Timp retrăit

Citiți introducerea acestei cărți aici.


Alex. Ștefănescu este critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. S-a născut la 6 noiembrie 1947. A fost redactor (începând din 1990) și redactor-șef (în perioada 1995-2010) al revistei România literară. În prezent este redactor-șef al revistei Luceafărul și consilier al ministrului Culturii. De asemenea, este autor a peste 6.000 de articole și a 30 de cărți, dintre care un mare ecou au avut Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, apărută în 2005 (Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei), și volumele Eminescu, poem cu poem. Antumele, 2017, și Eminescu, poem cu poem. Postumele, 2019 (Premiul Național pentru Literatură).
 
În stilul caracteristic, de povestitor desăvârșit, Alex. Ștefănescu adună în acest volum amintiri, evocări, portrete care, împreună, creionează nu doar imaginea aproape a unui secol întreg din cultura României, ci și pe aceea a unui univers personal și intim, unde cotidianul, cu toate provocările lui, devine un personaj care își poartă cititorul într-o călătorie a căutării de sine.

Autorul nu se dezice nici aici de franchețea și naturalețea cu care deja a obișnuit în celelalte cărți ale sale și vorbește atât despre momentele bune, cât și despre cele mai puțin bune, construind astfel o perspectivă echilibrată asupra lumii în care a trăit, trăiește și va trăi. Iar această lume pare o vâltoare pe care Alex. Ștefănescu a îmblânzit-o mereu prin lectură, prin scris și prin întâlniri cu oameni memorabili. Faptul că cititorii lui sunt contemporani cu această lume conferă un plus de vibrație acestor rânduri.

"Cu Alex. Ștefănescu am fost coleg la Facultatea de Limba și Literatura Română din București. Am devenit prieteni din ziua în care ne-am cunoscut. De câțiva ani, bine-cunoscutul critic și istoric literar ne delectează rememorând, cu mult farmec, diverse momente din viața lui." (George Arion)

"Alex. Ștefănescu este singurul critic român contemporan care, metodic, conferă criticii caracteristicile unui «act de persuasiune». El face uz de o veritabilă strategie de seducere a cititorului: limbajul este dezabstractizat, fără a-și pierde însă competența și precizia conceptuală; expresia critică, mereu dezinvoltă și de multe ori memorabilă, are o anumită materialitate fragedă, fiind astfel ușor de receptat; plăcerea lecturii și a scrisului, aproape palpabilă, devine contaminantă și îmbie la reverii hedoniste; în sfârșit, discursul e împănat de comparații sugestive și cu atât mai șocante cu cât nu se produc în spațiul livrescului, ci al experienței comune, conținând și o infuzie de umor grațios care întreține comuniunea afectivă cu cititorul." (Petru Poantă)

"După apariția monumentalei (la propriu) Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000, Alex. Ștefănescu este omul zilei în critica literară românească. Admirat sau pizmuit de confrați, invitat și celebrat cu fast în orașele de provincie, intervievat de superbe ziariste, Alex. Ștefănescu se află mereu în centrul atenției, prezența sa într-un loc este imposibil să treacă neobservată. Chiar și cei care își propun să îl ignore ajung până la urmă să își piardă cumpătul, încep să-l vâneze cu invectivele lor, sporindu-i, indirect, vizibilitatea, notorietatea și popularitatea. Alex. Ștefănescu este, în lumea literaturii, genul de personaj care nu lasă pe nimeni indiferent. Unii îi sunt prieteni, alții dușmani de moarte (cei neincluși în Istorie și cei menționați în emisiunea sa TV rezervată cărților proaste, Tichia de mărgăritar). În fine, mai există o categorie, a celor care îl cultivă cu speranța secretă că i-ar putea intra în grații și că în felul acesta și-ar putea asigura un viitor luminos în literatura română." (Tudorel Urian)


