Aurit (II)

Citiți o cronică a acestei cărți aici.
Citiți primele 2 capitole ale acestei cărți aici.


Serilda aproape că se transformase într-un țurțure când a văzut peste câmp lumina din cabană, învăluind zăpada într-un halou auriu. Noaptea era puternic luminată de luna plină și putea distinge clar căsuța, moara din spatele ei și roata de apă de pe marginea Râului Sorge^[i]. Putea simți mirosul fumului de lemn, iar acest lucru i-a dat o nouă scânteie de energie pentru a străbate câmpul.

Siguranță.
Căldură.
Acasă.

A deschis ușa de la intrare aproape smulgând-o din balamale și s-a împleticit înăuntru cu un oftat dramatic de ușurare. Apoi s-a sprijinit cu spatele de cadrul de lemn și a început să-și scoată degrabă cizmele și ciorapii uzi, aruncându-le în mijlocul odăii, unde au aterizat cu un pleoscăit răsunător lângă vatră.
- Mi-e... atât... de... f-frig!

Tatăl ei a sărit de pe scaunul pus în apropierea focului, unde cârpea o pereche de șosete.
- Pe unde ai umblat? Soarele a apus cu mai bine de o oră în urmă!
- I-iartă-mă, tată, s-a bâlbâit ea, agățându-și pelerina într-un cuier aflat lângă ușă și scoțându-și cu greu eșarfa pentru a o pune alături.
- Și unde-ți sunt mănușile? Nu-mi spune că le-ai pierdut din nou!
- Nu-s pierdute! a spus ea cu răsuflarea tăiată, trăgând al doilea scaun mai aproape de foc.

Și-a trecut un picior peste genunchi și a început să simtă cum i se dezmorțesc degetele de la picioare.
- Am rămas până târziu cu copiii și nu am vrut ca ei să meargă singuri acasă prin întuneric, așa că i-am condus pe fiecare în parte. Și gemenii locuiesc departe, pe cealaltă parte a râului, așa că a trebuit să fac tot drumul înapoi, iar apoi... oh, ce bine e să fii acasă!

Tatăl ei s-a încruntat. Nu era un bărbat în vârstă, dar ridurile izvorâte din griji deveniseră de multă vreme trăsături permanente pe chipul lui. Poate că erau cauzate de faptul că a crescut un copil de unul singur sau de încercările de a se apăra în fața bârfelor din oraș sau poate că fusese întotdeauna genul care se îngrijora, indiferent dacă era ori nu justificat. Când era mică, Serilda născocise un joc din a-i spune povești despre năzbâtiile periculoase în care ajungea să fie implicată, bucurându-se de groaza lui absolută înainte de a-i mărturisi că inventase totul.

Acum înțelegea că astfel de pozne poate nu erau cel mai bun mod de a trata persoana pe care o iubea cel mai mult în această lume.
- Și mănușile? a întrebat el.
- Le-am dat la schimb pentru niște semințe magice de păpădie.

Tatăl ei i-a aruncat o privire furioasă, iar Serilda a zâmbit sfioasă.
- I le-am dat lui Gerdrut. Apă, te rog? Îmi e atât de sete!

El a clătinat din cap mormăind în barbă și s-a îndreptat spre găleata din colț în care strângeau zăpadă pentru a fi topită lângă vatră peste noapte. Cu un polonic aflat deasupra acesteia, a luat niște apă și i-a oferit-o. Era încă rece și avea gustul iernii.

Tatăl ei s-a întors către foc și a amestecat în oala care atârna deasupra.
- Nu-mi place când umbli singură pe-afară, cu atât mai mult când e lună plină. Știi, se întâmplă fel și fel de lucruri. Dispar copii.

Serilda nu și-a putut suprima zâmbetul la auzul cuvintelor sale. Povestea de azi fusese inspirată de ani și ani de avertismente din partea tatălui ei.
- Nu mai sunt un copil.
- Nu mă refer doar la copii. Bărbați în toată firea au fost găsiți a doua zi, năuciți și îndrugând vrute și nevrute despre goblini și nixe^[ii]. Să nu care cumva să te gândești că nu este periculos în nopți ca asta! Credeam că te-am crescut să fii mai chibzuită de atât!

