Exordiu - Sufletul lumii

Citiți un fragment din această carte aici.

dar care mi‑au lăsat moștenire o lume întreagă

pentru că nu există cuvinte cu care să le spui.

Spune‑ne o poveste! Așa se încheia fiecare seară a copilăriei noastre, a mea și a surorii mele. Și în timp ce bunicului îi plăcea să ne citească povești, bunicii îi plăcea să le inventeze.

Erau superbe poveștile bunicului, dar ale bunicii erau neasemuite. Aveau o frumusețe pe care nicio poveste scrisă n‑o putea surprinde, de parcă doar așa, neîmblânzite, puteau păstra viu spiritul lor neîngrădit. M‑am întrebat deseori de ce, dintre toți oamenii, doar ea putea să cuprindă‑n ele inefabilul, pentru ca mai apoi să‑i dea drumul să zboare mai departe, așa cum eliberezi o pasăre ce simte nevoia de înalt. De ce, doar ea, o femeie puțin instruită, făcea ca în fața cuvintelor nerostite să pălească toată știința lumii. Am înțeles târziu că povestea nu ține de câtă învățătură ai, ci de cât îți sunt de deschise sufletul și mintea. Iar bunica se pricepea de minune să amestece văzutul cu nevăzutul și să transforme totul în magie.

Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu‑l mai recunoaștem când ni se arată.

Uneori, în miezul unor zile cât se poate de obișnuite, își fac loc întâmplări inexplicabile, al căror sens îl pricepem poate mai târziu sau niciodată. Întâmplări care fracturează logica și sfidează raționalul, care supun la grea încercare capacitatea de înțelegere și acceptare.

"Fiecare poveste e adevărată" e răspunsul meu la clasica întrebare cât e adevăr și cât e ficțiune în această carte - conștientă că răspunsul poate surprinde, când fantasticul fisurează realitatea și irupe cu putere peste lume, în fiecare dintre poveștile adunate aici.

Am scris Grădina secretă copleșită de senzația de suspendare în timp trăită pe parcursul unei după‑amieze de vară, în curtea unei ceainării parcă ascunse de lume. Iar Păcătoșii cu sentimentul unei transfigurări de o putere copleșitoare în fața unei experiențe deopotrivă înspăimântătoare și iraționale, de un mysterium fascinas, în care ființa înflorește intr‑o plenitudine desăvârșită. Pune‑ți o dorință e o poveste adevărată, când am simțit că uneori e de ajuns să ceri pentru ca Universul să‑ți dea; că‑n fața inocenței până și forțele naturii se îmblânzesc și uneltesc miracole, dacă crezi în ele, evident.

Necuratul s‑a născut dintr‑o întâmplare adevărată, transmisă din gură în gură pe parcursul mai multor generații, cu sentimentul că trebuie să duc, la rândul meu, povestea mai departe. Să n‑o las să se stingă. Dispariția frizează nebunia și suprimă logica pe un tărâm unde totul devine posibil și nimic nu poate fi real, în timp ce Ziua cea mai lungă e suspendată într‑un timp elastic, ce se poate deșira la infinit sau, dimpotrivă, să se termine și să dispară. Am intrat și‑am ieșit Dintr‑o lume în alta lăsând ceva din mine acolo și aducând ceva de dincolo aici, cu ușurința unor pași imponderabili, dar care lasă urme de neșters. Am privit‑o pe Femeia care nu mai voia să moară cu sentimentul că mă aflu cu un picior aici și cu unul dincolo, îngrozită că aș putea rămâne la mijloc. Am traversat Noaptea care a ucis fericirea copiilor, teleportându‑mă în satul copilăriei mele magice, când sărbătorile despleteau pe ulițe și‑n casele sătenilor realitatea contopită cu fantastic și oniric. Am experimentat ieșirea din timp și‑am pătruns prin Wormhole în universuri paralele, atinsă de o premoniție de care am vrut să mă dezic, și‑am urmat Linia vieții cu moartea suflându‑mi în ceafă. La final m‑am întrebat Unde‑ai fost? și am găsit răspunsul în chiar întâmplările aici adunate.

Vă propun, așadar, nu o carte, ci mai degrabă o călătorie, la finalul căreia vă invit să lăsați liniștea să se‑aștearnă și răspunsurile să se‑așeze, chiar dacă multe dintre ele vă vor surprinde.

Pentru că dincolo de ceea ce putem vedea și simți e ceva ce așteaptă să fie. Ceva ce poate fi adus la viață doar de noi. Se poate ca lucrul ăsta să ne sperie, dar se poate ca însăși teama de acest necunoscut să ne‑mpiedice să vedem frumusețea care stă ascunsă‑n lume. Atunci când reducem totul la concret, la individ, la EU s‑ar putea să ucidem chiar ludicul din lume și să ratăm, inexprimabilul. Cel fără de care am rămâne doar niște ființe programate să trăiască obtuz.

Dar nu e ciudat că uneori ne speriem de miracol, preferând să‑l negăm, contestându‑l, uitând că viața însăși e miracolul suprem?

Așadar, dragi prieteni cititori, dați‑mi voie să vă spun 12 povești, să vi le șoptesc la ureche, să vi le picur strop cu strop. S‑ar putea să trezească în voi amintirile propriilor povești neînțelese ce v‑au mișcat sufletul cândva și să le dăm, astfel, un glas puternic împreună.

Citiți un fragment din această carte aici.