentru că am apucat să citesc câteva texte ale Domniei Sale, și în engleză, și în română: sunt, într-adevăr, ca să folosesc un cuvânt umbrelă, interesante.
D.T.: În cazul ei mai este un lucru la care cei care citesc literatură ar trebui să se gândească. Ultimul mare poet pe care l-a avut America, după părerea mea, John Ashbery, care a murit în 2017, ar fi putut lua Nobelul pentru literatură în câteva rânduri. Pentru mine rămâne un mister că nu l-a luat, așa cum rămâne un mister un caz sau altul dintre scriitorii care l-au luat. Asta e loteria premiilor, ele mai mult dezavantajează decât avantajează. Eu le-aș desființa. Fac mai mult rău decât bine.

R.Ș.: Tema ediției Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara din acest an este "Granițe", care fie ne despart, fie ne pot plasa unii lângă alții, unii în descendența altora. Puțini știu, domnule Tudoran, că tatăl dumneavoastră a scris poezie. Ba chiar a și publicat, după spusele istoricului literar Cornel Ungureanu, la Mediaș, în colecția Cartea refugiatului ardelean, un volum care adună poeziile sale rebele din anii 1940. Ați adus în discuție prea puțin lucrul acesta.
D.T.: Am vorbit cu Cornel Ungureanu și i-am explicat de ce nu vorbesc, deși este vorba despre tatăl meu și ar trebui să fiu, cât de cât, respectuos sentimental. Cred că poezia lui n-a prea avut cine știe ce valoare. A fost un rebel, un luptător, a fost parte a grupului de scriitori care, mai ales în perioada când, prin Tratatul de la Viena, Transilvania s-a dus în altă parte, a luptat pentru idealul readucerii Transilvaniei înapoi, a publicat în reviste care militau pentru cauza națională. E prezent și în antologia lui George Togan, Ne cheamă Ardealul - Cântarea pătimirii din urmă, apărută în august 1944, adică la patru ani după Dictatul de la Viena. Se află acolo poezia ardelenească, autori plecați în pribegie, dar și autori "de peste munți" - Beniuc, Giurgiuca, Copilu-Cheatră, Dinu Ianculescu, George Popa, dar și Emil Botta, Philippide, Jebeleanu și alții. Când a murit, am găsit printre lucrurile lui o epopee de peste zece mii de versuri și n-am știu ce să fac cu ea. Am început să citesc, am continuat să citesc și, până la urmă, am pus-o deoparte. Am încercat să-i temperez lui Cornel Ungureanu entuziasmul pentru poetul care a fost tatăl meu, care era foarte mândru că apare citat în Istoria Literaturii Române a lui G. Călinescu, undeva la Bibliografie, secțiunea Noua generație, pentru volumul Rod peste mâine, apărut în 1938 la editura Lanuri, din Mediaș. Cele două mari bucurii ale sale erau că fusese menționat în acea operă monumentală și că-și cumpărase un loc de veci, unde și este înmormântat, la Bellu Catolic, foarte aproape de cel pe care l-a avut drept idol, Episcopul Hossu. A publicat regulat și în Revista Bucovinei și a bătut satele și orășelele românești cu șezătorile revistei tot de dragul cauzei naționale, pe care a iubit-o până la moarte. Nu s-a plâns niciodată de ce a avut de suferit după 23 august 1944 pentru idealurile în care a crezut și pe care le-a slujit.