Serilda i-a zâmbit radioasă, deoarece amândoi știau că o crescuse cu ajutorul unui flux constant de avertismente și superstiții, care mai degrabă îi întețise imaginația decât să-i insufle instinctul de supraviețuire dorit de el.
- Sunt bine, tată! Nu am fost răpită, nu am fost aruncată într-o barcă și luată de vreun ghoul^[iii]. Până la urmă, serios acum, cine m-ar vrea?

A fixat-o cu o privire iritată.
- Orice ghoul ar fi al naibii de norocos să te aibă!

Întinzându-se, Serilda și-a apăsat degetele reci pe obrajii lui. Tatăl ei a tresărit, dar nu s-a retras, lăsând-o să-i coboare capul, astfel încât să-i depună un sărut pe frunte.
- Dacă vine vreunul să mă caute, a spus ea dându-i drumul, îl voi informa că ai spus asta.
- Nu-i de glumă, Serilda! Data viitoare când crezi că vei întârzia și e lună plină, ar fi mai bine să iei calul.

Fata s-a abținut să remarce că Zelig, bătrânul lor cal, care acum îndeplinea mai degrabă rolul de decor rustic decât de armăsar de fermă, nu avea nicio șansă să depășească vânătoarea sălbatică.

În schimb, a zis:
- Cu bucurie, tată, dacă asta îți va ușura inima. Acum hai să mâncăm! Miroase delicios.
- Uite o fată înțeleaptă! a spus el după ce a luat două castroane de lemn de pe un raft. Cel mai bine ar fi să adormi cu mult înainte de ora vrăjitoarelor.

*
Ora vrăjitoarelor sosise și membrii vânătorii galopau prin sate... Acestea erau cuvintele care se învârteau în mintea Serildei când și-a deschis brusc ochii. Focul din vatră arsese până la tăciuni, răspândind în odaie doar o strălucire slabă. Patul ei se afla în colțul încăperii din față de când se știa, tatăl ei ocupând cealaltă cameră rămasă, în spatele casei, cu peretele din dos împărțit cu moara. Îi auzea sforăiturile răsunătoare prin ușă și, pentru o clipă, s-a întrebat dacă asta o trezise.

Deodată, un buștean din foc a trosnit și a căzut, împrăștiind o ploaie de scântei care au ars zidăria înainte să se întunece și să se stingă.

Apoi... un sunet atât de îndepărtat, încât ar fi putut fi rodul imaginației Serildei, dacă nu ar fi fost fiorul rece ca gheața care i-a alunecat ușor pe șira spinării.

Urlete.
Asemănătoare cu ale lupilor, ceea ce nu era neobișnuit.

Vecinii lor aveau mare grijă să-și protejeze turmele de prădătorii care veneau constant în căutare de hrană.

Însă exista ceva diferit la acest urlet. Ceva nefiresc. Ceva sălbatic.
- Câinii iadului, a șoptit pentru sine. Vânătoarea.

A stat mult timp cu ochii larg deschiși, tremurând în tăcere, atentă la orice sunet, ca să-și dea seama dacă se apropiau sau se îndepărtau, însă auzea doar trosnetul focului și sforăiturile zgomotoase din cealaltă odaie. A început să se întrebe dacă fusese un vis. Dacă mintea ei rătăcitoare o băga din nou în belele.

Serilda s-a prăbușit la loc în pat și și-a tras păturile până sub bărbie, însă ochii refuzau să se închidă. Se uita fix la ușă, unde lumina lunii pătrundea prin fisurile din lemn.

Un alt urlet, apoi încă unul, în succesiune rapidă, au făcut-o să țâșnească iar în șezut; inima îi bătea năvalnic în piept. Urletele acestea fuseseră puternice. Mai puternice decât înainte. Vânătoarea se apropia.

Serilda s-a forțat pentru a doua oară să se întindă și, de data asta, și-a închis ochii atât de strâns, încât i s-a schimonosit toată fața. Știa că acum nici nu se mai punea problema să adoarmă, dar trebuia să se prefacă. Auzise prea multe povești despre săteni ademeniți din paturile lor de pute rea seducătoare a vânătorii, numai pentru a fi găsiți tremurând în cămăși de noapte la marginea pădurii, în zorii zilei următoare.