Nu am ajuns niciodată în junglă. Mi-ar fi plăcut să simt cum se împletesc și se devorează între ele cele mai diferite forme de viață, cum se amestecă - într-un cor al vitalității - strigătele împerecherilor erotice cu țipetele dinaintea morții, cum arborii bătrâni, pe jumătate putreziți, nu se pot prăbuși pentru că sunt prinși într-o rețea de liane, cum flori carnivore imense așteaptă deschise, cu ferocitatea pasivă a unui sex feminin, să captureze o vietate, cum se albesc lent scheletele unor călători dinaintea mea, curățate de milioane de creaturi infinitezimale. Acest cocteil de viață și moarte mi-ar fi dat multă viață.
Nu am reușit să învăț toate cuvintele limbii române, deși deschid în fiecare zi dicționarul, iar uneori chiar citesc ore întregi pagină după pagină din el, ca și cum aș citi dintr-un roman. Încă mai întâlnesc, în cărți vechi sau în reviste de azi, cuvinte pe care nu le înțeleg și, chiar în timp ce fac investigații ca să aflu toate sensurile lor, descopăr alte cuvinte care-mi sunt necunoscute. Am să mor fără să fi fost la înălțimea propriei mele limbi materne, limbă de o mare frumusețe, care, foarte probabil, este limbă oficială în Rai.
Nu am sărit cu parașuta. Mi-am dorit foarte mult să sar, am visat că sar, dar n-am trecut niciodată la acțiune. În copilărie, în emulație cu cei doi frați ai mei mai mici, mă suiam pe dulapul de haine al părinților și, cu două umbrele deschise în mâini, săream în gol de la o înălțime de doi metri, aterizând cu o bufnitură pe podea. Ce caricaturală săritură cu parașuta! Doamne, poate că e un simbol! Poate că și în spațiul nemărginit al literaturii m-am aruncat cu două umbrele deschise în mâini.
Nu am murit niciodată, împreună cu femeia iubită, din prea multă dragoste. Îmi imaginez momentul. Aș fi ținut-o pe genunchi, aș fi sărutat-o, i-aș fi respirat respirația. Mi-aș fi lipit urechea de sânul ei stâng ca să-i ascult vuietul inimii (vuietul, nu bătăile, cum cred cei care cunosc dragostea numai din cărți). Aș fi lăsat-o pe ea să mă sărute pe pleoapele obosite, să-mi îmbrace chipul cu părul ei, să-mi spună, în șoaptă, ceva important și ininteligibil. Aș fi simțit că ne contopim și aș fi trăit, odată cu ea, o fericire fără seamăn. O fericire după care ar fi fost păcat să mai trăim... Și am fi murit amândoi deodată.
Nu am ajuns niciodată atât de puternic, încât să pot ridica orice de la pământ. Am făcut flotări, am ridicat haltere, am tras de corzi elastice. Brațele mi s-au întărit, mi s-au reliefat bicepșii, dar n-am ajuns nici pe departe să am o putere fabuloasă, așa cum mi-aș fi dorit. Visul meu era să-mi iau țara în brațe și să o mut în altă parte a lumii.
Nu am reușit niciodată să obțin o bucată de pământ pentru tatăl meu, măcar o sută de metri pătrați, pe care i-ar fi lucrat cu dragoste. Grădina casei lui părintești din Herța n-a mai văzut-o niciodată, după plecarea lui în armată, pentru că ținutul acela a intrat după război în componența URSS. La Suceava, unde s-a stabilit definitiv în 1953 (împreună cu ceilalți patru membri ai noii lui familii, soția și trei copii, dintre care eu sunt primul născut), o bătrână, incapabilă să mai muncească, i-a vândut, cu chitanță de mână, un teren lângă Fabrica de Confecții "Zimbrul" (pe atunci, în mod oficial, nu era voie să cumperi sau să vinzi pământ). Tata a făcut din acea suprafață plină de moloz, cioburi de sticlă și sârme ruginite o grădină paradisiacă. Parcă îl văd, fericit, în mijlocul plantelor, plivite și udate la timp. Ridica delicat vrejurile de căpșuni și le așeza pe un pat de frunze uscate, pentru ca fructele să nu stea în noroi, și lega cu gesturi tandre plantele de roșii de aracii făcuți din crengi de sânger. Un nepot cupid al bătrânei, expatriat de multă vreme, s-a întors după 1989 pentru o săptămână în țară, a negat valabilitatea chitanței de mână, și-a însușit terenul și l-a vândut imediat unui om de afaceri care a construit pe el un restaurant.

