Fiul cruzimii

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Alexandru Gorghe (n. 1999, Botoșani, România) este un tânăr scriitor. A studiat Drama, Applied Theatre and Education la Royal Central School of Speech and Drama din Londra (2019-2022).
A început să joace, să regizeze și să scrie încă din liceu, în cadrul trupei de teatru tânăr Atelierul de Teatru Botoșani. A scris mai multe piese ce au fost reprezentate pe scena teatrului românesc: Băiatul cu șosete roz - reprezentată la teatrul Excelsior; Câinele mamei mele - spectacol lectură ce s-a prezentat la Centrul de Teatru Educațional Replika și Mi-e rușine - spectacol construit în urma Rezidențelor artistice de la Centrul de Teatru Educațional Replika, spectacol unde Alexandru nu a semnat doar dramaturgia, ci și regia. În 2022 și-a publicat romanul de debut, Fiul cruzimii, la editura Creator.
În prezent pregătește alte piese de teatru, lucrează la un următor roman și este un mândru voluntar la Centrul de Teatru Educațional Replika.
Un roman despre cum lipsa de empatie se poate transmite în interiorul unei familii, dinspre părinți spre copii. E povestea unui tânăr care face tranziția de la sat la oraș, a unui copil a cărui perspectivă asupra lumii suferă mutații din cauza religiei dogmatice a mamei sale, din cauza aparentei indiferențe a tatălui său față de restul lumii vii.


În prima zi de liceu colegii mi s-au părut dezorientați și exagerați. Niște maimuțe ce trebuiau să-și stabilească cât mai repede locul în grupul ăsta mare de specimene cel puțin la fel de periculoase ca ei înșiși.

Fetele orbitau de colo colo, vorbeau cu glas pițigăiat și râdeau mult prea mult când nu era cazul. Își încolăceau pe degete părul unsuros de la fixativ. Aveau ruj strident pe buze, pe dinți și pe începutul de mustață. Hainele le erau unse cu bălți de parfum dulceag și grețos. Deși rânjeau, era clar că erau speriate, nervoase. Nu s-au echipat așa fiindcă au vrut, s-au îmbrăcat așa de frică. De frică c-ar putea sfârși fără prieteni, într-o clasă unde sunt neapreciate și neacceptate de ceilalți.

Băieții erau la fel. Încercau să pară cât mai siguri pe ei și priveau toată mulțimea dintr-un colț al clasei, cu mâinile încrucișate la piept, în timp ce genunchii le zăngăneau, tremurând de emoție. Încercau să-și înainteze bărbia cât de mult puteau, să stea cât mai mult cu capul pe sus, ca să le poată fi admirată mărimea mărului lui Adam. Când vorbeau, încercau să pară cât mai răgușiți, deși vocea li se spărgea aproape la fiecare cuvânt. După deschidere, băieții care doreau să urce și mai sus în ierarhia masculilor din clasă se adunau după blocurile din spatele școlii și fumau, având grijă să fie văzuți de cât mai multă lume. Și deși erau bălți peste tot, obiceiul bărbătesc era să-ți stingi țigara în propriul scuipat.

În acea primă zi n-am întâlnit niciun profesor, în afara dirigintelui: un bărbat gravid ce și-a pierdut gâtul în căutarea fripturii perfecte. Pe lângă colăceii de pe corp, despre el n-am crezut c-ar mai fi ceva demn de menționat. În următoarele zile, însă, când i-am întâlnit metodele de predare, am realizat că m-am pripit.

Acest pinguin grăsuț era la orele de matematică un adevărat tiran. Era singurul profesor din oraș ce încă-și mai permitea să plesnească elevi peste cap sau să-i ridice smotocindu-i de păr, când simțea de cuviință. Niciun director nu se lua de el fiindcă unii copii din clasele lui aveau câteva mențiuni la olimpiade. Nu era niciun rezultat atât de important - o mențiune era destul de mediocră - dar pentru orașul în care mă aflam, el era considerat un stâlp al educației. Nici părinții copiilor terorizați nu se arătau nemulțumiți. Ba chiar îl lăudau, spunând cu nostalgie: "El este un profesor cum aveam noi pe vremuri".

