Sufletul lumii

Citiți exordiul acestei cărți aici.


Născută pe 10 mai 1969, la București, Camelia Cavadia a absolvit liceul de filologie-istorie Zoia Kosmodemianskaia și este licențiată în filosofie și jurnalism. Are un background de 22 de ani în televiziune (Pro TV și Antena1), iar din 2017 este cofondator al Agenției de Comunicare Fabrica de PR. A debutat în literatură în 2015, la Editura Trei, cu volumul Vina, care avea să fie desemnat cel mai bun roman de debut la Festival du Premier Roman de la Chambéry (Franța), un an mai târziu. În 2016, a apărut cel de al doilea roman, Măștile fricii, lansat ulterior și în Marea Britanie, iar în 2018 romanul Purgatoriul îngerilor, despre care scriitorul Radu Vancu a spus că este "documentul emoționant al unei lumi a copiilor dispăruți".

Povești adevărate dintr-o lume fantastică.

 Sufletul lumii este o carte-univers, în care realul se amestecă cu fantasticul, urbanul cu ruralul, lumile interioare ale personajelor cu lumile exterioare, înmuiate când în lumină, când în întuneric. Însă poate cel mai pregnant dintre personajele create de Camelia Cavadia în această carte este prezența. Există o stare de prezență extraordinară în aproape fiecare dintre povestiri, o ancorare profundă în aici și acum, indiferent dacă timpul prezent este unul pământean sau unul mai degrabă nepământean, magic, aflat între lumi poate, iar cei care o experimentează, fie că sunt orășeni sofisticați, trăitori în aglomerări urbane mari, fie oameni simpli, de la țară, sunt nevoiți să-și trăiască la o intensitate teribilă emoțiile, să stea cu ele, să le consume până la capăt. E o carte pe care o citești cu sufletul la gură și cu ochii măriți, care te poartă prin povești magice, când înspăimântătoare, precum cele spuse la căldura focului de bunica, când luminoase și atinse de aripi hieratice. (Petronela Rotar, scriitoare)

Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu-l mai recunoaștem când ni se arată. Uneori, în miezul unor zile cât se poate de obișnuite, își fac loc întâmplări inexplicabile, al căror sens îl pricepem poate mai târziu sau niciodată. Întâmplări care fracturează logica și sfidează raționalul, care supun la grea încercare capacitatea de înțelegere și acceptare. (Camelia Cavadia)



Orașul vorbește chiar și atunci când nu are nimic de spus. Clevetește și toacă tot ce‑i iese‑n cale, suge vitalitatea oamenilor și‑i lasă lați, fără suflare. Chiar și când doarme, orașul vuiește, probabil de teama că liniștea deplină l‑ar putea omorî. Ori poate pentru că îl sperie infinit mai tare nemișcarea decât agitația exacerbată, golită de sens. Orașul se sufocă și, odată cu el, parcuri, străzi, blocuri. Și noi. Se stafidește ca un plămân bolnav, neoxigenat cum trebuie. Cavernos, acoperit de pleură seroasă, orașul își dă duhul în fiecare zi. Și noi odată cu el. Te‑nghite ș‑apoi te scuipă, te aruncă și‑apoi te lasă să‑ți tragi sufletul, asta numai ca s‑o ia de la‑nceput. De câte ori are ocazia, te calcă în picioare cu forța năucitoare a unui uragan. Îți trebuie voință, nu glumă, pentru a rezista în mijlocul lui. Și totuși, orașul e locul unde viața începe și se sfârșește în fiecare zi. Te prăbușești noaptea în iatacul lui, pentru ca dimineața să‑i locuiești măruntaiele, să‑ți faci loc printre ele și să trăiești înghesuit, așa cum se poate, cum ți se permite, nu cum ți‑ai fi dorit.