Toată viața tata și-a dorit o bucată de pământ a lui. A murit fără să aibă una. Îmbătrânise destul de mult, când l-am chemat să-i arăt pământul cumpărat de mine în apropiere de București. S-a bucurat din toată inima, a luat câțiva bulgări în mână, negri și grei, de o consistență untoasă, și a lăudat fertilitatea Bărăganului. Doamne, cum nu m-am gândit atunci să-i dăruiesc măcar o sută de metri din cei două mii cinci sute pe care îi cumpărasem? Pur și simplu, nu m-am gândit. E o crimă să nu te gândești. Am făcut această crimă.
N-am avut niciodată un cal. Dar mi l-am imaginat de multe ori, ținându-l de căpăstru și mergând alături de el, amândoi cu pași mari, amândoi tăcuți și fericiți că suntem împreună. Mi-am imaginat și locurile în care l-aș fi lăsat să alerge de unul singur, în timp ce eu aș fi rămas nemișcat, în picioare, ca să urmăresc un spectacol al libertății trăite: platourile acoperite de iarbă și flori de câmp de pe malurile râurilor de munte sau plajele nesfârșite ale mării, cu nisipul inundat din când în când, lin, de apa mătăsos-foșnitoare.

Mă apropii de sfârșitul vieții și n-o să am niciodată un cal. Când ies dimineața în grădină, mă doare lipsa lui. Mi se pare nu că n-a existat, ci că a plecat și mi-e foarte dor de el.

Eram încă adolescent când am citit prima dată versuri de Nichita Stănescu și mi s-au părut... o bazaconie. Apoi, treptat, poezia lui m-a cucerit. Atât de mult, încât în 1985 am scris o carte, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, ca să explic și altora în ce constă frumusețea ei literară.
În 1972, ca tânăr redactor la revista Tomis din Constanța (aveam 24 de ani), am fost trimis de șefii mei la București ca să obțin zece poezii de la Nichita Stănescu. Cu figura lui de prinț rus (plete blond-arămii, ochi albaștri, buze arse, de băutură, dar și de ardoarea vorbirii), poetul m-a privit ironic. "Exact zece?!" Eram la restaurantul Athénée Palace (la o masă la care se mai aflau Fănuș Neagu și Gheorghe Tomozei). "Da, zece." Cu un secret amuzament, marele poet mi-a dictat una după alta zece poezii, improvizându-le pe măsură ce le dicta. Erau încântătoare. "Acum", a continuat Nichita Stănescu, "scrie pe o foaie separată încă una!" Și a mai compus una, pe loc, mai frumoasă decât toate celelalte. Eram amețit de admirație. "Îți place?" "Da! Da!" "În cazul ăsta, să-i dăm foc, ca să rămână numai a noastră." Mi-a luat foaia din mână și i-a dat foc cu bricheta, trimițând în neant o poezie care existase mai puțin de un minut.
Multă vreme, Nichita Stănescu nu a avut o adresă anume. Dormea în locuințele admiratoarelor lui. Uneia i-a scris într-o noapte, pe un perete, cu un creion dermatograf, un amplu poem. Ea, fericită, n-a mai zugrăvit niciodată apartamentul (nici când a fost părăsită de Nichita, nici când s-a măritat, nici când a născut primul copil).
Odată (când avea piciorul în ghips și folosea ghipsul ca pe o agendă, scriind pe el numere de telefon), Nichita Stănescu mi-a spus că s-a supărat pe... fotbal (fiindcă echipa noastră națională tocmai pierduse un meci important). Drept pedeapsă, a hotărât să-i spună timp de trei luni "botfal". Credeam că glumește. Dar după un timp, când uitasem episodul, l-am întâlnit pe stradă, în zona Amzei, iar el mi-a dăruit un covrig cald și m-a întrebat cu seriozitate: "Ce meci de botfal e diseară?"
Sute de sârbi au învățat limba română numai și numai ca să îl citească în original pe Nichita Stănescu. I-am văzut întâmpinându-l cu dragoste la intrarea într-un restaurant din Belgrad, unde poetul urma să sărbătorească primirea premiului "Cununa de aur" al Festivalului de Poezie de la Struga.