Dar mai celebre decât palmele lui erau jignirile și bătăile de joc. Desigur, folosea comunele "prostănac", "incapabil", "măgar" sau "handicapat". Dar momentele pentru care era atât de renumit erau acelea în care-și personaliza metoda de tortură pentru fiecare copil în parte. Colegele mele ce veneau la școală cu decolteu erau numite "curve" și li se povestea ore întregi despre cum se vor căsători cu bătrâni cu bani, limitându-și viața la a aștepta ca acei boșorogi să moară. În același timp, pe colegele pocăite le numea "slute" și "hâde", le spunea că vor muri încuiate într-o casă plină de pisici împuțite. Cu oricâte kilograme de deodorant te dădeai, de veneai la ora lui îmbrăcat în trening, te acuza că "împuțești clasa". Pe colegii mei metaliști îi punea să se roage la icoana de pe peretele clasei pentru a fi capabili să facă măcar calcule simple, și el nu era nicidecum un om religios.

În anii ce-au urmat, pe mine nu m-a scos din țăran și de fiecare dată când ieșeam la tablă, fie că știam sau nu, îmi sugera să mă întorc să mulg vacile fiindcă "ăsta era lucrul pentru care am fost conceput". Dar cel mai rău o ducea Magdalena: o colegă mai plinuță care nu era prea bună la matematică, cu care s-a întâmplat să mă împrietenesc în prima parte a liceului. La fiecare oră, că era sau nu la tablă, că era sau nu prezentă în clasă, profesorul ne spunea bancuri sau fabule cu vaca Magda, scroafa Magda sau cu elefantul cel prost pe nume Magda. Aceste glume pe mine mă fascinau, fiindcă profesorul din care ieșeau ironiile cu oameni grași era de trei ori cât biata fată.

Și fiindcă cu toții voiam și ne chinuiam chiar să trecem la matematică, eram obligați să râdem la oricare dintre răutățile lui. Că era despre noi sau despre prietenii noștri, nu conta.

Elevii din liceu de toate vârstele teoretizau de unde-ar fi putut proveni furia ce nu-ncăpea în biluța asta de profesor. Unii spuneau c-a fost un om și un pedagog bun, dar soția l-a părăsit pentru un fost profesor de sport și-a înnebunit de-atunci. Un alt mit spune c-ar fi fost un profesor strict dar corect până ce câțiva băieți de clasa a douăsprezecea pe care nu-i lăsa să intre în bac l-au bătut și l-au aruncat într-o pubelă de gunoi. Unele zvonuri spuneau că a învățat mult prea mult și i-a plesnit o venă în cap. După o asemenea complicație și o intervenție chirurgicală nereușită, profesorul nostru și-a pierdut empatia pentru orice alt organism viu, adolescent sau nu.

Nu credeam scornelile astea. Nici nu prea mă interesa ce-l motiva. Credeam că e un om imoral și că merită să sfârșească unde mama mi-a povestit că sfârșesc oamenii răi. Și-n același timp, uneori râdeam pe bune la glumele și exagerările lui, chiar și atunci când erau despre mine. Îmi plăcea matematica și am ajuns să-i fiu pe plac. Și mă bucura atât de tare când îi vedeam pe unii băieți care se pretindeau duri că bocesc cu șiroaie verzi de muci la nas în fața lui. Dar îmi era și tare milă de alții: Magda, spre exemplu, devenea din ce în ce mai tristă și mi se părea că strânge o aură bolnavă în jurul ei cu fiecare oră de critică. Și copiii din clasă, văzând că ea e ținta principală a tiranului cel bătrân, începeau și ei să facă glume. Nu atât de reușite, după părerea mea, dar în continuare răutăcioase. Și aura bolnavă creștea în jurul Magdei și ochii i se adânceau în orbite și i se înnegreau puțin câte puțin.

Deși admiram umorul crud al dirigintelui, profesorul meu preferat era pe departe cel de literatură. Era o doamnă tânără care însă din afecțiuni necunoscute avea chipul zbârcit și urât al unui bărbat de șaizeci de ani, proaspăt decedat.

Dacă până acum cititul mi-a displăcut teribil fiindcă m-am atins numai de Biblia mamei, acum viața mea își deschidea ușa spre o nouă dimensiune. Când era vorba de ce cărți să ne recomande, era farmacistul perfect într-un spital cu copii bolnavi cronic de plictiseală.

