Drumu-i lung, căldura mare

Citiți prefața acestei cărți.


Radu Aldulescu (n. 1954), scriitor de primă mărime, este autorul unor romane de referință, între care Sonata pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1995), Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Cronicile genocidului (2012). A fost recompensat cu numeroase premii, între care Premiul "Ion Creangă" al Academiei și Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, pentru scenariul filmului Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie), realizat după romanul Amantul Colivăresei.

Două confesiuni, două vieți paralele, două personaje înainte de a se întâlni. O poveste de dragoste.


Soției mele, Alina
Orice asemănare cu persoane și întâmplări din realitate este accidentală sau rod al imaginației cititorului.


Nu dăduse strop de ploaie de luni bune, câmpul uscat iască, nu se făcuse nimic, lua foc pământul sub dogoarea ucigașă. Dumnezeu ne mustra și ne certa, Florențo, și să nu ni se pară că n-ar fi avut pentru ce.

Mică, cenușie, slabă, noduroasă, bunica Florenței părea descinsă din miezul acelei veri secetoase când a plecat din satul ei din fundul Moldovei spre București. Un drum părând nesfârșit, cu un tren numit al foamei, împovărat de ciorchini de oameni la uși și la ferestre, înșirați pe acoperișuri-le vagoanelor, cu cel din fruntea șirului strigând în răstimpuri: Sârmă!, ca să-i atenționeze pe cei din spate să se aplece, să se ferească de firele de sârmă care i-ar fi putut agăța și arunca de pe vagoane din viteza trenului... Din acele exoduri pe calea ferată de-a lungul și de-a latul țării, s-a ivit porecla Sârmă, aplicată-n derâdere moldovenilor, călători neosteniți și destoinici supraviețuitori prin năprasnele vremurilor, luptători dibaci și plini de snagă, demni urmași ai răzeșilor lui Ștefan cel Mare, iubitori de glie și totodată apți să-și facă un rost oriunde în lumea asta, ceea ce incită la persiflări neavenite. Cică cei din neamul lui Sârmă, care au fugit de la ei de-acasă și au împânzit toată țara, ca și cum n-ar aparține neamului și țării ăsteia... De ce își luase lumea-n cap bunica? Păi nu de altceva decât de prea mare foame și suferință, Florențo, suferința, mama noastră bună, care ne-a fătat în lume, și noi dăm să fugim de ea.

Până să intre în București, a poposit la o fermă de pe Centura Otopenilor. Și-a zis să facă ceva bani muncind cu ziua, la sapă la câmp, sau la grădina de zarzavaturi, la grajduri sau la făcut bolțari, sau cărămidă de chirpici, sau la săpat fundații sau turnat ciment, la orice ar fi fost, ea știa rostul și se pricepea la toate și muncea oriunde, cot la cot cu bărbații. O săptămână-două doar, ar fi vrut să strângă ceva bani ca să aibă de cheltuială cât ar fi umblat prin București să-și găsească ceva mai acătării, la o fabrică sau pe un șantier. Știa, auzise la ea în sat, că-n București se fac angajări și poți să-ți găsești și-o gazdă ieftină, sau să dormi în barăci ori în niște cămine de nefamiliști care toc-mai apăruseră pe lângă fabrici. Ca să-și câștige traiul venise încoace, Florențo, se lăsase la mâna Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care și de astă dată a avut grijă de ea și i-a scos în cale ferma aceea, aflată atunci în curs de reamenajare, ca să se facă din ea o Fermă a Partidului. Așa se fa-ce că a rămas să lucreze acolo la Fermă și la construcția celor patru blocuri cu trei etaje ale Coloniei Fermei, unde mai apoi i s-a repartizat o locuință.

Florența avea cincisprezece ani când maică-sa a găsit cu cale să-i povestească cum a fost, de fapt, cu bunica, fugită de acasă, din satul lor, Nuci, de lângă Suceava, pentru că a vrut să-și piardă urma, asta a fost în capul ei, să-și lase de izbeliște familia, cei trei copilași și pe moș Mitru, soțul ei cu cununie, cu care a fost împreună șaisprezece ani. Șaisprezece ani cu bune și rele, Florențo, și ea a dat cu sare-n urmă, ca să știi și tu! Ca să știe, vezi, din ce neam se trage. Un neam slab, care se poate lăsa lesne ispitit să păcătuiască, iar ca să te întărești se cer ascultare, post și rugăciune, impuse de mama lor, de altfel, de timpuriu Florenței și celor trei frați ai ei.