La amurg totul ar trebui să fie calm, la locul lui, dar corpul continuă să duduie. Ca o locomotivă ce nu se poate opri din mers. Tremură din toate‑ncheieturile, fără odihnă. Te‑nveți cu zvâcul ăsta al inimii și‑ajungi să crezi că e normal.

Ar trebui să fie o seară pe cinste, alături de prieteni. Ar trebui să te bucuri, să sărbătorești. Dar orașul ți‑a luat energia și‑acum te lasă să‑ți plimbi leșul pe străzile lui murdare. Mai e destul timp până la petrecere, dar știi că dac‑ajungi acasă nici c‑o să mai pleci.

Sunt cu Nina pe străzi și‑avem de pierdut vreo două ore. Ne privim dezorientate neștiind încotro s‑o apucăm.
- Mi‑a zis cineva de‑o ceainărie prin zonă, dacă vrei să‑ncercăm...
- În zonă, unde?
- Pe undeva, pe‑aici. Nu știu exact. A zis că prin spate pe la Armenească. Mergem pe bâjbâite, oricum n‑avem altceva mai bun de făcut... Dacă n‑o găsim, măcar am făcut o plimbare.
- Nu știi cum se cheamă locul?
- Nț.
- Mi‑e c‑o să căutăm acul în carul cu fân...
- Câte ceainării pot fi pe străduțele astea?
- Nu știi stradă, nu știi nume, nu știi nimic...
- Haide, măi, nu mai fi așa!
- Nu poți s‑o suni pe tipa care ți‑a vorbit de ea, să‑ți dea mai multe amănunte?
- Nu e un moment bun acum. E la televizor. Prezintă știrile.

Am mers una lângă cealaltă spunând cuvinte fără rost. De parcă am fi devenit Orașul însuși. Vorbeam ca să nu tăcem. Hai pe‑aici... să facem la stânga... parcă văd ceva... uite niște lumini... hai că mai e puțin... aici trebuie să fie... nu mă așteptam să găsim... Când am ajuns în fața porții, am zâmbit mulțumite:
- Hai că n‑a fost așa greu!

Am apăsat clanța cu elan, dar nu s‑a întâmplat nimic. Mânerul nici măcar nu s‑a clintit, iar poarta a rămas înțepenită. Nu s‑a tulburat nici măcar aerul de lângă ea. Rece și neprietenoasă, poarta zăcea în nemișcare, ca o statuie căzută în uitare. Zâmbetele ni s‑au stins ca doi tăciuni pe ducă și privirile ni s‑au întâlnit într‑o mirare.
- Mai cu forță, ce naiba, n‑ai mâncat? Nu mâncasem, dar nu cred c‑ar fi contat.
- Hai, dă‑te, să încerc și eu! Când am văzut că nu reușește nici ea, mai întâi m‑am bucurat.
- Ce naiba? Ăia pe unde au intrat?
- Poate mai e vreo intrare. Să mergem, să vedem!

Am dat roată spațiului îngrădit verificând fiecare centimetru, de parcă intrarea ar fi putut fi într‑atât de minusculă, încât să fi scăpat cu ușurință ochiului neatent. Ne‑a luat destul până să ajungem de unde am plecat, deși spațiul dinăuntru era mic. Câteva mese răsfirate ici‑colo, nu mai mult de zece cu totul. Capetele plecate unele spre altele țeseau discuții de mătase ce sclipeau în lumina soarelui la asfințit. Un susur ca o pânză de păianjen se deșira de la o gură la alta. Deși buzele păreau pecetluite, oamenii comunicau adânc. Înaintam încet, holbându‑ne ca niște copii printre ochiurile gardului din plasă la mesenii ce leneveau nestingheriți.

Am ajuns din nou în fața porții de fier, dar nici de astă dată nu s‑a desferecat.
- O fi‑nchis.
- Nu pare.
- Adică... o fi închisă publicului, vreau să zic.
- Hai să mai încercăm!
- Nu vezi că nu merge?
- Și totuși, ăștia pe unde naiba au intrat?
- O mai fi altă intrare...