Mă închideam des în camera mea din casa Evei și citeam despre Smierdiakov și pisicile lui spânzurate, despre cum locuitorii Londrei lui Orwell sfârșeau cu șobolani turbați lipiți de față, despre cum Kurt își dădea foc lui și orașului în Chip de foc. Eram martor personajelor Sarei Kane ce-și pierdeau logica replicilor în depresia autoarei, martor la înmormântarea din capul lui Emily Dickinson. Plângeam destinul fiicei lui Titus Andronicus și-i întindeam sarea atunci când își gătea inamicii. Mă revoltam în fața infernului lui Dante: mă întrebam de ce grecii antici trebuiau să-și petreacă eternitatea în întuneric, doar fiindcă s-au născut cu câteva sute de ani înaintea fiului lui dumnezeu? Ce vină aveau tații ce-și creșteau familia cu iubire, la porțile Atenei, ce vină aveau fetele violate și ucise la prădarea Troiei? Ba mai mult: de ce sinucigașii ajungeau în iad? Viața lor nu le era de-ajuns? Îmi aminteam de cimitirul din sat: cruci peste cruci, aranjate și-ngrijite, toate strânse într-un mic oraș de mormânturi, într-un mic oraș al morților unde foștii primari și foștii preoți erau îngropați în centrul cimitirului, unde oamenii gospodari erau îngropați lângă ei și-așa mai departe. Și-ntr-un colț uitat de lume, într-un teritoriu separat cu grijă de restul mormintelor cinstite, erau sinucigașii: niște grămăjoare de pământ uitate de lume, cu cruci din lemn ud, murdar și putrezit, unicul lor scop fiind de-a atrage milă și rușine, de a da un exemplu de "așa nu". Pe ei dumnezeu i-a părăsit în lumea de dincolo. Dar oare nu ei erau cei ce aveau cel mai mult nevoie de iubirea unui creator, oricare ar fi acesta? De ce să le înmânezi tocmai lor un întreg cerc al iadului?

Respiram flăcări pe nas și mă-ntrebam a cui e vina? Cine trebuie pedepsit pentru batjocura oamenilor și-așa îndeajuns de nenorociți? Diavolii? Satan însuși? Evident că nu! Satan stătea cuminte, așezat în fundul iadului... ce vină avea el că niște oameni au fost îngropați în alt loc decât în pământul sfințit al cimitirului? Nu el a scris regulile, el doar le urmează ca orice demon cumsecade. Găsind țapul ispășitor m-am calmat: vina aparținea, conform gândurilor mele, capetelor bisericii, preoților, scriitorilor de rugăciuni, compozitorilor regulilor morale scrise în numele acestui anonim duh sfânt. Și Dante a avut grijă să pună măcar câțiva dintre ei în cercurile mai adânci ale infernului. Și pentru asta l-am putut ierta. Iadul era o invenție făcută de oameni pentru oameni. Și creatorii iadului, fiindcă au îndrăznit să creeze asemenea chinuri, tot în iad ajungeau.

Profesoara cu chip de mort mi-a dat să citesc și cărți în care oameni bătrâni și învățați discutau despre istoria artei. Și cărțile alea erau pline de imagini alb-negru cu tablouri celebre. Și așa am văzut pentru prima dată crucificarea pictată de Grünewald.

Mama ne spunea cu orice prilej povestea răstignirii lui Iisus. Și indiferent de câte ori o suportam într-un an, avea grijă să ne-o mai spună încă o dată la Paște. Și oricât încerca să se concentreze pe momentele în care fiul lui dumnezeu suferea, simțeam un neajuns. O ascultam cu gura căscată, dar când ajungeam noaptea în pat, nu mă puteam opri din a face un calcul simplu. Sigur, era rău să fii biciuit și împuns de o suliță în piept. Era batjocoritor să ți se dea oțet când literalmente mureai de sete. Toată povestea cu coroana de spini, deși mi se părea mai mult un detaliu estetic, trebuia să doară cât de cât. Bănuiam că era crunt să fii bătut în cuie și mai crud era ca acele cuie din rănile tale să te susțină pe cruce: puneam pariu că și-a zdrelit cu greutatea propriului corp toate oasele și tendoanele din palme. Dar oare - asta mă întrebam de multe ori - oare era asta destul încât să plătești cu suferința ta păcatul strămoșesc al tuturor oamenilor? Mi se părea strigător la cer că atât credea dumnezeu că costă șansa noastră la salvare eternă: trei cuie și câteva zile nemâncate, într-un vârf de cruce. Plus că, cu tot respectul față de copilul lui dumnezeu, existau torturi cu mult mai crunte pe care însăși creștinii le-au suportat. Jupuirea de viu sau chiar să fii aruncat în flăcări sunt doar câteva exemple.