Cei mai ghinioniști nu mai erau văzuți niciodată. Iar de-a lungul timpului, ea și norocul nu s-au înțeles prea bine. Cel mai bine ar fi să nu-și asume niciun risc.

A jurat că va rămâne exact acolo unde se afla, nemișcată, abia respirând, până după trecerea paradei fantomatice. Lasă-i să găsească un alt țăran ghinionist pe care să-l transforme în pradă. Nevoia ei de aventură nu ajunsese încă atât de disperată.

S-a făcut ghem, cu vârfurile degetelor încleștate de pături, așteptând să se sfârșească noaptea. Ce poveste grozavă le va spune pe urmă copiilor! Bineînțeles că vânătoarea este reală, căci am auzit-o cu propriile...
- Nu... Meadowsweet^[iv]! Pe aici! s-a auzit vocea ascuțită și tremurătoare a unei fete.

Ochii Serildei s-au deschis iar.

Vocea se auzise atât de clar! Parcă răsunase chiar de cealaltă parte a ferestrei aflate deasupra patului, cea peste care tatăl ei bătuse în cuie o scândură la începutul iernii, ca să țină frigul departe.

A auzit-o din nou, chiar și mai înspăimântată:
- Repede! Vin!

Ceva s-a lovit de perete.
- Încerc! a scâncit o altă voce feminină. E încuiat!

Erau atât de aproape, încât Serilda simțea că ar putea să-și treacă mâna prin perete și să le atingă.

Tresărind, și-a dat seama că, oricine ar fi fost cele două fete, încercau să intre în pivnița de sub casă. Încercau să se ascundă. Oricine ar fi fost, erau vânate. Cum timpul trecea în defavoarea lor, Serilda nu a stat să se gândească sau să se întrebe dacă ar putea fi un vicleșug al vânătorilor, astfel încât să ademenească o pradă nouă. Să o ademenească pe ea, convingând-o să părăsească siguranța propriului pat.

A dat păturile la o parte și s-a repezit spre ușă. Într-o fracțiune de secundă își aruncase pelerina peste cămașa de noapte și își îndesase picioarele în cizmele încă ude. A înșfăcat felinarul de pe raft, iar degetele cu care ținea chibritul i-au bâjbâit puțin înainte ca fitilul să se aprindă.

Serilda a tras cu putere de ușă și a fost lovită de o adiere nocturnă, de o rafală de fulgi de zăpadă și de un țipăt de surpriză. A învârtit felinarul spre ușa pivniței. Două siluete stăteau ghemuite lângă perete, strâns îmbrățișate, ochii lor imenși clipind spre ea.

Fata a clipit la rândul ei, la fel de uluită. Chiar dacă știuse că era cineva afară, nu se așteptase să descopere că era, de fapt, ceva.

Aceste creaturi nu erau umane. Cel puțin, nu în totalitate. Aveau ochi negri uriași, asemenea unor genuni, chipuri delicate ca florile de salbă-moale^[v] și urechi înalte, ascuțite și puțin blănoase, ca ale unei vulpi. Ramuri lungi și suple le serveau drept membre. În lumina felinarului, pielea le strălucea în nuanțe de auriu și brun-roșcat - și era multă pielea dezvelită. În ciuda faptului că se aflau în mijlocul iernii, colecția de blănuri pe care le purtau abia dacă le acoperea trupurile cât să păstreze un firav simț al decenței. Uimită, Serilda și-a dat seama că până și părul lor, scurt și sălbatic, nu era nicidecum păr, ci o învălmășeală de smocuri formată din licheni și mușchi.
- Mossiene^[vi], a șoptit ea.

Deși toate poveștile ei erau despre cei întunecați, spirite ale naturii și tot felul de fantome și ghouli, în toți cei optsprezece ani de viață Serilda nu întâlnise decât ființe umane simple și plictisitoare.

Una dintre fete a sărit în picioare, folosindu-și trupul pentru a o ascunde pe cealaltă de ochii Serildei.
- Nu suntem hoațe! a spus ea pe un ton tăios. Căutăm un adăpost, nimic mai mult.

