Oameni fără piele

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Suzănica Tănase (n. 1982, în Constanța, România): Câștigătoarea Distincțiilor revistei Itaca pentru cartea anului 2020 - diaspora, secțiunea Proză; câștigătoarea Premiului Cristian Săileanu 2020, secțiunea roman, ediția a II-a.
Este absolventă a Academiei de Științe Economice din București, a Colegiului de Asistență Socială Georgian College, York University și a Facultății de Psihologie, Laurentian, din Ontario, Canada.
Consultant de Imigrări ICCRC-CRCIC, lucrează din 2012 în poziția de Consilier de soluționare a problemelor de imigrare în Canada pentru YMCA Immigrant Sevices, iar din ianuarie 2019 lucrează în paralel în nume propriu sub numele de We the North Immigration Services.
A publicat articole de specialitate în Canadian Newcomer Magazine, Toronto și eseuri narative în revista Literomania, revista Observatorul Toronto și Eagle Magazine.
A publicat Cap de lut (editura Coresi, 2014), O mie de impresii divizate (editura Berg Books, 2018) și Grădina Sofiei (editura Casa de pariuri literare, 2020).


Notă: fiecare bloc de text din cele de mai jos apare în cartea pe hârtie tipărit pe câte o pagină separată.
 
Miercurea, mama plânge. La aceeași oră, pentru trei ore, cu mâna la gură.
Pielea îi stă împachetată pe scaunul de lângă saltea, iar aerul își pierde elasticitatea.
A devenit o obișnuință să se zguduie podeaua și să o apese pereții.
Miercurea e ziua neagră a săptămânii.
Este ziua când se golește plângând, ca să mai facă loc.
În timp ce el îi smulge copilul din brațe, se îndreaptă spre ușă și aleargă să prindă liftul, mama își strânge pumnii până ce unghiile îi intră adânc în podul palmei.
Îi simt durerea, dar...
Nu acum. Nu acum. Nu acum.
Nu trebuie să o vadă nimeni că suferă.
Abia când îi zărește de la balcon, feriți de tentaculele clădirii, începe să plângă.
În piept îi alunecă panica ușor, precum vidra în apă, iar sunetele sunt măcelărite între degete.
Se simte inutilă fără copil. Fără direcție, fără scop, fără speranță. În lipsa lui, cineva sugrumă aerul, iar pielea îi stă ghemuită în colț, înfricoșată. Pieptul îi curge, iar ea își numără minutele rămase de viață.
Se moare încet miercurea, cu firicele de nisip prea mari pentru gura strâmtă a clepsidrei.
E_ _ș_i_ _a_ _l_u_i_, îi șoptește pielea de pe scaun, dar mama nu aude nimic.
Miercurea, mama plânge. La aceeași oră, pentru trei ore, până ne ținem din nou în brațe.


"Maică-ta se arunca trup și suflet în orice iubea; pe tine te iubea cu foame", povestește bunica.
Așa mi-o amintesc și eu. Adâncă, intensă, ca un soare arzător de forma unei mandarine desfăcute. Acoperea totul până nu mai rămânea nimic. Nici măcar eu.
În seara aceea când mă trăgea cu sania la deal printre nămeții care înghițeau pădurea, am simțit-o mai puternică decât Dumnezeu. Ea se plângea că o doare spatele, dar eu țipam atât de tare. Mai repede, mamă, mai repede!
Am văzut pasărea care a zburat printre crengile negre ca un semn, apoi căzătura mamei cu fața în jos. Spaima ca o aluviune de noroi care înghite totul din jur. Țipătul meu blocat în gât, liniștea care umfla cerul, inima care bătea ca un prizonier într-o ghindă. Murisem sau ne găseam împreună sub un cer viu care ne scuipase în zăpadă?
Iar apoi buzele ei roșii, genele încărcate cu fulgi, zâmbetul viclean întorcându-se spre mine ca un colac de salvare aruncat peste bord.
"Cât de mult mă iubești?"
Aș fi lovit-o cu palmele peste față ca să-i arăt cât, dar lumina din ochii ei au atins întunericul din frica mea ca o lanternă într-o peșteră.
"Să nu mai cazi, mamă, niciodată."
Niciodată.
O promisiune care a zburat spre niciunde odată cu pasărea din zăpadă.


