Romanul unei singure stări - Fiul cruzimii

Citiți un fragment din această carte aici.


Fiul cruzimii (de Alexandru Gorghe) e un roman paradoxal, scris într-o cheie arhaică și totuși modernă, cu un ritm suav într-o constantă sumbră și dureroasă, un roman care nu ascunde nimic. Pare scris într-o limbă veche, uitată, una dintre limbile de foc pogorâte asupra lumii, și pe urmă tradus intenționat anapoda într-o cheie laică, profană, ce denotă o încercare de apropiere și de înțelegere a unor valori preluate doar mimetic, de la o mamă habotnică, de la un tată indiferent, lipsit de afect. Dumnezeul lucrurilor e un Iisus Kitschos, strălucitor, necruțător, care ordonă haosul, peste tot plutește o rigoare biblică, pe care o putem numi stâlcind-o "educație". Cu toate astea, firul narativ nu se înnoadă în clișee, cu toate că backgroundul creșterii într-o familie dogmatică e destul de subțire în raport cu focusul ales, acela al zbaterii interioare a protagonistului. Temele alese sunt prezentate curat, inteligibil, foarte vizual, trecerea de la sat spre oraș, experiențele inițiatice, simetria frumoasă, nu doar în structura capitolelor, ci și ca ansamblu al poveștii. E un echilibru frumos între planurile alese, un contrast minunat prezentat între stadiile diferite din dezvoltarea aceluiași personaj, care se întoarce tot în cruzime, dar călit.

Cum ziceam, ce mi se pare ușor la prima mână (dar, cu toate astea, într-o proporție pe care o asimilez foarte bine ca cititor) e partea structurală și conceptuală care dictează influența dogmei mamei habotnice asupra fiului. Înțeleg, totodată, accentul pus pe încercarea de "dezrobire", înțeleg diferența de viziune între generații, raportarea diferită la credință, dar un copil crescut într-un astfel de mediu cunoaște (inconștient) substraturi mult mai "endemice", să le spunem, ale credinței insuflate. Pentru gustul meu, referințele din sfera asta au fi putut fi mult mai mult exploatate, păstrând proporțiile. Un copil care crește într-un astfel de mediu dezvoltă (involuntar) un respect și o frică față de noțiuni pe care le poate doar reproduce fără a le înțelege, respect și frică pe care mi-ar fi plăcut să le sesizez mai mult. Și nu o frică față de cruzimea părinților, neapărat, cât una față de abstracțiunile biblice. Dar pot înțelege și de ce nu e accentul pus atât de tare pe lucrurile astea.

Îmi place, în toată această simetrie despre care vorbeam, că orașul devine epitoma experiențelor contrare celor insuflate atâta timp, venite din nevoia de a se descoperi pe sine a personajului principal. Îmi place faptul că familia originară nu are nume, ca să te poți imagina fără opreliști pe tine ca parte din ea, lucru care te poartă prin disconfortul de a trăi pentru prima dată, sau de a retrăi, experiențele povestite. Îmi place că restul numelor au valențe biblice, mi se pare deopotrivă subtil și deloc subtil, paradoxal. Îmi plac divagațiile care mă fac să disociez de la planul real, în care mă ancorează cruzimea, prezentată extrem de bine scriitoricește.

Nu îmi place neapărat să simt că mă aflu în fața unui roman al unei singure stări. Toate experiențele extatice prezentate, dar chiar și cele canonice din care se îndepărtează, totuși, clișeele, toate converg către o mâhnire din ce în ce mai profundă. Chiar și iertarea mi-e citită în cheia mâhnirii, ceea ce poate fi și bine, câtă vreme naște senzația de incapacitare emoțională pe fondul creșterii, de care dă dovadă personajul. Orice sentiment bun e realmente sugrumat de vinovăție, de la iubire până la fericire, totul stă sub umbra rușinii și a anormalului, încât ai senzația că singurele stări pe care protagonistul și le însușește sunt cele negative. Scenele de violență prezentate în aceeași cheie arhaică au câteva metafore superbe, cum e cea în care tatăl "o împodobește pe mamă cu globuri vineții". Povestea are un ritm bun, un echilibru frumos între planul intern și cel extern-interiorizat, marșează pe a ilustra, pe imagini vii, pe care nu ai cum să le ratezi, construcția subiectului te invită să vezi și te ține acolo, într-un disconfort controlat. La început îți dă iluzia că îl alegi, pe urmă chiar te prinde și îl alegi singur.

Sunt o mulțime de subtilități asupra unor teme de foarte mare actualitate, cum ar fi descoperirea orientării sexuale, violența, pornirile neînțelese de societate (și nu doar de cea învestită duhovnicește) către sinucidere, un dinamism intrigant al viciilor, totul în cheia unei libertăți iluzorii, îngrădite. Protagonistul iese (aparent), prin forțele proprii, din tot felul de cercuri concentrice care îl strâng, dar tot el le și trasează, el își definește Iadul propriu, din aceeași iubire stâlcită care îl leagă de Iadul propriu pe vecie. E un du-te-vino simetrizat, presărat cu realizări de tot felul, mai degrabă în cheie nietzscheană decât într-una apostolică, până la realizarea că "Dumnezeu ne va minți" și ne va lăsa să ne fugărim, în căutarea propriei idei despre ce e iubirea.

Pentru mine, Fiul cruzimii, de Alexandru Gorghe, este romanul unei singure stări, e un exercițiu pe care l-aș repeta oricând, deși destul de greu de dus (și culmea, deloc din pricina ritmului sau al scriiturii, care este, fără doar și poate, delicată). E greu de dus pentru profunzimea angoasei cu care romanul mă încarcă, ca și când n-aș ști contraindicațiile unei transe. La granița subțire dintre uman și inuman, Fiul cruzimii îmi dă de procesat (cu mine însumi) niște gânduri pe care nu mi-am pus niciodată problema dacă le am sau nu, ba are și momente în care acționează ca un placebo, dar asta nu poate decât să fie aplaudat. E despre a explora o stare cu care ești profund inconfortabil, dar ești totuși intrigat de inconfortabilitatea asta și vrei din ce în ce mai mult. L-am citit dintr-o dată, fără întreruperi, tocmai pentru că există un simț în spate, calibrat perfect cu simțul / nevoia mea de cititor. Astfel că, dacă n-ai rezona absolut deloc cu subiectul, romanul nu te învinovățește, ci te prinde în mrejele lui din scriitură, la nivel tehnic, și tot nu îl lași din mână.

Simțeam nevoia unei alternanțe de stări? Poate. Aveam nevoie de ea ca să înțeleg? Deloc. Și asta înseamnă că e foarte bine scris. Cheia arhaico-modernizată mă cucerește de fiecare dată, să nu mai zic de simetrie, și cea structurală, dar și cea de la nivelul subiectului.

Nu aș spune că e o lectură plăcută (decât dacă aș vrea să mă pronunț tot așa, tehnic), dimpotrivă, e o lectură inconfortabilă, neplăcută, dar intrigantă. Romanul te invită să explorezi, controlat, stările astea. Și o face într-un echilibru frumos, cât să-l mai citești și după o vreme, poate mai înțelept, poate mai înțelegător.

Citiți un fragment din această carte aici.