Mama, cu ultimele puteri - Oameni fără piele

Citiți un fragment din această carte aici.


Întâi a fost romanul bulversant al Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, care, în cuvinte puține pe fiecare pagină, a știut să ne facă părtași la durerea vieții ei. Cartea a devenit în 2012 filmul Aglaja / De ce fierbe copilul în mămăligă, o co-producție maghiaro-poloneză, iar acesta a păstrat vizual cât a putut din implozia de emoții ale autoarei.

Și iată acum o carte din aceeași grupă, rudă bună cu prima în surdina și drastica drămuire a cuvintelor. Tânăra autoare Suzănica Tănase ne dăruiește cu generozitate lacrimile cristalizate ale mătăniilor sale. Oameni fără piele a apărut în 2022 și este o carte mititică, dar, dacă faceți greșeala de a o lua cu voi la drum și a o citi - te gândești că e subțirică, că poți să umpli timpul de călătorie, ce bine - vă puteți face cu ușurință de râs, hohotind fără vrere și putere de abținere pe vreo bancă dintr-un adăpost RATB, așa cum mi s-a întâmplat mie. Chiar le-am povestit colegilor că în jurul meu erau liceeni ieșiți de la ore, mame cu copii, femei grăbite care mâncau rapid ceva de la patiserie, toți vorbeau și râdeau, erau vii, fericiți. Și, eu pe banca refugiului, înghițindu-mi cu greu lacrimile, mai ridicând din când în când ochelarii ca să las ochii să respire, să se mai usuce, întorcând frenetic pagină după pagină.

Scriitoarea își numește ea însăși cartea Un poem și lasă pe o filă doar unul sau două mici paragrafe. Haiku-uri timide și discrete de devoalare a unui abis. Cuvinte miezoase care nu vor să lase povestea să se dezvăluie repede. Detaliile apar încet, printre rânduri, cu o doză homeopată de durere și fiecare cuvânt atât de bine gândit, de neașteptat și de brusc care închide și mai mult rama acțiunii, arde.

Înțelegi la un moment dat că personajul principal - desigur, în afară de cel al mamei căreia I se dedică acest transfigurant omagiu - este un El și accepți convenția, chiar dacă știi, înțelegi că dincolo de alegere este autoarea însăși, cu cioburile autobiografice.

Veți vedea, pe măsură ce avansați, povestea reușește să devină general valabilă, despre femei care trec chinuite prin viață, cu surâs trist și fruntea sus.

O maturitate a observației psihologice ieșită din comun, cu punctarea optimului cuvânt care ar fi putut să fie acolo, la locul potrivit, pentru maximum de emoție și înțeles. Și, desigur, în afară de talent și scriere creativă, o experiență de viață deloc de descris în câteva rânduri.

"O dată la două săptămâni îi trăgea clopotele bisericuței din sat, iar mama stătea cu receptorul aproape de urechea mea. Respiram amândoi același aer de munte. Mirosul traversa oceanul. Sunetele se loveau de timpanele noastre".

Un roman de dragoste al unei femei fără așa ceva în bagajul propriei vieți, împinsă de consecințe până la capătul tunelului, care își dăruiește preaplinul inimii copilului ei, cel care nu va știi cum să trăiască mai departe fără scutul ei protector, care trebuie să meargă totuși înainte, orice ar fi. Cuvinte puține care cad peste tine și te strâng de gât. Dacă De ce fierbe copilul în mămăligă a devenit film (dar și spectacolul de teatru Aglaja), cartea de față ar putea, la o adică, să devină un foarte reușit one woman show pe scena de teatru. Dacă s-a făcut spectacol și din splendissima carte Vara când mama a avut ochii verzi a Tatianei Țibuleac, tot despre pierderea mamei, nu văd de ce nu să nu intre și cartea de aici în repertoriul unui teatru, cu succes de nivelul unei Amalia respiră adânc.

Citiți un fragment din această carte aici.