Îmi venea să strig Hei, ne deschide și nouă cineva?, dar am fost sigură - nu știu de ce - că oricum, nimeni nu ne‑ar fi auzit. În plus, imaginea era pur și simplu de netulburat.
- Ce naiba facem?
- Habar n‑am...
- Și totuși, oamenii ăștia trebuie să fi intrat pe undeva, s‑a îndârjit Nina.
- Mda... clar, dar pe unde?

Cu cât ne uitam mai mult la lumea dinăuntru, cu‑atat tânjeam mai tare să fim și noi acolo. Ceva nu făceam bine, dar ce?
- Hai să mai dăm o tură! Dar de data asta să fim mai atente.
- Dar am fost!
- Se pare că nu suficient. Trebuie să mai fie o poartă undeva.
- În teorie ai dreptate.
- Cu siguranță am și‑n practică...
- Bine, hai!

Am pornit să dăm roată din nou locului împrejmuit, de data asta atingând și cu mâinile gardul, ca măcar ele să dibuiască ceea ce ochii nu puteau. Făceam pas după pas cu certitudinea că dintr‑o clipă‑ntr‑alta vom găsi ce căutam.

Cu toate astea, fiecare metru nou cucerit ne apropia de singura poartă pe care o văzuserăm încă de la început. Pașii înceți și nesiguri lăsau în urma lor o dâră lipicioasă de mirare. N‑are cum! Pur și simplu n‑are cum, căutam să mă conving în timp ce distanța de locul din care porniserăm se tot micșora.

Ajunse din nou în fața porții, ne‑am apropiat capetele de arabescurile reci și‑am privit înăuntru. Să strigăm, să tragem de clanță, ce trebuia făcut ca să ne bage și pe noi cineva în seamă?
- Poate e cu circuit închis și se intră doar cu rezervare.
- Poate...
- Sau e curtea cuiva.
- Poate...

Ca niște copii îmbufnați am continuat să privim printre înfloriturile porții, nevenindu‑ne să credem că nu putem intra. Probabil că arătam ridicol, dar neputința noastră, în loc să ne descurajeze, mai tare ne îndârjea. Priveam tăcute înăuntru așteptând ceva - fără s‑avem idee ce - cu toate că lumea de acolo părea de nepătruns.

Nu știu ce gândea Nina, dar eu sigur nu voiam să renunț. N‑aveam de gând să mă mișc din loc - nici n‑aș fi putut - convinsă că din clipă în clipă ne va pofti cineva. Sau că ceva - orice - se va întâmpla. Apoi n‑am mai așteptat nimic. Doar am stat și‑am privit. Am stat și‑am ascultat.

Și‑atunci s‑a întâmplat. Orașul a tăcut. Inima a‑nceput să bată calm, la locul ei. Fără să duduie. Chiar și locomotiva s‑a oprit. Liniștea coborâse ca un duh peste lume. Mai mult, clocotea ca elixirul unei promisiuni. Nu știu de care, dar n‑avea importanță. Când un bărbat s‑a‑ntors spre noi și ne‑a zâmbit, am răspuns tâmp înapoi. Am vrut s‑o‑ntreb dac‑a văzut, dar Nina zâmbea, semn că remarcase.

Încurajate de privirea lui sau poate invitate de el, am apăsat din nou pe clanță și poarta s‑a deschis cu ușurința unui surâs. Fierul era cald, de parcă soarele de peste zi s‑ar fi culcușit cu totul acolo. Nici măcar n‑a scârțâit, iar greutatea i s‑a topit în neant.