Când a venit la Fermă după bunica, la trei ani după fuga acesteia, după ce îi scrisese unde se aciuase și o chemase la ea, mama avea atunci optsprezece ani și i-a adus cu ea și pe cei doi frați mai mici, Petrică și Vasile, fiindcă moș Mitru murise, iar casa lor fusese luată cu tot ce aveau în ea de viitura unei inundații. N-a lipsit mult ca mama și frații ei să se ducă la niște neamuri ale lui moș Mitru dintr-un sat vecin, dar a hotărât până la urmă să se urce și ei într-un tren al foamei ca să vină după mama lor, la Fermă, unde au lucrat și au primit cazări în blocurile Coloniei, de-venite mai apoi locuințe.

Credincioasă și ea, pravoslavnică, ortodoxă de rit vechi, bunica nu era totuși nici pe departe atât de aspră ca mama, așa încât Florența nu s-a sfiit s-o întrebe dacă-i adevărat că a fugit de-acasă când a venit la Fermă, iar bunica la rându-i nu s-a sfiit să recunoască: a fugit, e adevărat, dar s-a rugat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-o ierte, fiindcă n-a mai putut răbda și îndura traiul cu moș Mitru, Dumnezeu să-l ierte și să-l aibă-n grija Lui, că ea, una, i-a făcut toate pomenirile și praznicele și l-a scris în pomelnice la morți, cu tot neamul lui. Moș Mitru, cu douăzeci și cinci de ani mai bătrân decât ea, o gelozea amarnic și avea patima băuturii, care-l îndemna s-o bată până o umplea toată de sânge și o lăsa jos fără suflare, de trebuiau copiii să toarne apă pe ea ca s-o învie. O izbea peste față cu catarama centurii lui militare, dinadins ca s-o desfigureze, și o călca în picioare cu bocancii și o înjura de paști și dumnezei, decât așa, mai bine-n lume printre străini. Tocmai de aceea, știind-o cât a pătimit, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a avut grijă de ea ca să-și poată face un rost și o viață mai bună la Fermă.

Ferma furniza legume, carne și lactate obținute în condiții naturale sau ecologice, cum avea să se spună mai târziu, unor cadre superioare ale Partidului, și mai cu seamă familiei Ceaușescu. Buni-ca a avut ocazia să-l cunoască pe Ceaușescu, a dat chiar mâna cu el și au vorbit în fața Magaziei de Cereale unde lucra ea. Ceaușescu avea o mână fină și moale ca de domnișoară de pension și mirosea frumos. Se dădea cu un parfum special, scump probabil, pe care bunica l-a ținut minte, pentru că de atunci n-a mai avut ocazia să-l mai miroasă altundeva... Florența nu s-a putut abține să n-o întrebe câte luni nu s-a mai spălat pe mâini după ce a dat mâna cu Ceaușescu, mă rog, o glumă, un banc răsuflat-trezit, pe care bunica nu l-a înțeles și nici nu l-a luat în seamă, păi cine ar mai sta să-și amintească dacă s-a spălat sau nu pe mâini și ce importanță ar mai avea? Ceaușescu, cică, avea el mâini de domnișoară parfumată, dar vorba-i era blajină și apăsată, de țăran sfătos și cumsecade, și se vedea că el vrea să ajute omu'. Asta, bineînțeles, dacă și omu-i de bizuială, ca să-l ajute și el la rândul lui. Te ajut ca să m-ajuți, cum ar veni. Tovarăși, nu degeaba ne spunem tovarăși! Oltean, deh, precaut și vigilent, știa rostul la toate cele, nu puteai să-l încurci, că altfel cum ar fi ajuns Președinte?

Poate că n-o să crezi, Florențo, da' Tovarășul Președinte s-a mirat foarte tare că io, ca femeie, și încă una deloc voinică, pricăjită chiar, cum mă vezi, că am muncit mult la viața mea și am îndurat multă foame... Una d-asta ca mine, da, de mă suflă vântu', s-a mirat Președintele să mă vază că descarc din remorci și car cu spinarea saci de grâu și porumb de șaizeci-șaptezeci de kilograme și m-a întrebat dacă n-aș vrea să fiu mutată la o muncă mai ușoară, și ce crezi că i-am spus? Ba, nicidecum, Tovarășe Președinte, eu nu vreau să fiu mutată de aici, fiindcă m-am învățat cu munca mea și nu-mi este deloc greu. Bravo, bunico, ai dat cu piciorul ocaziei de a scăpa de saci! Ți s-a întins o mână și te-ai ținut cu nasul pe sus în fața Președintelui. Cine mai era ca tine?! Degeaba te râzi, Florențo, că mie nu mi-a fost greu și nu mi-a mers rău la Magazia de Cereale, de unde-am ieșit c-o penzie bunicică, care mie una mi-ajunge ca să trăiesc.