În opinia mea, toată suferința lui Iisus era ceva supraestimat. Și lucrul acesta era și mai înrăutățit de portretizările momentului de pe pereții bisericilor. În multe dintre acele icoane, Iisus părea că se simte chiar în largul lui pe cruce. Și-n cele mai bune cazuri părea că pur și simplu doarme. Numai oamenii din jurul lui plângeau.

Ceva mă făcea să cred că Grünewald a simțit aceeași revoltă. Că în timp ce a pictat tabloul ăsta, în sufletul lui voia să demonstreze că omenirea merită mai mult decât trei bice peste spate. Pielea Iisus-ului pictat de el era uscată și plină de spini și de așchii, și găurile făcute de ele erau negre și-așteptau să se infecteze și să-i umple pielea de puroi și viermi. Încheieturile-i erau întoarse în așa fel încât toate oasele-i arătau de parcă-s rupte. Gura-i era albă de bale secate. Și palmele! Palmele-i erau cel mai frumos detaliu! Erau deschise și încordate cerând milă cerului. Fără ele, ai fi crezut că e un om mort. Că suferința s-a dus de mult. Dar mâinile alea te făceau să înțelegi că ceva în el încă simțea, că încă trăia ce-i era dat să trăiască. Ăsta abia e un Iisus de care-aș fi bucuros să știu c-a murit pentru șansa mea la paradis.

Pentru a-ți face relații cât mai bune cu colegii de liceu, banca în care te puneai era esențială. Cu timpul, în geografia sălii de clasă iau naștere mici așezări în care copiii care gândesc la fel cooperează și coexistă. De aceea, scaunul pe care te așezi în prima săptămână de școală are un impact imens asupra vieții tale sociale.

Eu n-am știut asta. Am sfârșit în ultima bancă cu Petru, un coleg care n-a prins nici el un loc mai bun și-am fost obligați să stăm împreună. Petru era un ochelarist coșuros. Se îmbrăca numai în haine negre presărate pe umeri cu mătreață, cu ochi de broască, plini de vene sparte de la nopțile nedormite, petrecute prin jocuri video. Era un copil bun, dar suferea de singurătate. Și din cauza asta, dacă-i arătai că ești dispus să porți o conversație, nu-i mai tăcea gura.

Eram sedus de dantura lui umplută cu dinți negri. Dinții stricați erau la urma urmei o dovadă a dulciurilor primite în exces. O dovadă așadar a dragostei părintești. Am ajuns să-i frecventez casa și, cunoscându-i mama, teoria mi s-a confirmat: această doamnă transpirată avea cele mai bune intenții doar că refuza să-și lase simțul măsurii să-i scurteze din iubirea pe care-o împroșca peste tot în jurul ei. Era tipul de mamă ce încă insista să-i scrie temele băiatului ei de 16 ani, tipul de mamă ce era aproape în fiecare zi la școală, nu să se intereseze de situația copilului, ci să-i convingă pe restul profesorilor de genialitatea acestuia. Ea era mama ce insista să-și sărute fiul lungan și păros pe gură, în fața tuturor colegilor lui. Și-n tot acest timp, Petru strâmba din nas, dar doar de dragul spectacolului, fiindcă chiar și un ochi necunoscător putea să recunoască plăcerea trezită din aceste alinturi. Mie mi se păreau extrem de frumoși, într-un sens pervers al cuvântului. Într-adevăr, comportamentul lor mă făcea să cred că barca vieții lui Petru mergea pe o traiectorie directă spre cascada nefericirii, dar ei păreau bucuroși în zeama asta de exces de iubire, așa că cine sunt eu să-i judec?