Nu pot să cred!, am zis sau poate doar am gândit, în timp ce‑l urmam pe bărbatul cu zâmbet ascuns spre singura masă liberă din curte. Venise să ne‑ntâmpine, mergeam în spatele lui, încercând să‑i urmăm pașii, potrivindu‑ne măsura după el. Urmele i se ștergeau îndată ce mocasinii atingeau pământul, ca și când nici nu s‑ar fi întâlnit unul cu altul. N‑am apucat să ne‑așezăm la masă, că Nina m‑a‑ntrebat șoptit:
- Și asta ce‑a mai fost?
- N‑am nici cea mai vagă idee ce s‑a‑ntamplat aici.

Estimaserăm bine, erau fix zece mese răsfirate, fiecare ascunsă după pâlcuri de arbori pitici și smochini sălbatici. Deasupra fiecărei măsuțe vegheau ramurile unor copaci seculari. Unele falnice, altele plecate. Masa noastră era sub un nuc plin de rod, ce abia aștepta să fie cules în toamnă. De crengile copacilor atârnau din loc în loc lampioane cu lumini difuze, ca niște podoabe prinse‑n pleata lor. O lumină blândă ce îndemna la pace și uitare. Mesele erau din lemn masiv, iar fiecare scaun era gătit cu pernuțe pentru șezut sau spate, cu fețe țesute și cusute de mână. Rar îmi fusese dat să văd atâta veselie de culori laolaltă, care contrasta cu tihna dimprejur. În fundul grădinii era "ceainăria" propriu‑zisă: o casă ca de Muzeul Satului, cu cerdac de țară și bârne lăcuite. Împodobită cu dantelării de lemn, casa râdea, dichisită. Pe prispă stăteau pe scaune scunde sau pe perne înfoiate câteva tinere cu niște cărți în față.
- Oare ce fac fetele alea acolo?
- Citesc.
- Și nu ți se pare ciudat?
- Aș zice că da. Dar de fapt, cred că sunt exact la locul lor.

Și‑ntr‑adevăr, dacă priveai mai atent, tinerele citind întregeau un tablou ce altfel ar fi fost fără suflet. Grădina însăși avea ceva tainic în ea, respirând prin frunzele copacilor, luminile difuze, fermitatea lemnului, claritatea aerului neîntinat. Fiecare om, obiect sau animal (vreo două‑trei pisici zăceau tolănite) părea să plutească în lumina palidă a ultimelor pâlpâiri de soare. Totul era scăldat în liniște. Densă, așezată deasupra oamenilor, ca un strat de poleială. O imponderabilă încremenire domnea în grădina ce se‑ncadra perfect în rama acestui tablou. O pânză deja pictată, în tonuri pastelate, șterse, fermeca ochiul privitorului. Orice‑ai fi vrut să spui, îți venea să șoptești; orice îți venea să faci, era cu încetinitorul, de parcă nimic nu putea fi deranjat din străvechea orânduire. Cu atât mai puțin tinerele cu nasul în cărți, desprinse de lume și de timp, într‑o atmosferă de început de secol XX.