La banchetul organizat în sala mare a restaurantului, un chelner i-a adus la un moment dat lui Nichita Stănescu un telefon cu un fir lung: îl căuta Dora, soția lui, de la București. Dora, zâna lui bună din acei ani, și-a dat seama că poetul băuse cam mult și a început să-l certe, iar el s-a întunecat la față. După ce a încheiat convorbirea, l-am întrebat de ce se posomorâse atât de tare. "Are dreptate Dora, dar nu trebuia să mi-o spună la telefon. Să mă facă ea de râs pe liniile internaționale!"
Printre dedicațiile primite de la scriitori pe care le păstrez cu evlavie se numără și aceasta: "Lui Alex. Ștefănescu, Noduri și semne de Nichita Stănescu și inima cu dor cu tot. Azi." Numai Nichita Stănescu putea să-și dăruiască "inima cu dor cu tot". Numai Nichita Stănescu putea să dateze o dedicație "Azi".


Eram student în anul III (ceea ce înseamnă în 1968), când Marin Sorescu a apărut pe coridoarele Facultății de Limba și Literatura Română, nedumerit, cu aerul cuiva care a nimerit într-un labirint. L-am recunoscut imediat. Deși abia trecuse de treizeci de ani, era faimos (cam așa cum este astăzi Messi). Editorii îl editau, cititorii îl citeau, traducătorii îl traduceau și desenatorii îl desenau. Iar doamnele și domnișoarele îi transcriau poeziile în carnețele roz, pe care le țineau în poșete, alături de tubul de ruj și de flaconul cu parfum.

Unele poezii i le știam și eu pe de rost. În plus, apăruseră sute de imitatori ai săi, care, în loc să-i dilueze gloria, i-o amplificau, așa cum amplifică rezonanța sunetul unui clopot. Exista, deja, cuvântul "sorescianism", gen de substantiv comun derivat dintr-un nume propriu care înseamnă în literatură consacrarea supremă.

Acest statut de vedetă nu-l vindecase însă de timiditate. Răsucindu-și cu mâna dreaptă mustața, poetul cerceta cu privirea tot mai alarmat locul. M-am apropiat de el și i-am spus:
- Vreau să fiu eu Ariadna dumneavoastră!

Așa timid cum era, Marin Sorescu a găsit, nu foarte repede, dar a găsit, o replică ironică:
- Mi-e teamă că dumneavoastră sunteți mai degrabă Minotaurul.
Au trecut anii. Printr-o întâmplare, în 1982, luând din Belgrad trenul spre București, în compartimentul cu două paturi suprapuse din vagonul de dormit, în care aveam rezervat un pat, l-am găsit pe Marin Sorescu examinându-și cu gravitate biletul. S-a bucurat când m-a văzut. Eu - și mai mult. Problema era că poetul avea rezervat patul de sus și nu se simțea în stare să-l escaladeze. I-am spus:
- Vă cedez cu plăcere patul de jos, dar apare o altă problemă. Din cauza greutății mele, există riscul ca patul de sus să se prăbușească peste noapte, cu mine cu tot, peste dumneavoastră.

Marin Sorescu s-a înfricoșat:
- Asta așa e, mi-a spus el scărpinându-se în cap, n-ar fi deloc plăcut. În cazul ăsta, ce naiba facem?!

Soluția a găsit-o până la urmă tot poetul. A scos din geamantan o sticlă de whisky și mi-a propus să bem din ea alternativ, câte o înghițitură fiecare, și să stăm de vorbă toată noaptea.
Ceea ce am și făcut.