Când admirația e o pasăre atât de rară ce se-așază pe umărul tău în momentele în care te-aștepți cel mai puțin, de ce să încerci s-o fugărești când deja și-a făcut cuib între buzele tale?

Pe lângă Petru, vorbeam numai cu fata din banca din fața noastră: Magdalena. Era una dintre copiii ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate. A rămas singură cu o bunică chioară și c-o pisică turbată. Pisica i-a fost dăruită de tatăl ei, un prieten care să-i țină locul familiei lipsă. Doar că pisica idioată nu știa ce-i aia grijă. Sfâșia pielea colegilor ei de apartament de fiecare dată când avea ocazia. Nu procura familiei decât ghemotoace de păr și cutii murdare de nisip.

Magdalena era o fată destul de frumoasă. Își dădea silința să pară cât mai fericită, deși rareori reușea. Dar chiar și-n cele mai proaste încercări, zâmbetul ei fals era cald și liniștitor.

Nu era o persoană carismatică, așa că deși încerca din greu să se integreze între fetele din clasă, cele mai multe o ignorau. Chiar o jigneau și făceau glume despre ea de când profesorul de matematică a început campania lui de a-i strica viața. Îi eram singurul prieten, dar tot singură-mi părea. Îi anticipam prăbușirea.

Ne plimbam mult prin parc și-am găsit niște garaje pe care ne puteam urca. Ne petreceam ziua pe ele, sub nori. Eu admiram copacii și câinii ce-și plimbau stăpânii printre tufișuri și Magda-și deschidea caietul negru și scria povești scurte, frânturi din gândurile ei:


Asta era una dintre povestirile mele preferate. Adoram acest obicei al ei de-a repeta un rând la finalul poveștilor. Spunea că asta are rolul de-a face cititorul să fie conștient de autor. Să-l facă să se gândească că autoarea a ținut să scrie povestea c-un motiv.
- Și care ar fi motivul?
- Pentru care am scris asta?
- Exact...
- Mi se pare un gând frumos.
- Faptul că și-a omorât tiranul?
- Faptul că s-a îmbrăcat în negru. Deci se iubeau.

Mai avea o poveste care tot apărea și nu se termina niciodată. Un gând nefinalizat: deasupra unui câmp pustiu zburau în cerc un stol de ciori. Ciorile erau ostenite, dar s-au născut fără picioare, așa că nu puteau să aterizeze și erau damnate unui zbor veșnic.

Uneori, imaginea asta lua forma unei poezii. Alteori, a unui text scurt sau poate a unui dialog între ciorile chinuite. Niciodată însă textele nu aveau un sfârșit. Și imaginea se repeta din nou și din nou pe paginile caietului negru.

Într-o zi oarecare, la sfârșitul pauzei mari, eram în banca mea cu Petru și discutam despre subiectele noastre neimportante în timp ce Magda tocmai se-ntorcea de la magazinul din curtea școlii. Era o săptămână bună pentru ea. Profesorul de matematică a fost bolnav și-a lipsit, așa că și copiii din clasă parcă au uitat de ea și rata glumelor răutăcioase a scăzut brusc. Venea spre banca ei cu un pachet desfăcut de pufuleți și s-a-mpiedicat de piciorul unei bănci așezate strategic în traseul ei. A căzut și podeaua a răcnit atât de tare încât colegii au venit până și de pe holuri să vadă ce s-a întâmplat. Praful i-a desenat modelul parchetului pe haine și pe față și tricoul îi era plin de zeamă murdară de pufuleți. S-a ridicat lovită și umilită de hohote de râs izbucnite și din gura celor mai inocenți dintre colegi. Și, deși mi-aș fi dorit să nu fac asta, recunosc că un pârâiaș a scăpat și printre dinții gurii mele.

Magda a fugit plânsă de la școală și n-a venit nici ziua următoare.

Orice urma să-mi spună, oricum ar fi vrut să mă insulte, voiam să tac și să-mi primesc pedeapsa. Nici dacă refuza să mai vorbim n-aș fi putut s-o învinuiesc.