Serilda a tresărit. Știa că ființele umane îi priveau cu o neîncredere profundă pe locuitorii pădurii. Erau considerați ciudați. În cel mai bun caz, de ajutor, din când în când, iar în cel mai rău, hoți și ucigași. Până în ziua de azi soția brutarului insista că fiul ei cel mai mare era un metamorf. (Metamorf sau nu, acel fiu era acum un bărbat în toată firea, însurat și fericit, cu patru copii.)

Un alt urlet a răsunat peste câmpuri, părând că răzbate din toate direcțiile deodată.

Serilda a tremurat și s-a uitat împrejur, însă, deși luna plină lumina puternic câmpurile care se întindeau departe de moară, nu întrezărea nici urmă de vânătoare.
- Parsley^[vii], trebuie să plecăm! a spus cea mai mică dintre siluete, sărind la rândul ei în picioare și apucând brațul celeilalte. Sunt aproape!

Parsley a dat din cap cu înverșunare, fără să-și desprindă privirea de pe Serilda.
- Atunci, în râu! Singura noastră șansă este să ne ascundem mirosul.

Mossienele s-au strâns de mâini și au dat să se întoarcă.
- Stați! a strigat Serilda. Stați!

Punând felinarul jos, lângă ușa pivniței, a întins mâna sub scândura de lemn unde tatăl ei ținea cheia. Deși degetele începuseră să-i amorțească din cauza frigului, i-a luat doar o clipă să desfacă încuietoarea și să deschidă ușa lată și plată. Fecioarele au privit-o fix, precaute.
- Râul curge încet în această perioadă a anului și este deja pe jumătate înghețat la suprafață. Abia dacă o să vă protejeze. Intrați aici și dați-mi o ceapă! O voi freca de ușă, să sperăm că vă va ascunde îndeajuns de bine mirosul.

S-au uitat la ea cu ochii larg deschiși și, pentru un moment îndelungat, Serilda a crezut că vor râde de încercările ei ridicole de a le ajuta. Erau locuitori ai pădurii. Ce nevoie aveau ele de eforturile jalnice ale ființelor umane?

Dar apoi Parsley a încuviințat. Fecioara mai mică - Meadowsweet, dacă auzise bine - a coborât în pivnița în care era întuneric beznă și i-a înmânat o ceapă dintr-una din lăzile aflate acolo. Nu au rostit niciun cuvânt, nici măcar unul de mulțumire.

De îndată ce au ajuns amândouă înăuntru, Serilda a închis ușa și a fixat lacătul înapoi pe zăvor.

Desprinzând cojile de ceapă, a frecat pulpa plantei de marginile trapei. Au început să o usture ochii și a încercat să nu-și facă griji pentru micile detalii, cum ar fi grămada de zăpadă care căzuse de pe ușa pivniței când o deschisese cu o smucitură sau cum urmele lăsate de fecioare îi vor conduce pe câinii iadului direct la casa ei.

Urme... pași.

Învârtindu-se, tânăra a scrutat câmpul, speriată că va vedea două rânduri de pași în zăpadă, care duceau fix spre ea.

Dar nu a distins nimic.

Totul părea atât de ireal încât, dacă ochii nu i-ar fi lăcrimat de la ceapă, ar fi fost sigură că se afla în mijlocul unui vis neașteptat de intens.

Serilda a aruncat ceapa cât a putut de tare. A aterizat în râu cu un pleoscăit.

În mai puțin de o clipă a auzit mârâiturile.


S-au abătut asupra ei ca moartea însăși - scheunând și mârâind în timp ce goneau peste câmpuri. Erau de două ori mai mari decât orice câine de vânătoare pe care îl văzuse vreodată, cu vârfurile urechilor aproape la fel de sus ca umerii ei și trupuri atât de sfrijite încât coastele amenințau să le străpungă blana zburlită. Saliva care li se scurgea de pe caninii proeminenți crea iluzia unor funii groase, translucide. Cel mai tulburător lucru dintre toate rămânea strălucirea arzătoare care li se vedea prin gâturi, nări, urechi - prin zonele netede, unde pielea lor râioasă era mult prea întinsă peste oase, de parcă prin trupuri nu le curgeau râuri de sânge, ci chiar focurile din Verloren^[viii].

Serilda abia dacă a avut timp să țipe înainte ca una dintre fiare să se arunce asupra ei, cu fălcile trosnind, pregătită să-i atace fața. Labe uriașe i-au lovit umerii. A căzut în zăpadă, apoi și-a acoperit instinctiv fața cu brațele. Câinele iadului a aterizat pe toate cele patru picioare deasupra ei, ca o cușcă mirosind a pucioasă și putreziciune.