Cu o zi înainte, lui Nichita Stănescu i se decernase un important premiu literar, "Cununa de aur", la Festivalul de Poezie de la Struga (și fusese întâmpinat la Belgrad de sute de admiratori sârbi, dintre care unii învățaseră limba română numai ca să-l poată citi în original).

Am comentat cu Marin Sorescu evenimentul. El, timid-ambițios, încurajat însă de whisky, m-a asigurat că, în ceea ce-l privește, va lua Premiul Nobel. Cu limba dezlegată tot de whisky, i-am spus tranșant că Nichita Stănescu este cel care ar merita să ia întâi Premiul Nobel.
- În cazul ăsta, s-a burzuluit Marin Sorescu, nu mai avem ce discuta. Eu am să mă culc. Și, demonstrativ, s-a întins în patul de jos.
- E în regulă, i-am răspuns eu. O să vă urmez exemplul.

Și, foarte decis, am apucat scara de metal pentru a mă sui în patul de sus.
- A, nu! Asta nu! a exclamat Marin Sorescu îngrozit. Hai mai bine să continuăm discuția. Și să terminăm și whisky-ul.
Au trecut anii. A căzut Nicolae Ceaușescu, s-a desființat cenzura, Marin Sorescu a ajuns ministru al Culturii. Din nefericire, făcea parte din grupul de scriitori care îl susținea pe fostul activist al PCR, Ion Iliescu. În mod inevitabil, l-am criticat în articolele mele politice. Drept urmare, el nu-mi mai răspundea la salut. Când ne întâlneam în diferite împrejurări, la o recepție, de exemplu, privea parcă prin mine, iar dacă îi întindeam mâna, mă lăsa cu ea întinsă și îmi întorcea spatele.

Într-o zi, cu puțină vreme înainte de moartea lui (când nimeni nu și-ar fi închipuit, pentru nimic în lume, că mai avea doar câteva săptămâni de trăit), m-am întâlnit față în față cu el pe Calea Victoriei. Mi-am spus în sine mea: "L-am salutat de atâtea ori și nu mi-a răspuns. A venit vremea să nu-l mai salut." În consecință mi-am compus o figură de om preocupat și grăbit, hotărât să-l ignor, dar, în mod cu totul surprinzător, m-a oprit el:
- Domnule Alex. Ștefănescu, facem o mare greșeală că noi, scriitorii, suntem supărați unii pe alții. Dăm dovadă de naivitate. Ne certăm între noi și oamenii politici ne manevrează cum vor. Indiferent de partea cui am fi, noi vom pierde mereu, iar ei vor câștiga.

Spunând aceste cuvinte, m-a îmbrățișat afectuos, iar eu i-am răspuns (cu delicatețe, fiindcă părea un bibelou fragil în brațele mele). După ce ne-am despărțit, aveam lacrimi pe obraji.


În 1970 (eram încă student), mi s-a încredințat o rubrică săptămânală de comentarii critice în revista Luceafărul. Ștefan Bănulescu, redactorul-șef al revistei, m-a chemat într-o bună zi la redacție și mi-a pus în brațe un teanc de cărți, ca să am despre ce să scriu în următoarele săptămâni. Acasă, printre numeroasele volume lipsite de valoare, am descoperit unul care mi-a atras atenția de la primele pagini:

Am făcut un coup de foudre pentru acest poet (din Iași). Ulterior l-am și cunoscut și ne-am și împrietenit (atât cât se poate împrieteni un critic literar cu un poet).
Emil Brumaru s-a internat la Socola! Vestea m-a zguduit. Marele poet a ajuns la un ospiciu! M-am suit repede în tren și m-am dus la Iași, iar din Iași am descins imediat la Socola, așezământ care a devenit de-a lungul anilor un simbol al condiției de nebun. Numele sanatoriului este invocat uneori (nu de mine) chiar și în certurile conjugale:
- M-ai înnebunit, nevastă! Din cauza ta, o să ajung la Socola!