În ziua-n care s-a arătat în sfârșit printre noi, stătea tăcută-n bancă și ne suporta colegii care mai aveau niște glume despre cum ar trebui să pună mai mulți bani la fondul clasei fiindcă, fără reparații, riscăm s-ajungem la parter. După școală mi-a spus că vrea să mergem să stăm pe garajul de lângă parc. Acolo, s-a pus în locul unde se așeza ea de obicei și a început să scrie. Credeam că asta face parte din pedeapsă și nu voiam să stric tăcerea, dar mă mânca limba fiindcă simțeam nevoia să-mi cer pur și simplu scuze.
- Oricum o să fie pedepsiți cândva, cumva, de lume.

Și-a continuat să ne insulte colegii. Nu spunea nimic de mine. La un moment dat mi-a mulțumit că sunt alături de ea orice s-ar întâmpla cu ceilalți copii din clasă. Și-am realizat că-n valul ăla de emoție nu m-a văzut. Nu m-a auzit cum râdeam de ea. S-a băgat cu capul înapoi în manuscrisele ei și s-a pierdut din nou printre ciorile obosite.

Înainte să ne retragem fiecare la casele noastre, într-un moment penibil, Magda mi-a mărturisit că-i sunt singurul ei prieten.

Cu săptămâna ce urma venea și ziua Evei. A fost prima dată când am dăruit un cadou cuiva. M-am gândit mult la ce urma să-i iau. Fiindcă n-aveam prea mulți bani de buzunar, am cumpărat numai trei foi de hârtie colorată. Am mers la biblioteca liceului și-am învățat de pe internet cum să fac animale din origami. I-am pregătit o broscuță, o vulpe și-un cărăbuș.

Cât dormea, am ajutat-o pe mama ei să-i umplem casa de baloane și-am făcut un tort la care, dacă te străduiai să-l privești dintr-un anumit unghi, avea formă de iepure. La ora șase am trezit-o pe Eva din somnul de amiază fiindcă i-au venit colegii de grădiniță. Petrecerea a început. Când copiii au întrebat cine sunt eu, Eva m-a prezentat ca fiind frățiorul ei de la țară.

Cât stăteam cu mama Evei la masă și îi pândeam pe copiii pierduți în jocurile lor, meditam la ce mă făcea cu adevărat un prieten bun pentru Eva dar nu și pentru Magda. Eram o persoană loială? Dacă Eva se transforma în timp ce creștea în cineva de care toată lumea își bătea joc, eram în stare s-o protejez măcar pe ea? Îmi spuneam că trebuie să fie așa, doar mi-era atât de dragă.

Adevărul e că sunt un comod. Îmi era ușor să fiu cât de afectuos puteam cu un copil îndrăgit de tot orașul, dar când venea vorba de o oaie neagră cum era Magda, nu puteam să ridic nici măcar un deget s-o ajut fiindcă asta implica să depun efort. Ba chiar nu era problema nici de-a o ajuta, ci pur și simplu de a simți puțină compasiune, de a nu râde de ea atunci când se-mpiedică. Și da, urmărindu-mi comportamentul, cred că dacă Eva era lovită de pubertate și se transforma într-un adolescent respingător, cred că ar fi putut să nu-mi mai fie dragă. Și gândul ăsta nu-mi dădea pace și mă făcea să fiu furios pe propria persoană.

I-am cântat "la mulți ani" în timp ce fetița nu știa ce să facă cu mâinile ei, cum să ne răspundă, să ne mulțumească. La sfârșitul zilei și-a împărțit animăluțele de hârtie tuturor prietenilor ei: ea și-a păstrat vulpea, cărăbușul era al Angelinei - deși prietena imaginară nu părea că se joacă prea mult cu bucata de hârtie- și broasca a ajuns în acvariul peștelui. Îi ținea companie atunci când Eva era la grădiniță.

Eram o biată lipitoare. O foloseam pe Magda să nu mă simt singur. Am început să-mi caut scuze de la a-mi petrece zilele cu ea, să lipsesc de la întâlnirile de pe garajul de lângă parc iar la școală, deși stătea chiar în banca din fața mea, încercam să fac să vorbim din ce în ce mai rar. La un final nu mai vorbeam deloc. Doar ne salutam din cap când ne întâlneam pe holuri.