Ceaușescu venea în vizită și-n inspecție la Fermă de câteva ori pe an, cel mai adesea neanunțat, prin surprindere, ca să vadă cum merg treburile. Era Ferma lui, vezi, el era stăpânul, gospodarul, care-și hrănea familia de acolo. În fiecare zi la ora douăsprezece punct, de la Fermă pleca o furgonetă escortată de doi motocicliști, să ducă alimente proaspete la bucătăria familiei Ceaușescu... Tare aș fi curioasă, bunico, ce misiune aveau motocicliștii ăia? Oare păzeau mânca-rea, să n-o fure cineva pe drum? Vezi tu, Florențo, asta nu putem s-o știm. Dacă păzeau mâncarea să n-o fure, sau să n-o otrăvească cineva. Ăsta era tipicul Tovarășului Președinte: furgonetă cu motocicliști. Noi nu știm de ce și nici nu se cade să ne intereseze. Știi doar cum e vorba aia, nu e treaba oilor de unde bea măgaru' apă.

Ceaușescu era un om cumsecade, vezi, îi păruse rău de ea că se cocoșa sub sacii ăia grei și inhala praf de pleavă până tușea să-și dea duhul și scuipa negru. Plămânii ei erau ca un horn de sobă necurățat de ani întregi, abia mai sufla... Fiecare cu crucea lui, Florențo, da-i bine să mai luăm aminte și la crucea altora, care ar putea să fie mai grea decât a noastră.

Bunica a plâns de-ai fi zis că se rupe sufle- tu-n ea, când l-a văzut pe Ceaușescu la televizor cum l-au împușcat în sfânta zi de Crăciun, cu ne-vastă-sa, care a spus de mai multe ori: "dacă ne omorâți, omorâți-ne împreună", și chiar așa au și făcut, amarnică soartă au mai avut oamenii ăștia și nemeritată! Ba, nu-mi spune tu mie, Florențo, care revoluție, libertate și democrație? Io l-am cunoscut și-am dat mâna cu el. Pe bunica nimeni n-a putut s-o convingă că Ceaușescu n-ar fi fost un om cumsecade, un om care și-a iubit mult Țara și Poporul și a făcut pentru ele tot ce i-a stat în putință și tocmai de aceea l-au împușcat, Florențo, mare păcat, da' poate că mai bine că s-a întâmplat așa, fiindcă cei care l-au omorât i-au luat păcatele și i-au înlesnit mântuirea.

În vara în care l-a cunoscut pe Daniel, Florența împlinise treizeci de ani. El era mai mare cu douăzeci și cinci de ani. Florența ar fi vrut să nu-i pese de diferența aceea de vârstă, asta este, cu patru mai mic decât iubitul ei tată, care nu mai era. Tăticul ei a murit în același an cu bunica, pe când ea avea nouăsprezece ani... Ca din senin, din nebăgare de seamă parcă, pica uneori pe astfel de socoteli, în care ar fi dat parcă să-și citească viitorul. Nu era altminteri obsedată de viitor și de legătura lui cu acele socoteli, și totuși diferența de vârstă dintre ea și Dani-el n-ar fi avut cum să nu-i amintească de bunica și de moș Mitru, de zbuciumul căsniciei lor. Nu că s-ar fi temut că istoria s-ar fi putut repeta, în virtutea acelei diferențe de vârstă, dar nu-i sunau prea bine insistențele lui Daniel, care o asemăna uneori cu fata moșului din poveste, cea cuminte, harnică și frumoasă, și astfel viața lui s-ar fi răsucit într-un basm cu final deschis: și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți... Un final și un viitor care nu-i sunau prea bine Florenței. La vârsta lui, Daniel ar fi putut fi ca moșul din poveste, măcar că n-ar fi pregetat să-și spele păcatul de a fi ispitit-o să se desfrâneze, cununându-se cu ea în Bi-serica lor pe Stil Vechi, știind că asta i-ar pica bine Florenței, ea fiind de fel o femeie evlavioasă, credincioasă, la fel ca mama și bunica ei...