Ceai de busuioc, rostopască, ciuboțica cucului, mentă, roiniță, cimbru, salvie, flori de nalbă, iasomie, petale de trandafiri, frunze de mure, verbină, floare de nemțișor, petale de floarea‑soarelui, frunze de păducel, scoarță de salcie, flori de albăstrea și de șofrănel, de urzică, verbină, vâsc, sunătoare, coji de măceșe, de levănțică, mușețel, mentă, frunze de zmeură, măceșe, fenicul, bucăți de mere, anason, frunze de frăguțe, pătlagină, mentă, flori de soc, bujori, flori de lumânărică și alte câteva pagini întregi de ceaiuri asemănătoare. Apoi dulcețuri de gutui, de petale de trandafiri, vișine, cireșe amare, cireșe galbene, cireșe pietroase, nuci verzi, zmeură, mure, afine, pepene roșu, pepene galben, smochine, dovleac copt cu portocale, măceșe, dulceață de lapte, de coacăze, flori de salcâm, rubarbă, de prune, caise, piersici, portocale, cătină și alte zeci de combinații. Turtă dulce, covrigi însiropați cu nucă, covrigi crocanți, turte cu brânză sau cu zahăr, cozonac cu nucă și cacao, găluște cu prune, lapte de pasăre, cornulețe cu gem, cornulețe cu nucă, nuci cu cacao și rom, colțunași, papanași, colivă - colivă? - plăcintă cu mere, cu brânză sărată, cu brânză dulce și stafide, cu vișine, cu dovleac, cu miere și nucă, cu cartofi, cu brânză de burduf, gogoși simple, gogoși umplute, poale‑n brâu, scovergi, biscuiți și alte câteva pagini cu torturi și prăjituri cu creme. Siropuri alte zeci, sucuri naturale tot pe‑atât. Nu mai văzusem în viața mea un meniu atât de consistent și diversificat.
- Nu cred că le au pe toate, am spus.
- Probabil că nu, a fost de părere și Nina.
- Aș alege trei sferturi din meniu. Nu mă pot hotărî. Îmi plac atât de multe!
- Și mie! Au toate ceaiurile și deserturile mele preferate. Ce naiba s‑aleg?
- Mda... și eu am aceeași dilemă. Dar să întrebăm mai întâi ce au și pe urmă alegem.
- Sigur, mai bine așa. Îi fac semn să vină.

N‑a fost nevoie, căci bărbatul a venit nechemat. Era tânăr și totuși fără vârstă, înalt, subțire, cu păr bogat strâns într‑o coadă la spate. Avea pielea întinsă aproape transparentă, și‑o pereche de ochi calzi, pătrunzători. Privire de sfânt - am gândit - mai ales că bluza aceea neagră, lungă îl făcea să arate ca un seminarist.
- Aveți tot ce apare în meniu?
- Tot.
- Adică putem comanda orice?
- Sigur.
- Și colivă? a întrebat Nina, convinsă că de această dată îl va pune în încurcătură.
- Da, și colivă.
- Aveți tot, tot, așadar.
- Sigur, a zâmbit el, amuzat de neîncrederea noastră.
- E Raiul pe pământ aici!
- Chiar așa, a încuviințat bărbatul.
- Atunci aș vrea un ceai de iasomie, plăcintă de dovleac, turtă dulce și dulceață de cireșe amare.
- Desigur.
- Iar eu doresc un ceai din petale de trandafir, dulceață de afine și plăcinte poale‑n brâu, a comandat Nina, dornică să scoată la iveală ceva lipsă în meniul lor.
- Am notat, a răspuns el, deși nu scrisese nimic nicăieri. Dacă asta e tot, mă duc să dau comanda.
- Și o porție de colivă, a marșat Nina.
- Desigur, a încuviințat din nou bărbatul. Atât? a mai întrebat, de parcă s‑ar fi jucat, provocându‑ne.

Sinceră să fiu, eu aș mai fi comandat și altele, dar eram sigură că luasem deja prea mult. Cu toate astea, ceva mă zgândărea să comand în continuare, doar spre amuzamentul lui și‑al meu. N‑am făcut‑o, însă.

La scurt timp a revenit cu o farfurie ticsită cu biscuiți de casă, o carafă cu apă rece și două pahare curate ca lacrima. În timp ce umplea paharele și răsfira câteva șervețele pe masă, mi‑a venit să‑l împung cu degetul, să mă conving că e real. Înainte s‑ating șorțul, m‑a privit intens și gestul meu s‑a frânt cu zgomot.
Ai văzut?, mi‑a venit s‑o‑ntreb pe Nina, dar n‑a mai fost nevoie de cuvinte. Nu‑nțeleg, se mirau și ochii ei.

Comanda a venit în câteva minute, de parcă ne‑ar fi așteptat pregătită.
- Atât de repede! ne‑am mirat cu voce tare.
- Așa‑i la noi, a răspuns bărbatul zâmbind.