La fața locului, mi-am dat seama repede că nu era vorba de nimic grav. Emil Brumaru era doar deprimat și avea nevoie de liniște, astfel încât ceruse (el și nu altcineva) să-și petreacă două-trei săptămâni în acel loc izolat, umbrit de arbori bătrâni și solemni.

N-am pierdut ocazia să-l tachinez:
- Știu de ce te-ai internat aici. Vrei să semeni cu Eminescu. Mai rămâne să-ți lași mustață...

Emil Brumaru n-a gustat deloc gluma. Era în 2006. Peste doi ani, când a început să colaboreze cu talentata prozatoare Veronica D. Niculescu, am adăugat:
- Deci, Veronica. Vrei ca asemănarea să fie completă...
Nici această nouă remarcă nu i-a plăcut.

Dar să ne întoarcem la vizita mea de la Socola. Privind în jur, mi-am dat seama că degeaba era poetul doar deprimat, ca atâția dintre noi - decorul era acela al unui balamuc lugubru, de pe vremuri. Încăperea rezervată lui Emil Brumaru, cu pereți de piatră și cu gratii la ferestre, mică, întunecoasă, semăna cu o celulă de închisoare.

Stând pe patul lui de fier ca pe o canapea, poetul mi-a povestit, posac, o întâmplare de un haz nebun. Uneori, el voia să iasă din curtea ospiciului și să meargă la un chioșc din apropiere ca să-și cumpere o "eugenie" (biscuitul umplut cu cremă de ciocolată, modest, dar bun, care, în lipsă de altceva, a încântat generații la rând în timpul comunismului). Portarul însă reacționa cu o fermitate mecanică și nu-l lăsa să iasă.

Emil Brumaru a încercat să-i explice:
- Eu nu sunt un nebun ca toți nebunii. Am venit aici de bunăvoie, ca să mă odihnesc. Sunt poet...
- Nu ești poet, i-a spus portarul sarcastic. Ești Andreea Marin! Și nu-ți dau voie să ieși în oraș!

Emil Brumaru s-a plâns atunci psihiatrului său care, om cu umor, i-a eliberat o adeverință:
"Se adeverește prin prezenta că domnul Emil Brumaru nu este Andreea Marin. Este poet și are dreptul să iasă din curtea spitalului ori de câte ori dorește."

L-am rugat pe Emil Brumaru să-mi dăruiască mie adeverința, ca să o reproduc în ediția a II-a a cărții mele, Istoria literaturii române contemporane. Ceea ce el a și făcut.
La un moment dat, Gabriel Liiceanu mi-a cerut sfatul: ce poet ar putea să apară într-o colecție de lux la Editura Humanitas, după Nichita Stănescu. I-am răspuns fără să ezit:
- Emil Brumaru.

Gabriel Liiceanu mi-a propus să scriu eu prefața și să fac selecția textelor, dar, înainte de asta, să-l pun în legătură cu poetul.

I-am telefonat lui Emil și i-am explicat ce șansă rară are, de a publica o carte la o editură de mare prestigiu. El s-a bucurat și mi-a mulțumit pentru vestea bună. L-am prevenit că a doua zi o să-l sune chiar directorul editurii.

Ceea ce s-a și întâmplat. Emil Brumaru, care tocmai urmărea la televizor un meci de fotbal, a ridicat receptorul și s-a simțit emoționat auzind vocea gravă, bărbătesc-melodioasă a lui Gabriel Liiceanu. Nici nu începuse bine convorbirea, când din televizor a răzbătut vacarmul care semnalează iminența unui gol.
- O clipă! a spus poetul și, lăsând telefonul deschis, s-a dus să urmărească faza. Tentativa atacanților de a da gol a eșuat, a început un contraatac fulminant și poetul... a uitat complet de telefon. Când și-a adus aminte, era prea târziu.