Tânăra adusă din Filipine vorbește doar cu umerii. Mâinile îi stau chircite în poală ca și când ar ascunde un pui de pasăre.
Interpreta îi șoptește în ureche, iar noi îi auzim povestea. Nimic, dar absolut nimic nu rămâne ascuns în camerele frigorifice.
O fetiță de 8 ani filmată de un tată în timp ce făcea duș, un video distribuit între prieteni, un divorț între doi oameni care nu au avut să-și spună nimic într-o limbă comună.
Judecătoarea o întreabă dacă fostul soț e un tată bun.
Un tată bun, până la acel video împânzit peste tot asemenea teraselor de orez din satul ei.
Femeia ridică privirea, iar buzele i se mișcă încet. Prin gura celeilalte o înțelegem și noi.
O poveste tristă despre diguri, despre soare, despre copii înfășurați de spatele mamelor. O poveste despre dragostea care mușcă din carne, despre sacrificiu și despre plată. Sânge din sângele ei.
Judecătoarea ridică mâna și-i cere din nou interpretei să-i repete întrebarea. Un da sau un nu ar fi fost suficient. Tânăra nu înțelege. S_ă _s_e_ _r_ă_s_p_u_n_d_ă _l_a_ _î_n_t_r_e_b_a_r_e_.
Tânăra din Filipine tresare. Se consemnează un da, iar tatăl primește custodie și drepturi egale.
Următorul caz e amânat până după pauza de masă. Copiii ies primii pe culoar ca și când s-a tras clopoțelul, apoi părinții care își târâie gențile cu rotile ca melcii carapacea.
Mama mă ridică în brațe, dar nu are curajul să o privească pe tânăra din Filipine. Mi-a spus mai târziu că și ea urma să plătească dragostea cu carne.


"Maică-ta a dormit pe salteaua aia cu tine în brațe timp de șase luni. În luna a șaptea ți-a cumpărat un pătuț", zice bunica.
În luna a șaptea mama a învățat să se odihnească.


Bunica s-a dus la culcare, iar eu am ieșit pe balcon și privesc înspre blocurile din jur care se înghiontesc unele în altele. La o fereastră fără perdele, văd un bărbat în maiou care bea o bere în fața unui televizor deschis. În dreapta lui, într-un dormitor cu prea multă mobilă, o femeie își petrece cămașa de noapte peste trupul gol și deformat de copii.
În România totul e strâns și laolaltă de parcă se învinge teama înghesuit. Luna tremură gălbuie peste toți.


Pe bărbat, mama l-a cunoscut din întâmplare. Îi murise tatăl în România și fiindcă nu putuse să se întoarcă la timp, îi urmărea înmormântarea prin Skype. Toate neamurile lui erau acolo, bocetele pătrundeau din difuzoarele calculatorului lui în apartamentul nostru ca și când se spărsese o țeavă.
Mama aprinde o lumânare și începe să plângă cu obrazul apropiat de perete. Cuvertura îmi apasă obrazul, dar mă simt mai bine în întuneric.
Vocile lor ne îngână din toate colțurile camerei, iar din când în când o auzim pe bunica cum trage de frânghia clopotelor.
Când mortul e băgat în pământ mergem la magazinul din colț unde toate produsele costă 1 dolar și-i cumpărăm un buchet de crizanteme din plastic.
"O să țină veșnic", îmi șoptește mama.


"Încă de când l-a cunoscut a simțit că ceva nu era în regulă cu el."
Cu ei împreună, unul lângă altul.
Când îi vorbea, el nici măcar nu o privea, nu o asculta niciodată. În schimb, îl simțea arzând lângă ea, ca un chibrit care ajunge din neatenție să îți ardă vârfurile degetelor. Așa a confundat iubirea cu altceva", spune bunica.
Ca un măr putrezit se simțea prima ei dragoste, iar el, un vierme care mâncase totul pe interior.
Mama visează cum își adună viața într-o cutie de plastic, bucățică cu bucățică, ca pe piesele de lego răspândite prin odaie, unele mai ascuțite, altele încă împreunate.
Iubise înăbușit, ca și când o pernă îi apăsa gura și nasul, singurele orificiile care îi permiteau să respire.
Fără el, era nevoită să mă învețe tandrețea de una singură, trasă la față și cruzime gravată în zațul pielii.


În iarna aceea ne-a lipsit zăpada, ne-a lipsit curajul, dar nu ne-a lipsit disperarea. O văd tot mai mult pe mama aplecată peste hârtiile care trebuiau să explice marilor judecători "Your Honour", cât de mult mă iubea. "To the moon and back."
"Maică-ta te iubea cu foame", îmi repetă bunica.