I-ar fi picat și nu i-ar fi picat. Sastisită de insistențele lui, la un moment dat i-a spus că povestea asta a lor, basmul ăsta, dă cu rest, orice ai face. Desigur, avea în vedere diferența de vârstă de douăzeci și cinci de ani, deși ea chiar îl iubea, pe lângă că ținea la el la fel ca la iubitul ei tată, răpus de leucemie într-o vreme când ar fi avut mare nevoie de el... Un basm vechi și ăsta, a catadicsit Daniel să constate, cu proiecția tatălui într-un iubit sau soț... Alt basm care dă cu rest. Viața însăși dă cu rest, Florențo, ea fiind un vis al morții eterne, cum spune poetul.

Soț și tată, draga mea... Mult mai bine soț, de-cât iubit sau amant, așa cum bine știi și tu. Mai bine decât să ne vedem și să ne iubim pe ascuns, să ne ferim de mama ta, de frații tăi, de neamuri, fiindcă nu vrei să se știe... Nimeni nu trebuie să știe, oare de ce? Pasămite, pentru că n-ar înțelege. În primul rând, pentru ea este greu de înțeles, iar el n-are decât să înțeleagă că ea îl iubește, dar ce să ne facem dacă iubirea nu poate s-o ajute să treacă peste... Sau mai bine să nu înțeleagă nimic. S-o lase așa cum a picat, s-o creadă pe Florența, care spune că nu depinde de ea, de fapt. De cine depinde atunci? De mama, Daniele, ea decide. Mama se pare că a decis deja. Mama, Florențo, nu mai am ce spune.

Au trecut trei ani de când fac aproape zi de zi împreună drumuri prin oraș. E vară iar și iar prin Herăstrău, plecând dinspre biroul notarial din Piața Dorobanți, unde lucrează Florența, sau de-acasă de la Daniel, de la Podul Izvor, până la Piața Presei, sau până la Fântâna Miorița sau până la Carrefour Băneasa, de unde Florența ia un autobuz spre Centura Otopenilor. Mulți kilometri pe jos sau cu autobuzul, pe mai multe trasee, care se pot lungi sau scurta, după cum se arată vremea, bună sau rea, după anotimp și după cât de grăbită-i Florența. Trece iarna, vine primăvara, dar tot tristă-mi este inimioara. Mama, da, mama, mama, mama, mama...
- Ți-am spus de atâtea ori că s-ar supăra foarte tare dacă ar ști de noi. Nu mai spun, dacă ar auzi de căsătorie. Cred că ar lua foc.

I-am spus de atâtea ori, dar lui parcă nu i-ar veni să creadă, după felul cum privește. Treptat, privirea lui își pierde consistența, se volatilizează de-a lungul aleilor parcului pustiite de arșița amiezii de august, care se resoarbe în umbra frunzișurilor. Odată ajunși lângă lac, îi întâmpină o adiere răcoroasă. Florența are pe frunte o cunună de broboane de sudoare ivită din rădăcinile părului castaniu, bătând spre roșu. Figura ei strălucitoare ca o monedă nouă se leagănă ușor în mers deasupra veșmintelor largi, închise la culoare, care par să fâlfâie ca niște aripi: fusta de tercot largă și lungă până la glezne și tricoul larg îl fac pe Daniel să-și închipuie un zbor lin, o înălțare și o dispariție.
- De ce ar lua foc?

Obrazul lui macerat de caniculă arată mai supt și mai coșcovit decât în urmă cu trei ani, când l-a cunoscut Florența. Cu întrebările și nedumeririle lui vechi, mai că o ia acum peste picior. Ea nu vrea să lase să se vadă că o irită întrebările astea, cărora le-a răspuns de multe ori, așa că îi explică răbdătoare:
- Să zicem că, în primul rând, ar supăra-o diferența de vârstă dintre noi...
- Și în al doilea rând?
- În al doilea rând, faptul în sine, că aș vrea să mă mărit, că o las singură și așa mai departe.
- Și în al treilea rând?
- Faptul că am trăit cu tine atâta vreme în păcat și, mai ales, că nu i-am spus. Știi, mama este habotnică și cam dictatorială.
- Și ce ar putea să se întâmple dacă se supără mama ta?