Așa a ratat Emil Brumaru ocazia de a publica o carte la Editura Humanitas. Iar Gabriel Liiceanu nu mă mai consultă niciodată în legătură cu poeții care ar merita publicați. (notă LiterNet: Trei volume de Emil Brumaru au apărut la LiterNet și se pot descărca gratuit aici. Redactorul LiterNet care s-a ocupat de aceste volume, Radu-Ilarion Munteanu, se pricepe ceva mai bine la fotbal și nu a sunat niciodată în timpul unui meci.)
Înainte de a fi un mare poet, regretatul Emil Brumaru era un mare cititor. Nu citea ca mine, care am această obligație profesională, orice fel de carte. Citea doar cărți care îl încântau. Scotea din ele citate (pe care uneori le făcea cadou prietenilor), le comenta, le parafraza, le invoca în scrisori. Dacă nu putea să-și procure o carte, intra în panică. Cerea ajutorul mai multor prieteni simultan și, dacă întâmplarea făcea ca toți să i-o trimită la Iași, unde a locuit mulți ani (după ce locuise în tinerețe în "rezervația naturală de îngeri Dolhasca"), nu i se părea un exces. Se desfăta cu toate. În caz însă că nu obținea niciun exemplar, suferea cumplit. Am fost de față odată când frumoasa lui fiică, Andreea Brumaru (ea însăși o poetă talentată, care însă amână să-și publice versurile), făcea investigații minuțioase într-o librărie, în căutarea unei cărți pe care și-o dorea foarte mult tatăl ei. Căutarea ei avea ceva febril, ca și cum ar fi fost vorba de o urgență.
Înainte de a fi un mare cititor, Emil Brumaru a fost un om care știa să se joace. Poezia sa, cu totul, este o plăcere de a trăi ritualizată, un joc inventat pe măsură ce poetul îl juca. Dar și în viața de fiecare zi Emil Brumaru se juca. Am numeroase amintiri în legătură cu arta lui de-a se juca. Un singur exemplu.

Odată, mergând la Iași, m-am întâlnit cu Emil Brumaru și m-am plimbat cu el prin oraș. M-am mirat că statuile nu-l salutau și că tramvaiele nu opreau atunci când voia el să treacă strada. Ei bine, ce mi-a propus acest mare poet? Să căutăm pe jos, așa cum alții caută bancnote pierdute, bucăți de sârmă! Mi-a și explicat de ce: pentru că sunt îndoite și încâlcite ca niște hieroglife și conțin, fără îndoială, mesaje secrete. Am intrat în joc și am descoperit ce multe sârme contorsionate sunt pe jos. Apoi, la un restaurant, poetul mi-a dat misiunea să duc "mesajele" unor doamne și domnișoare din București: Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, Marina Constantinescu, Maia Morgenstern, Constanța Buzea, Andreea Marin. Mi-a explicat, totodată, cui anume să-i dau fiecare sârmă și m-a pus să jur că nu voi încurca destinatarele între ele. Ajuns la București, m-am ținut doar parțial de cuvânt. Am înmânat hieroglifele de metal doar colegelor mele din redacție, ca să nu le mai caut pe celelalte, iar de împărțit le-am împărțit la întâmplare. Ce scandal a ieșit! Emil Brumaru a dat mai multe telefoane, ca să afle ce mesaj primise fiecare din divele lui, și s-a supărat foc când a aflat ce neserios curier fusesem.

Din tot acest joc de-a viața și de-a literatura, a rezultat o poezie plină de farmec, o poezie deloc minoră, cum s-a spus, ci una eliberată de orice responsabilitate neliterară.
Mă număr ‒ după cum am povestit deja ‒ printre primii critici care au scris despre cartea de debut a lui Emil Brumaru, Versuri, apărută în 1970. Aveam pe atunci douăzeci și trei de ani. Din 1970 și până azi am scris despre poezia sa zeci și zeci de pagini de critică literară, încercând să-i definesc individualitatea. La un moment dat, când mijloacele de exprimare pe care mi le oferea critica literară mi s-au părut insuficiente, am scris și un poem:

Citiți introducerea acestei cărți aici.
Citiți un alt fragment din această carte aici.