Știți cărțile acelea bune pe care simți nevoia să le recitești, având convingerea că ai ratat cine știe ce înțelesuri? Așa eram și eu. Copleșită de imensitatea unor senzații ce simțeam că‑mi scapă printre degete. A unor neînțelesuri pe care știam că le voi descifra mai târziu, altele niciodată. Îmi venea să pun întrebări. Multe, ridicole, de om tâmpit care nu‑nțelege și simte nevoia să i se explice. Pas cu pas, gest cu gest. Să i se spună ce e el, ce e lumea, ce i se întâmplă. De obicei, Nina era cea curioasă, ei nu‑i scăpa nimic, dar de data asta, întrebările se buluceau la gura mea, fără să poată fi rostite.

Ceaiurile, prăjiturile și dulcețurile arătau și miroseau dumnezeiește, iar fiecare înghițitură ne depărta de lume, trimițându‑ne către gusturi primordiale. Către bucuria copilăriei și blândețea unor vremuri aproape uitate. Mirosuri ale trecutului dădeau năvală și‑mi inundau nările: arome blânde ale unui trup de copil, încă acoperit de puf, gustul laptelui și parfumul necuprins al timpului. Toate îmi dădeau senzația unui văz cuprinzător pentru întâia oară. Ca și cum un văl tulbure tocmai mi s‑ar fi ridicat de pe ochi. Ca și cum trupul și‑ar fi desfundat extremitățile, picioarele s‑ar fi dezmorțit, mâinile și‑ar fi recăpătat dexteritatea, sufletul s‑ar fi scuturat de praf. Mă‑ncerca o acută senzație de ACASĂ, chiar dacă multe lucruri îmi erau complet necunoscute. O bucată de viață, caldă, masivă, densă, s‑a rupt cu zgomot ca o stâncă, iar prezentul a început să se scufunde molcom intr‑un timp trecut.

Nu știu dacă abia atunci a‑nceput sau abia atunci am auzit‑o eu, o muzică în spirală mă atrăgea‑năuntru, ca‑ntr‑un vortex. Un spațiu subteran sau paralel, la marginea lumii cunoscute, se deschidea ca o pajiște a Edenului. Cuibărite în dedesubturile lui se odihneau sufletele noastre cu care ne‑ntalneam pentru întâia oară. Aici erai? am gândit poate, fără să tulbur cu cuvinte liniștea din jur. Abia acum deslușeam mai bine muzica, fără ca niciuna din inflexiunile ei să‑mi fie cunoscută. Auaaaaaaa, eiaaaaa, auaaaaa... erau sunete cu care mă‑mpreunam copilărește, simțindu‑le ca o dezmierdare pe obrajii calzi. Auaaaaa, eianaaa, uiaaa, eneiaaa... se unduiau sunetele și odată cu ele, pletele mele atinse parcă de un vânt de vară iscat din senin, doar pentru a se da în spectacol.

O lacrimă a pornit să‑mi curgă agale, infinit de frumoasă, infinit de ușoară. A coborât pe față, a ajuns pe gât și s‑a vărsat în curbura sufletului. Locul s‑a umplut de oameni cu chipuri transparente, chemați de muzică, ce pluteau de la un capăt la celălalt al lumii. Spațiul s‑a bombat de parcă bucuria dinăuntrul lui n‑ar mai fi avut dintr‑odată loc și s‑a umflat, s‑a umflat, gata să pocnească. Și totuși, nimeni nu s‑a temut de forța‑i distructivă, căci fericirea nu era niciodată prea multă aici. Tăcerea și muzica ba curgeau în cascadă, ba se scurgeau lent, ca o lavă, iar vorbele deveneau sunete ce‑au precedat cândva limbajul. Totul era ca la‑nceputuri, când nimic nu era pângărit. Și totuși, cei de‑aici erau creaturi umane, cu chipuri ce - cum naiba? - îmi păreau cunoscute. Nu mă temeam, căci frica nu fusese încă inventată aici.

Citiți exordiul acestei cărți aici.