Înfățișarea lui de spectru i-a trezit cândva interesul, incitând-o să-l vadă ca pe un om trecut de mult timp la cele veșnice, care încă poartă în el zarva, culorile și miresmele vremurilor îndepărtate în care a trăit. E îndeajuns de viu însă ca să vrea să-i pună viața la cale, insinuând că ea are o vârstă la care s-ar cuveni să se elibereze de sub tutela maică-sii. Să se revolte, mă rog, nu e genul. Ea a fost crescută în credință și ascultare, asta este, deși s-ar putea spune că a fost dresată, fidelizată precum un câine, că i s-au înfrânt inteligența, voința, instinctele... E conștientă altminteri de pornirile dictatoriale ale maică-sii, care în timp s-au mai atenuat, s-au tocit și totuși nu-i prea vine să se împotrivească. Trece iarna, vine primăvara și ea tot muncită de remușcări, că trăiește cu un bărbat bătrân, chiar dacă și bunica a avut parte, deh, bunica a fost altfel de femeie, ea nu se poate compara cu bunica.
- Ce se întâmplă dacă se supără? Păi nu mă mai bagă-n seamă, îmi întoarce spatele, nu mai vorbește cu mine deloc...
- Înțeleg, Florența, e destul de neplăcut.

Iarăși o ia peste picior, deși știe prea bine că nu-i atât de naivă ca să nu înțeleagă că e luată peste picior. Ceea ce nu știe Daniel este cum trăiește ea cu maică-sa în casă și nici nu i-ar prea da mâna să-i explice.
- Asta e, Daniele, nu trebuie să știe de noi și gata.
- Până la urmă tot o să afle.

El spune asta pentru că-i convins că, până la urmă, ea va ceda insistențelor lui, se vor cununa și atunci toți vor ști de ei și vor primi și binecuvântarea maică-sii, pusă în fața faptului împlinit. E ca și cum ea i-ar fi insuflat naivitatea și entuziasmul altei vârste, mult mai tinere decât a lui, de care ea, una, s-a dezis, de altfel, de mult timp. Credincioasă, evlavioasă, cu ochii și inima spre cer, vezi, dar totodată cu picioarele bine înfipte în pământ... Nu, mama nu trebuie să afle, nu trebuie să afle niciodată, deși se înțelege ce decurge din asta, și anume că inevitabil va sosi momentul când se va alege praful de povestea asta și de basmul ăsta frumos, al cărui parcurs firesc el nu poate sau nu vrea să-l vadă, poate unde nu s-a maturizat îndeajuns până la vârsta lui. Asta în vreme ce Florența și-a luat unele măsuri de precauție, cărora el nu riscă să se împotrivească, mă rog, mama nu trebuie supărată, și cu atât mai puțin Florența, așa că se conformează, o conduce doar jumătate din drumul până acasă, să nu riște să se întâlnească cu niște vecini care i-ar putea povesti maică-sii de el...

Florența locuiește unde s-a născut, în Colonia fostei Ferme a Partidului, într-un apartament cu trei camere, doar ea cu mai- că-sa, după ce tatăl ei a murit, iar frații ei s-au căsătorit și s-au mutat în oraș... Mamă și fiică, ar vrea să creadă Daniel, alcătuiesc un cuplu în care fiecare protejează cât îi stă în putință slăbiciunile și susceptibilitățile celuilalt. Poate că n-o fi chiar așa, dar uite că el ia aminte cu jind la abilitatea, harul, lașitatea sau tăria de caracter de a-i cânta în strună celui de lângă tine, înghițindu-i răutățile, inepțiile, metehnele, până când? Până în pânzele albe, da, pentru că se presupune că și partenerul la rându-i îți va înghiți. Venise timpul, vezi, să ia amin-te cu jind la acea abilitate-har-lașitate-tărie de caracter, care-i cam lipsise, o lipsă ce se întorsese împotriva lui, lăsându-l singur după consumarea unor relații în care-și pusese speranțe și se dovediseră lipsite de viitor, nu prea deosebite de relația cu Florența, în care se străduise să lase cât de mult de la el, trăgând nădejde că răbdarea îi va fi răsplătită.

Florența îi povestise că încercase totuși cândva să se mărite. Se pare că n-ai făcut-o cu prea mare convingere, îi spusese el, poate că tot în ideea de a n-o supăra pe mama ei... Când a fost asta, Florențo? Demult, acum vreo zece ani. Am înțeles, n-ai mai supărat-o de mult pe mama. Nu fi rău, Daniele! Nu sunt rău, nu vreau să fiu, doar că nu-mi dau seama cum de ți-ai călcat pe inimă ca s-o superi pe mama. Așa a fost să fie, Daniele, a trebuit să se întâmple.

Uneori spunem că așa a fost să fie, că a trebuit să se întâmple... Lucrurile se întâmplă și cu voia noastră, pe lângă voia Domnului, pentru că sun-tem ai Lui trup și suflet. Domnul ne dă răgaz să cumpănim, să ne limpezim, și totodată ne dă mână liberă să alegem.