Spre surprinderea ei, nu și-a înfipt dinții în ea, ci a așteptat. Tremurând, Serilda a îndrăznit să arunce o privire în sus, printre brațe. Ochii copoiului păreau să ardă în timp ce o adulmeca lent, aerul intensificând strălucirea din spatele nărilor lucioase, acoperite de piele tăbăcită. Ceva umed i-a picurat pe bărbie. Serilda a icnit și a încercat să se șteargă, fără să-și poată reține scâncetul.
- Dă-i drumul! a poruncit o voce liniștită, dar tăioasă.

Când bestia s-a îndepărtat, Serilda tremura și gâfâia. De îndată ce a fost sigură că era liberă, s-a rostogolit și s-a grăbit înapoi spre cabană. A înșfăcat lopata sprijinită de perete și s-a răsucit cu arma în brațe, cu inima bătându-i năvalnic în piept, pregătită să riposteze și să atace la rândul ei fiara.

Dar nu-i mai înfrunta pe câinii iadului.

Și-a dat capul pe spate și a clipit la calul care se oprise lângă locul unde căzuse mai devreme. Un cal negru de război, cu mușchii unduindu-se sub piele și nările suflând nori mari de abur.

Călărețul, scăldat în lumina lunii, era frumos și totodată înfiorător, cu pielea argintie, ochii de culoarea gheții subțiri întinse deasupra unui lac adânc și părul lung, negru, lăsat liber pe umeri. Purta o armură din piele fină, cu două curele înguste la șolduri, ce dezvăluiau o varietate de cuțite și un corn curbat. O tolbă de săgeți i se înălța deasupra unui umăr. Avea prestanța unui rege, încrezător în controlul pe care îl avea asupra fiarei inferioare, impunând respect oricui îi ieșea în cale.

Era periculos. Era magnific.

Și nu era singur. Mai erau cel puțin două duzini de cai, negri precum cărbunele, cu excepția coamelor și cozilor, albe ca fulgerul. Fiecare ducea un călăreț - bărbați și femei, tineri și bătrâni, unii înveșmântați în haine frumoase, alții, în zdrențe.

Unii erau fantome. Serilda le recunoștea după felul în care siluetele li se încețoșau pe cerul nopții.

Alții se numărau printre cei întunecați, recunoscuți după frumusețea lor nepământeană. Demoni nemuritori care scăpaseră cu mult timp în urmă din Verloren și de zeul morții, cândva stăpânul lor.

Și toți o priveau. Inclusiv câinii iadului. Acceptaseră comanda stăpânului lor, iar acum se agitau în spatele alaiului vânătoresc, înfometați, așteptând următoarea poruncă.

Serilda și-a îndreptat din nou atenția spre conducător. Știa cine era, dar nu îndrăznea să-i rostească numele, nici măcar în gând, de teamă că ar putea avea dreptate.

Ochii călărețului au trecut ca o săgeată prin ea, întocmai ca privirea pe care cineva ar arunca-o unei potăi pline de purici, ce tocmai i-a furat cina.
- În ce direcție au luat-o?

Serilda a tremurat. Vocea lui. Liniștitoare. Tăioasă. Dacă s-ar fi obosit să-i recite o poezie, mai degrabă decât să-i pună o întrebare simplă, ar fi fost deja prinsă în mrejele lui.

Dar așa, fata a reușit să spulbere o parte din vraja aruncată de prezența conducătorului, amintindu-și de mossienele aflate chiar în acel moment la doar câțiva pași de ea, ascunse sub ușa pivniței, și de tatăl ei care, spera Serilda, încă dormea profund înăuntrul casei.

Era singură, subjugată de atenția pe care i-o acorda această ființă, mai mult demon decât om.

Șovăind, Serilda a pus deoparte lopata și a întrebat:
- În ce direcție au luat-o cine, Domnia Voastră?

Căci cu siguranță făcea parte din nobilime, indiferent ce ierarhie aveau cei întunecați.

Un rege, i-a șoptit mintea, însă Serilda a amuțit-o. Pur și simplu era de neconceput.