Într-o oră de geografie, Magda s-a cerut la baie și când n-a venit înapoi pentru un sfert de oră, profesoara a cerut un voluntar care s-o caute pe eleva dispărută. Fiindcă nu era prietena nimănui, nimeni nu s-a oferit în primele momente. Și mă gândesc și-acum câte s-ar fi putut evita dacă pur și simplu scoteam capul din oceanul meu de nepăsare și mă duceam eu. Până la urmă, o fată care n-avea nici cel mai mic chef de lecție a spus că se duce ea în expediție și-a ieșit pe ușă. După două minute s-a întors în clasă prăpădită de râs.

Magda a avut în acea zi probleme cu burta și, într-o grabă nefericită, a uitat să-și ia pachetul de șervețele cu ea la baie. Cum rezerva de hârtie igienică a școlii era inexistentă sau pierdută în vreo debara încuiată, Magda a rămas în baie, blocată într-o circumstanță nefericită. Când a auzit vocea fetei care i-a venit în ajutor, a luat o decizie destul de riscantă. I-a întins pe sub ușă câțiva lei și-a rugat-o să se ducă să-i cumpere un pachet de șervețele. Și-n tot timpul ăsta s-a milogit de vreo peste treizeci de ori să nu spună nimănui nimic. Dar colega noastră nici nu s-a obosit să ia banii de pe jos. A alergat spre clasă și ne-a dat raportul, chiar în fața profesoarei. Ba chiar a inventat și niște amănunte-n plus despre mirosul din baie sau despre zgomotele care veneau din veceu.

Profesoara de geografie ne-a spus, deși râdea și ea, să mergem cât mai repede s-o ajutăm. Dar toți colegii mei erau pe jos și-abia-și puteau trage respirația. Eu m-am grăbit s-o ajut, dar Magda nu mai era în baie. Probabil a trecut la planul B și-a fugit spre casă. I-am luat ghiozdanul pe care și l-a uitat în bancă și l-am păstrat pentru ziua când avea să se întoarcă.

Copiii abia așteptau s-o terorizeze și cum profesoara de geografie a povestit mai departe întâmplarea în cancelarie, profesorul de matematică spera s-o prindă cât de repede la ore.

Magda n-a venit câteva zile la școală iar când și-a făcut apariția s-a îmbrăcat într-un tricou cu mânecă scurtă. Pe brațe avea tăieturi pe care și le făcea singură. Nu erau adânci, doar cât să-și deseneze în carne linii mici și roșii care-n timp deveneau cicatrici subțiri și albe. Era un mod de a se apăra. Erau niște modele asemenea petelor galbene de pe salamandre. Aveau rolul unic de-a te atenționa să nu te-apropii.

A reușit ce și-a propus. Magda era tot în centrul discuțiilor din clasă, dar acum cuvintele nu erau strigate, hăhăite. Acum numele i se pronunța doar în șoaptă. Gurile îi plângeau acum destinul tragic: "E vina părinților care-au lăsat-o singură în țară, c-o bunică pe jumătate moartă!".

Avea grijă să stea cu rănile la vedere, mai ales la orele de matematică. Când profesorul a văzut, i s-a făcut frică și glumele i s-au oprit. A trimis-o la psihologul școlii și de acolo a venit cu un mic elastic pe încheietură: de fiecare dată când voia să-și facă rău, ar fi trebuit să se plesnească cu el.

Aș fi vorbit cu ea, dar îmi era frică să nu spun ceva prost. Nimeni nu mi-a spus cum trebuia să procedez, ce ar fi trebuit să fac. Pur și simplu stăteam în banca mea și mă învinuiam că nu acționez.

În câteva săptămâni, Magdalena s-a mutat la altă școală împinsă de niște circumstanțe ce nu-mi sunt cunoscute nici în ziua de astăzi. În ziua în care am aflat vestea, Eva mi-a acordat o coroniță de hârtie. Ea a vrut să-mi ofere un cadou, o mulțumire că i-am dăruit animăluțele de ziua ei. Dar din cauza sincronizării nefericite n-am putut s-o iau decât ca pe-o ironie la capabilitățile mele de-a fi un prieten jalnic. Eram încoronat regele vinovăției.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.