Femeia din Honduras întârziase.
Judecătoarea își organiza hârtiile cu buzele lipite și ascuțite ca un colț de plic peste care s-a trecut deja cu limba.
Cuvintele ei o dezorientau ca o pendulă care o lovea din ambele părți
nu îi sunase ceasul la timp și, din grabă, se suise în autobuzul greșit,
nu avusese bani pentru taxi. Era nouă în țară
Femeia din Honduras era transpirată la baza frunții și la subsuoară
Mama o vedea cum alergase tot drumul până la adresa
clădirii cu venin: 75 Mulcaster Street
ca o rugăciune o știam pe de rost și în vis
Îl întâlnise la un resort pentru adulți, din acela all inclusive unde primești totul la preț fix și mai redus
Mâncare, băutură, soare, nudism și dragoste fără menajamente.
Ea îi aducea Piña Colada cu gheață pe o tavă mică și argintie, el îi zâmbea sub umbrelă, iar uneori îi întindea emoționat o monedă nouă de 2 dolari canadieni.
Când într-o seară a luat-o de la bar la dans, toate colegele ei au invidiat-o
O senzație spumoasă i-a invadat tot corpul
atingerea lui pe pielea ei creolă, zâmbetul alb cu două gropițe și mirosul delicat de bărbat
a purtat-o în noapte ca o cenușăreasă desculță și fugită de la propriul bal.
S_i_ _s_e_ñ_o_r_, a spus la prima atingere.
S_i_ _s_e_ñ_o_r_ _și la prima despărțire. Dar el a promis, a jurat că o va aduce în țara lui
Unde ninge jumătate din an, iar dragostea lor le va ține veșnic de cald.
O_ _s_ă _i_u_b_e_ș_t_i_ _z_ă_p_a_d_a_,_ _v_i_n_e_ _în_ _v_a_l_u_r_i_ _c_a_ _u_n_ _o_c_e_a_n_.
S_i_ _s_e_ñ_o_r_, și l-a așteptat.
Șapte ani a revenit la ea, vară de vară, iar până la urmă s-au căsătorit pe plajă.
Firele de nisip, oceanul, fetele de la bar aveau să dea mărturie. A fost cea mai fosforescentă bucurie.
Asta a fost atunci, amintirile ustură și când nu ai piele.
Acum a dat-o afară din casă, că e urâtă, grasă și cam neagră. Miroase urât, ar trebui să se spele și folosește cuvinte strâmbe pe care nici măcar nu le înțelege.
Judecătoarea își plimbă ochii lichizi spre ușă. Era sătulă de atâtea cazuri cu femei îndrăgostite și aruncate pe pervazul vieții precum florile uscate fără rădăcină.
Era sătulă de zoaie.
M_e_r_i_ț_i_ _m_a_i_ _m_u_l_t_,_ _F_e_m_e_i_e_._ _E_ _t_i_m_p_u_l_ _s_ă _t_e_ _r_i_d_i_c_i_ _d_i_n_ _n_i_s_i_p_._ _N_u_ _c_ă_u_t_a_ _a_p_r_e_c_i_e_r_e_ _în_ _o_c_h_i_ _s_t_r_ă_i_n_i_.
Judecătoarea strânge din pumni, se ura când se dădea așa de gol. Rolul ei trebuia să
fie nepărtinitor.
A_i_ _î_n_ț_e_l_e_s_?_
S_i_,_ _s_e_ño_r_a_, femeia din Honduras zâmbește cu ochii mari și plini de soare.


Mama îmi spune că înapoi e melancolie, și îmi dă să beau apă Borsec din sticla subțire cu gura îngustă. Apuc bulele cu degetul, iar țara mamei mă pișcă de limbă.
Nu mă învață cuvinte românești, nu vrea să lase nicio moștenire, oricum nu se mai întoarce acolo de rușine.
De curând a primit un e-mail pe adresa de hotmail care încă îi poartă numele de fată. O invitație din trecut, ca un bilețel între cioburi marine. Adulți cu nume schimbate și trupuri coapte ar scoate-o în oraș, la un vin fiert într-o cănuță de lut. Ca înainte.
"Ce să caute ea printre ei", îmi spune
când a rămas blocată într-un prezent ca într-un oftat
care arată atât de diferit de cum ar fi trebuit să fie.
Rușine.
S-a imaginat ridicându-se în picioare din banca a doua, stânga, de lângă perete, mărturisindu-le cu o voce slabă, tremurată, că nu a ajuns ce a sperat, ci dimpotrivă.
Nu a trăit marea iubire ca-n cărțile din programa școlară, ci a plecat alungată cu părinții plângând și cu un copil abia născut.
Nu a ridicat casă ca străbunicul chiabur, ci a închiriat pereți într-un bloc social unde doarme pe o saltea murdară.
Nu a înfăptuit măreție, ci a învățat să zâmbească fals cu toată gura printre oameni blonzi și zbârciți de la temperaturi negative.
Nu a călătorit mult, ci destul cât să înțeleagă că toată lumea urăște la fel indiferent de cultură.
Nu s-a emancipat, ci a descoperit cum să-și controleze mușchii feței fără să se trădeze.
Nu a realizat, nu a dobândit, nu a îndeplinit,
ci a rămas în văzul lumii descheiată la toți nasturii vieții.