Ochii lui deschiși la culoare s-au mijit. Întrebarea a plutit o perioadă îndelungată în aerul rece dintre ei, în vreme ce fiorii au pus stăpânire pe trupul Serildei. Sub pelerină, încă era în cămașa de noapte, iar degetele de la picioare începuseră să îi înghețe rapid.

Reg... nu, vânătorul - așa îl va numi. Vânătorul nu i-a răspuns, spre dezamăgirea ei. Deoarece, dacă i-ar fi zis mossienele, ar fi putut să-i pună la rândul ei o întrebare. De ce îi vâna pe locuitorii pădurii? Ce voia de la ei? Nu erau fiare care să fie ucise și decapitate, ale căror piei să fie folosite pentru decorarea sălii unui castel.

Spera din tot sufletul că nu aceasta îi era intenția. Simplul gând i-a răscolit stomacul.

Însă vânătorul nu a spus nimic, ci doar i-a susținut privirea, în vreme ce armăsarul i-a rămas într-o nemișcare perfectă și nefirească.

Incapabilă să îndure tăcerea prea mult timp, mai ales când era înconjurată de fantome și spectre, Serilda a scos un strigăt uluit.
- O, iertați-mă! Vă stau în cale? Vă rog...

S-a dat înapoi și s-a lăsat într-o reverență, făcându-le semn cu mâna să-și continue drumul.
- Nu mă băgați în seamă! Eram pe cale să culeg recolta de la miezul nopții, dar voi aștepta până treceți.

Vânătorul nu s-a mișcat. Câțiva dintre ceilalți armăsari, care formaseră o semilună în jurul lor, au bătătorit zăpada sub copite și au pufnit în semn de nerăbdare.

După încă o tăcere lungă, conducătorul a întrebat:
- Nu intenționezi să ni te alături?

Serilda a înghițit în sec. Nu-și putea da seama dacă era o invitație sau o amenințare, însă gândul de a se alătura acestui alai înspăimântător, de a merge la vânătoare, i-a umplut pieptul de o groază nesfârșită.

A încercat să nu se bâlbâie când i-a răspuns:
- Nu vă voi fi de niciun ajutor, Domnia Voastră. Nu am deprins niciodată vreo tehnică de vânătoare și abia dacă pot sta dreaptă în șa. Cel mai bine ar fi să mergeți mai departe și să mă lăsați să-mi văd de treaba mea.

Vânătorul și-a înclinat capul și, pentru prima oară, Serilda a întrezărit ceva nou în expresia lui rece. Ceva asemănător curiozității.

Spre surprinderea ei, călărețul și-a legănat piciorul peste cal și, înainte ca tânăra să apuce să răsufle, aterizase pe pământ, în fața ei.

În comparație cu majoritatea fetelor din sat, Serilda era înaltă, însă Regele E... însă vânătorul o depășea cu aproape un cap. Avea proporții stranii, lung și zvelt ca o trestie. Sau ca o sabie; da, poate că era o comparație mai potrivită.

Serilda a înghițit nodul dureros din gât, când a făcut un pas spre ea.
- Spune-mi, te rog, a spus el cu o voce joasă, ce treabă ai la o asemenea oră, într-o asemenea noapte?

Tânăra a clipit repede și, preț de o clipă înfricoșătoare, nu a putut scoate niciun sunet. Nu doar că nu putea vorbi, dar mintea i se golise. Acolo unde în mod normal se îmbulzeau povești, basme și minciuni, acum exista un gol. Un neant complet străin.

S-a ales praful de transformarea paielor în aur.

Vânătorul și-a întins gâtul spre ea, batjocoritor. Conștient că o prinsese. Și apoi o va întreba iar unde erau mossienele. Ce putea face decât să-i spună? Ce opțiuni avea?
Gândește! Gândește!
- Ai spus cumva că... recoltai? a ajutat-o el, cu o urmă înșelătoare de calm în glas, strecurată în curiozitatea lui aproape tandră. Era un truc - o capcană.

Serilda a reușit să-și desprindă privirea de a lui și să o îndrepte spre un loc din câmp unde propriile picioare călcaseră zăpada când se grăbise acasă, cu doar câteva ore mai devreme. Câteva fire rupte de secară îngălbenită ieșeau din mocirlă.
- Paie! a spus ea - sau a strigat, mai degrabă, surprinzându-l chiar și pe vânător. Recoltez paie, desigur. Ce altceva, Domnia Voastră?