S-a întâmplat ca preț de câteva zile din toamna aceea să-l cunosc doar din vedere, din autobuzul 643, cu care făceam naveta spre centrul orașului, la Liceul Economic Virgil Madgearu, unde am fost în fiecare an Premianta Clasei și Olimpică la Matematică. Urca dimineața în autobuz odată cu mine, la capăt de linie, la Centura Otopenilor. Deja îmi era limpede că mă așteaptă să apar în stație, și abia apoi așteaptă mașina, părând să se ascundă după privirea aceea piezișă, alunecoasă, fără să mă scape totodată din ochi.

Treptat se pierdea în aglomerație, nu-l mai vedeam, până ce mă pomeneam cu el lângă mine, la Piața Presei, că se urcă apoi în autobuzul în care mă urcam eu. Se ținea după mine până la inter-secția Căii Dorobanților cu Bulevardul Dacia și numai că nu intra pe poarta liceului ca să mă con-ducă până în clasă. Mă urmărea, asta e, și nu prea știam ce să fac. Figura lui micuță, cu trăsături înghesuite, chinuite parcă, îmi deștepta o emoție tulbure, un soi de compasiune pe care mă vedeam împărțind-o cu el ca pe o pâine a sărmanilor. Încercam să cred că pâinea aceea ne-ar fi săturat și ne-ar fi întremat pe amândoi.

Trebuia să se întâmple, nu mi se întâmplase până atunci și oricum mă feream să dau curs ocaziilor. Știam că n-am ce să caut în cluburi și la bairamuri cu colegii de clasă care adesea mă chemau și mă îndemnau și n-ar fi avut mult până să mă silească. Pe mine nu mă lăsa credința, nu că m-aș fi ținut cu nasul pe sus, cum păream. Eu nu eram ca ei. Dacă mi-aș fi călcat pe inimă să fiu, nu cred că aș fi făcut față discuțiilor și certuri-lor care s-ar fi iscat între mine și mama. Mai era și timpul ce se cerea drămuit la sânge, pentru studiu și pentru slujbele de la Biserica noastră pe Stil Vechi din Bucureștii Noi. Astea erau preocupările mele de liceană, care n-aveau să se schimbe prea mult odată cu înaintarea în vârstă. Respingeam și refuzam totodată cât puteam de politicos bărbații care se întâmpla să mă abordeze prin oraș, cu intenții vădit necurate, deși presimțeam atracție și curiozitate față de necurăția acelor intenții, venite la o adică de la cel viclean. Cel mai insistent dintre toți a fost un tip la șaizeci și ceva de ani, cu figură descărnată parcă și congestionată, de scăpat din focul gheenei, care m-a uimit și m-a scârbit mai mult chiar decât ar fi fost cazul. N-ar mai fi avut mult până să mă ia pe sus, zor-nevoie să merg cu el, unde, păi, la el acasă, să-mi arate niște rochii și niște pantofi din care să-mi aleg ce-mi place, marfă de lux, cică, din Germania, cu siguranță că mi s-ar potrivi, fiindcă toate sunt măsura mea... Abia am reușit să scap de el, făcând uz de talent actoricesc și de toată puterea mea de convingere, spunându-i că îmi pare foarte rău, mă grăbesc, trebuie să mă întâlnesc cu mama să mergem la o mătușă la spital, dar să-mi lase adresa și numărul de telefon eventual și mâine îl voi vizita negreșit, fiindcă mă interesează, cum să nu, pantofi și rochii, și m-ar interesa și o poșetă.