"S-a întâmplat lent ca într-o scufundare în mâl, cleștii iubirii s-au desprins firesc precum cerceii mari cu capsă de pe lobul unei urechi care nu mai asculta de ani buni."
Ea s-a mirat cum se poate fărâmița un sentiment atât de ușor ca aerul, nu a mai rămas niciun pic de carne pe osul căsniciei lor.
Numai un strat de funingine la buza vulcanului mai amintea de un jurământ în doi, dar nu la biserică cum și-ar fi dorit ea.
Au semnat hârtiile pe fugă, hăituiți de fapta cumplită la care se înhămau.
"Maică-ta nu ne-a chemat la starea civilă", îmi șoptește bunica cu ochii goliți de albastru.
Tulburat e irisul precum cerul de ploile torențiale.
A urmat o presimțire moale ca o pană smulsă dintr-o pernă scuturată și s-a văzut singură, pierdută într-o limbă străină, pe străzi necunoscute unde zgârie-norii înghiontesc cu bordurile lor solzoase
un Dumnezeu mic, gol și mut.
Dar a zis "DA", alungând imaginile din mers, a sperat că nu sunt decât simple emoții într-o constelație pe cale de dispariție.
A avut și martori, o colegă cuminte și bună de facultate și o pisică.
O mărturie amară dacă stă să se gândească cum el fluiera a pagubă când nu-i convenea ceva.
S-a întâmplat lent ca într-o scufundare în mâl, cleștii iubirii au amorțit în aceeași poziție incomodă și nefirească, dar ea nu s-a mai mirat că se târa în atâta rumeguș, iar el fluiera, fluiera.


"Numai tu ai știut cum se simte, ai trăit cu ea până la capăt", spune bunica.
Cum se preschimbă sângele în apă, cum se încearcă până la obsesie să se iasă
din suferință.
Să izbândești numai o clipă de răgaz,
cât să o privesc în ochi cum dansează pe linoleumul crăpat,
Cu capul într-o parte, cu lacrimi umbrindu-i și mica încercare
de-a ieși
cu razele lunii mișcându-se sub picioare precum pietrele cubice din pavajul unei piațete;
un loc îngrădit doar al ei, cum ar spune Virginia Woolf,
departe de mine, ca într-o cetate, iar eu urmărind-o de lângă perete, pentru că simțeam că are nevoie de clipa aceea mai mult decât are nevoie de mine,
vocea mea, doar un animal de companie, fără ea nimic, cu toate astea îi zâmbeam dintr-un colț
ca un admirator timid căruia îi lipsea curajul de-a o aborda.
Farmecul ei imprimat ca un sigiliu în ceara fierbinte din inima mea.


Pe Noor a cunoscut-o în timp ce își aștepta rândul, femeia care își întorcea buzunarele pe dos.
Mai avea nevoie de exact o singură monedă de 25 de cenți, o nimica toată
fără ea arăta ca o nălucă în rădăcina alteia.
Așa s-a împrietenit mama cu Noor, la un preț atât de mic cât să le încălzească respirația
cafeaua fierbinte din paharul de carton de la dozator.
Noor, a cărei fetiță încă își suge degetul în văzul lumii, deși împlinise 7 ani
pe culoarele judecătoriei.
Noor care își tot freacă cicatricea de cuțit care îi brăzda obrazul de la gură până la marginea ochiului drept, doar atunci când e nervoasă.
Noor care și-a cunoscut soțul doar în noaptea nunții, dar a rămas măritată cu un necunoscut.
Noor cu părul închis la culoare, fin, dat ușor pe spate
cât să ascundă pielea roșiatică a capului care o să-i amintească mereu de el și
de nopțile albastre în care fata ei o privea din ușă.
Părul ei frumos, pe care bunica îl pieptăna înainte de culcare,
smuls în smocuri și împrăștiat pe linoleumul din bucătărie pentru motive pe care nu și-i le va mai aminti niciodată.
Atât de trecătoare sunt toate deși lasă urme adânci.
Noor care nu poate să-și ducă fetița acasă fără consimțământ parental, deși nici acolo nu scapă
de loviturile legale cu piatră.
Mult mai bine aici fără piele, ne povestește zâmbind că în Canada
tinerele fete au dreptul să nu se mărite.
Dar tu, draga mea, de ce ești aici?
Ce ar fi putut să-i povestească mama? Nimic n-ar fi părut atât de crud.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.