Sprâncenele lui s-au unit.
- În noaptea de Anul Nou? Sub o Lună de Zăpadă?
- Păi... cu siguranță! E momentul ideal pentru asta. Adică... nu pentru că este neapărat anul nou, ci mai ales pentru că este... lună plină. Altfel nu vor avea proprietățile adecvate pentru... a fi folosite la tors, a spus ea și a înghițit din nou în sec, apoi a adăugat, oarecum agitată: și pentru a fi transformate... în aur?

A încheiat mărturia absurdă cu un zâmbet obraznic pe care chipul vânătorului nu l-a oglindit. Și-a menținut atenția fixată asupra ei, evident suspicios, dar totuși... interesat, cumva.

Serilda și-a înfășurat brațele în jurul trupului, un scut atât împotriva privirii lui pătrunzătoare, cât și a frigului. Începea să tremure din toate încheieturile, dinții aproape că îi clănțăneau.

În cele din urmă, vânătorul a vorbit din nou, însă orice ar fi sperat sau s-ar fi așteptat ea să-i spună, cu siguranță nu a fost...
- Porți însemnul lui Hulda.
- Hulda? a repetat ea, pierzându-și pentru o clipă răsuflarea.
- Zeul muncii.

L-a privit cu gura căscată. Bineînțeles că știa cine era Hulda. Până la urmă, existau doar șapte zei - nu era dificil să-i ții minte. Hulda era zeitatea asociată îndeosebi cu munca bună și cinstită, cum ar susține doamna Sauer. De la agricultură și tâmplărie la, poate mai presus de toate, tors.

Serilda sperase că întunericul nopții îi va ascunde ochii stranii, cu roțile lor aurii, dar poate că vânătorul era înzestrat cu o vedere la fel de ageră ca a unei bufnițe - un adevărat prădător nocturn.

Interpretase simbolul drept o roată de tors. Tânăra și-a deschis gura, pregătită, pentru prima oară, să rostească adevărul. Că nu era însemnată de zeului torsului, ci mai degrabă de zeul minciunilor. Însemnul pe care l-a văzut în ochii ei întruchipa roata sorții și a norocului - sau a neșansei, așa cum părea să fie cazul de cele mai multe ori.

Era o greșeală ușor de făcut.

Dar apoi și-a dat seama că un astfel de însemn adăuga o oarecare credibilitate minciunii ei cu recoltarea paielor, așa că s-a forțat să ridice din umeri, puțin sfioasă cu privire la această presupusă vrăjitorie pe care o deținea.
- Da, a spus ea, cu o voce devenită deodată subțire. Hulda m-a binecuvântat înainte să mă nasc.
- Cu ce scop?
- Mama mea a fost o croitoreasă talentată, a mințit Serilda. I-a dăruit lui Hulda o mantie frumoasă, iar zeul a fost atât de impresionat încât i-a spus mamei că primul ei născut va fi înzestrat cu cele mai miraculoase talente.
- Transformarea paielor în aur prin arta torsului, a tărăgănat vânătorul cu vocea îngroșată de neîncredere.

Serilda a dat din cap.
- Încerc să nu spun multor oameni. S-ar putea ca talentul meu să întețească gelozia celorlalte fecioare sau lăcomia bărbaților. Pot să am încredere că-mi veți păstra secretul?

Pentru o clipă efemeră, vânătorul a părut amuzat de această rugăminte. Apoi a micșorat distanța dintre ei cu încă un pas, iar aerul din jurul Serildei a încremenit și a devenit înfricoșător de rece. A simțit atingerea înghețului și, pentru prima oară, și-a dat seama că în fața lui nu apărea niciun nor de abur când respira.

Ceva ascuțit i-a apăsat baza bărbiei. Serilda a icnit. Cu siguranță ar fi trebuit să observe că și-a scos arma, dar nu-l văzuse și nici nu-l simțise mișcându-se. Și totuși, iată că acum îi ținea un cuțit de vânătoare la gât.
- Întreb din nou, a spus el pe un ton aproape drăgăstos, unde sunt creaturile pădurii.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.