Nu stăteam altminteri în loc nici de băieții de seama mea. Nu-mi puteam reprima însă o undă de regret gândindu-mă că nici ei nu păreau să stea în loc de mine. Nu eram ceea ce s-ar fi putut numi o ispită, deși mă găseam atrăgătoare când îmi contemplam în oglindă fața rubicondă, cu ochi mari, albaștri luminoși, care n-ar fi contat și n-ar mai fi valorat cine știe ce, căci după șaisprezece ani am început să mă îngraș, trupul meu părea s-o ia la vale, fără să-l pot ține în loc, deși posteam până ce foamea îmi anula pur și simplu funcțiile creierului, de care aveam atâta nevoie, și atunci începeam să mă îndop cu de toate, fără să mă mai pot opri. Sărisem de șaptezeci de kilograme, ceea ce nu era bine deloc la înălțimea mea de un metru șaizeci și cinci. Aș fi vrut să nu-mi pese că dospea osânza pe mine precum aluatul, tot așa cum aș fi vrut să nu-mi pese că băieții care-mi plăceau nu mă prea băgau în seamă. Un exercițiu de masochism, care nu întotdeauna îmi ieșea, de vreme ce-mi dădea mâna să-l încurajez pe tipul acela micuț din autobuz. I-am zâmbit și, ca să vezi, s-a intimidat. S-a speriat chiar, a întors capul și parcă ar fi dat să fugă. N-ar fi trebuit, reacția lui m-a enervat, i-am întors spatele ostentativ. Prea bine, domnule, mi-am spus, am treburi mai importante de făcut pe lumea asta decât persoana dumneavoastră anodină... Citisem probabil în vreun roman chestia aia. Îmi trecuse prin cap, răscolindu-mi nu doar un puseu de orgoliu, ci concomitent unul de tristețe, familiar altminteri. La cei șaptesprezece ani ai mei ști-am deja: suntem loviți și răspundem lovind, ăsta-i jocul, iar loviturile se întorc împotriva noastră... Și asta o citisem, desigur, undeva. Nu ar fi trebuit, Florențo, n-ar fi trebuit, nu ar fi trebuit... Uneori ce se întâmplă în cărți pare mai atroce decât poate să suporte viața de zi cu zi. Alteori însă, viața dă lecții cărților. În ziua aceea, când am ieșit de la ore amețită de tristețe, căci îl pierdusem pe omulețul meu drag din pricina unei trufii pentru care mă căiam amarnic, m-am pomenit cu el așteptându-mă la poarta liceului. Ceva, de bună seamă că același drac împielițat al trufiei, mă în-demna să-l iau iarăși tare: De ce mă urmărești? Ce vrei de la mine? Să știi că n-o să-ți meargă... Părea însă iarăși speriat și, oricât aș fi fost de ten-tată să intru în jocul ăsta excitant, nu puteam să risc să-l pierd iarăși, poate de astă dată definitiv. N-ai de ce să te sperii, iubitule, știu... Știam ce voia el de la mine și-mi era totodată greu să accept și să recunosc față de mine însămi că și eu vreau același lucru și tocmai de aceea eram tentată să-l descurajez, fără să am curajul să merg până la capăt.

Am început să ne vedem în fiecare zi. Mă aștepta în stație, mergeam împreună până la liceu și mă aștepta iarăși când ieșeam de la ore, ca să ne plimbăm prin oraș, să zăbovim prin cofetării și birturi în care-mi cumpăra mici și cartofi prăjiți cu salate de murături, fără să mă întrebe ce aș vrea să mănânc, ghicindu-mi parcă preferințele, poftele. Aș fi putut spune că ne înțelegeam mai mult din gesturi și priviri, fiindcă oricum scoteai vorbe-le cu cleștele din gura lui, iar mie nu-mi prea venea la-ndemână să-l iscodesc.

Suntem datori să tăcem, iubitule, oricum n-ar fi mare lucru de spus, nu-ți face griji... Până la urmă s-a îndurat să-mi povestească unele lucruri despre el, poticnit, plictisit, ca și cum ar fi fost vorba de viața altuia, lipsită de interes în ceea ce-l privește... Iulian, da, într-un târziu s-a înduplecat să mi se prezinte pe numele mic și că are două-zeci și patru de ani, și în urmă cu șase ani i-au murit părinții într-un accident de circulație, nici n-ar mai vrea să-și amintească; nu trebuie, iubitule, lasă, dacă-ți face rău. Nu-i face rău, dar nici plăcere. Ai lui aveau salarii bune, îl ajutau, și pe urmă i-a fost mai greu, a fost nevoit să se descurce singur... Lasă, Iulian, Dumnezeu e mare și ne ajută pe toți, și el continuându-și povestea cu o gri-masă grea, dezgustată: acolo, la el la țară, într-un sat de lângă Craiova, Goiești, în casa părintească, de astă-vară a rămas doar o mătușă care are grijă de gospodărie, cât timp o să facă el în București Școala de Șoferi și Mecanici Auto, pe care ar fi putut s-o facă și la Craiova, dar a zis să vină încoace, și-acuma parcă-i pare rău. Aici stă în Odăi, la soră-sa. Aproape de mine, Iuliane, eu stau în Colonia fostei Ferme a Partidului.