R.Ș.: Vorbim despre descendențe. Tot de la domnul Ungureanu am aflat despre stră-stră-stră-bunicul dumneavoastră - se pare că aici semănați; întotdeauna încercăm să găsim firele subterane care ne leagă unii de alții -, Tănase Todoran, care, la 104 ani, în 1763, a fost tras pe roată, pentru că nu a acceptat compromisul, pentru că a spus NU. E aproape incredibil, am stat să-mi imaginez cum arată un om de 104 ani căruia i se face lucrul ăsta, înaintea lui Horea, care a fost și el tras pe roată, 22 de ani mai târziu. Cât știți despre povestea aceasta, cât vi s-a transmis în familie, pentru că, într-un fel sau altul, v-ați asumat cam același risc, domnule Tudoran?
D.T.: Un bun prieten de-ai mei, care, din când în când, mă terorizează pentru naivitatea de a fi încercat să schimb lumea, îmi aduce aminte, mai ales la un pahar de vin, că am fost un fraier și am mers pe această linie de familie, când aș fi putut să rezist și eu doar prin cultură, și astfel mi-ar fi fost mult mai ușor. Da, am primit această informație de la tatăl meu, am fost, în 2015, la Bichigiu, la Bistrița-Năsăud, am văzut biserica în care Atanasie (Tănase) Todoran are un loc special. De altfel, el a fost introdus în calendarul Bisericii Ortodoxe Române ca sfânt, împreună cu cei șapte tovarăși ai săi, care au fost și ei, cum se spunea pe atunci, "rupți pe roată". Dacă îl întrebați pe profesorul clujean Flore Pop, el va spune, bazându-se pe documente pe care le are de la muzeul din Bistrița-Năsăud, că moș Tănase Todoran, de fapt, a murit la 124 de ani. În legătură cu nedreptatea: s-a ridicat împotriva lipsei de onoare. Grănicerilor năsăudeni, din care făcea și el parte, împărăteasa de la Viena le-a promis că, dacă vor apăra partea aceea a Imperiului, pe banii lor - ca să-și cumpere singuri cai, puști sau ce foloseau ei atunci -, li se va recunoaște dreptul de egalitate cu celelalte neamuri din zonă. În vreme ce grănicerii năsăudeni își respectau angajamentul, Viena a schimbat condițiile înțelegerii - "În regimentele românești să nu fie admiși decât uniți, neputând avea crăiasa încredere în ortodocși". Și li s-a pus condiția să treacă la Biserica Unită, la catolicism, lucru care le-a căzut foarte greu năsăudenilor. Iată ce scrie profesorul Virgil Șotropa (autorul unui studiu intitulat Înființarea graniței militare năsăudene, 1762) despre cele trei motive principale ale revoltei din 10 mai 1763:
"1. Tratamentul de excesivă severitate al ofițerilor străini față de grănițerii români; 2. Neînplinirea promisiunei ce se dăduse acestora de a fi considerați ca oameni liberi, fiind ridicați din treapta iobagilor, promisiune amânată mult timp și 3. Profunda indignare ce a cuprins inimile credincioșilor din satele districtului, când observară că ofițerii regimentului își bat joc chiar și de religia și biserica românească, apoi că întreaga sistemă grănițerească pare să aibe, între altele, și scopul deghizat de a converti pe grănițeri la catolicism".

Nerespectarea "clauzelor contractuale" de către Viena și forțarea convertirii religioase, în lipsa oricărui beneficiu, a declanșat revolta de la Mocirla, un platou lângă comuna Salva. În ziua de 10 mai 1763, grănicerii năsăudeni refuză să depună jurământul, după ce steagul fusese sfințit de episcopul Petru Aron, jurământ care "le cerea să urmeze porunca ostășească pe uscat și pe apă".

Despre speech-ul lui Tănase Todoran, care servise ca soldat încă sub împăratul Carol al VI-lea, aflăm că ar fi sunat astfel: "De doi ani mai suntem cătane adecă grănițeri și carte n-am căpătat de la înălțata împărăteasă, că suntem oameni liberi. Ne-au scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești; copiii noștri vor merge până la marginile pământului să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva ori ba? Așa nu vom purta armele, ca și sfânta lege (=religia) să ne-o ciufulească (=batjocurească) tisturile (=ofițerii). Jos armele! Alungați afară păgânii din hotarele noastre! Auziți, creștini români, - numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălțata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu!, odată cu capul! Ce dă gubernia și cancelaria din Baciu (Viena) e nimica, îs minciuni goale de azi până pe mine!" Cam asta este povestea.

R.Ș.: Mai era activ la 100 de ani? Pare incredibil.
D.T.: Se pare că era activ, da, deși fusese întemnițat, în câteva rânduri, în celebrul Turn al Dogarilor. Și se pare că a avut o vitalitate excepțională, fie că a fost tras pe roată la 104 ani, fie că a fost tras pe roată la 124 de ani...