Știa pe unde vine Colonia, fusese pe-acolo, și pe urmă că soră-sa și cumnatu-său au doi copii și o casă mare, cu șapte camere, în care ar putea să rămână și el de tot, dacă i s-ar face să vândă casa de la țară, dar nici să n-audă de așa ceva, chiar dacă soră-sa vrea să vândă. Nu, casa părintească nu se vinde, cum foarte frumos spune cântecul acela. Frumos și deștept la o adică. Înțelept, Iuliane, da, Florențo, trebuie să ai grijă de casa părintească, și de aceea el, când i-o veni vremea să se însoare, indiferent de unde va fi de loc femeia aceea, o va duce în casa lui părintească, la el la țară.

Un băiat simplu de la țară, cuminte, la locul lui. Nu mă puteam considera, într-adevăr, de la oraș și de o condiție superioară lui, născută-crescută în Colonia de pe Centură, cu o mamă infirmieră și un tată șofer. Un băiat, un bărbat de fapt, hârșâit de greutățile vieții, cu șapte ani mai mare decât mine. Ba, un băiat totuși, după cât de micuț era și timid, cu o uitătură sfiită ce răscolea în mi-ne un sentiment straniu. Mă atrăgea și mă înduioșa, deși toată povestea aia a lui despre casa părintească părea să alunece pe lângă mine. Vorbea de însurătoare, ca să vezi, fără ca asta să aibă vreo legătură cu mine, cum simțeam că mi-aș fi dorit. Că mă agățase, sau mă cucerise, fără cine știe ce efort, fiindcă cedasem ușor, asta era cu totul altă poveste. Nu m-am putut abține totuși să nu fac o legătură între cele două povești. I-am spus că, dacă m-aș căsători, n-aș face-o până nu mi-aș termina facultatea și mi-aș găsi un serviciu care să-mi asigure un venit stabil, să-mi pot ține familia, adică să nu cad în spinarea soțului.

Ăsta era adevărul, asta intenționam, la șaptesprezece ani învățasem în familia mea proletară că trebuie să fiu foarte atentă cu viața mea. Nu visam la feți-frumoși și la cai verzi pe pereți, deși nu duceam lipsă de imaginație și eram pasionată de literatură. Nu știu dacă mi s-a părut, sau Iulian chiar a înghițit în sec aflând că nu sunt încă disponibilă, pe când umblam pe Calea Victoriei ținându-ne, în sfârșit, de mână. Trecuse o săptămână până să se îndure să mă țină de mână, iar asta pentru mine era o altă dilemă: din pricina timidității era așa distant, sau nu-l atrăgeam îndeajuns, sau din pricina veștii pe care i-o dădusem, că nu sunt disponibilă pentru măritiș. La câteva zile abia, și-a adus aminte să mă întrebe cât va dura până atunci, până voi termina facultatea și voi găsi serviciu. Cam șase-șapte ani, am spus.

Mai bine mi-aș fi mușcat limba. Oricum, mă cam agasa turnura luată de conversația noastră, care făcea un ocol prea mare ca să ajungă la ce simțeam că mă interesează pe mine în acel moment, la ceea ce așteptam eu de la el, și trăgeam nădejde că și el de la mine. Vai de capul ei de nădejde, că nici n-a îndrăznit să mă sărute în cele două luni din toamna aceea cât a durat sărmana noastră idilă.

Ce așteptam, ce voiam, îmi era frică să mă și gândesc. Doream să se întâmple ce trebuia să se întâmple, ce-mi doream să se întâmple, dar dintr-odată simțeam că nu-mi mai doream nimic și mă rugam din răsputeri la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să nu se întâmple, să mă ferească de ispită. O ispită ca o flacără mare, care mă atrăgea și m-ar fi absorbit în măruntaiele ei dacă m-aș fi împotrivit, și tot așa s-ar fi întâmplat și dacă m-aș fi dus spre ea. Indiferent ce aș fi făcut, m-aș fi făcut scrum. Uite însă că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mi-a ascultat ruga și a îndepărtat ispita de la mine.

La sfârșitul lui noiembrie, într-o zi când a nins mult și s-a pus zăpada de două palme pe Centură, pe câmpuri și-n oraș, Iulian n-a mai apărut nici la capătul lui 643, și nici la poarta liceului. Începând din ziua aceea, când a dispărut pentru multă vreme din viața mea, m-am rugat pentru el, presimțind că va avea parte de niște încercări deloc ușoare, legate de casa lui părintească, pe care părea s-o pomenească în conversațiile noastre într-un mod cumva mistic, ceea ce mi s-a părut de rău augur.

Citiți prefața acestei cărți.