Infinitul într-o trestie

Citiți prologul acestei cărți aici.

Irene Vallejo (Zaragoza, 1979) a studiat limbi clasice și deține două doctorate, de la Universitățile din Zaragoza și din Florența. Este autoarea a două romane, două volume de eseuri și două cărți pentru copii. Infinitul într-o trestie a devenit încă de la publicare un adevărat fenomen editorial internațional, fiind declarată cartea cea mai vândută în Spania pe timpul perioadei de carantină. Ea urmează să fie publicată în peste 30 de țări.

Aceasta este o istorie a cărții. Este povestea vieții unui artefact fascinant pe care l-am inventat pentru ca vorbele noastre să pășească prin spațiu și prin timp. Este povestea acestei invenții, a feluritelor materiale pe care le-am folosit de-a lungul a aproape trei mii de ani: fum, piatră, lut, trestie, mătase, piele, lemn și, cel mai recent, plastic și lumină. Este, de asemenea, o carte a călătoriilor. Un traseu cu opriri pe câmpurile de luptă ale lui Alexandru cel Mare, la Vila Papirusurilor de la Herculaneum, în palatele Cleopatrei și pe locul unde a fost ucisă Hypatia, la primele biblioteci din lume și în atelierele copiștilor, la focurile în care au ars primele codexuri interzise, în Gulag, la biblioteca din Sarajevo și în labirintul subteran de la Oxford, în anii 2000.

"Dragostea pentru cărți este aerul pe care-l respiră această capodoperă." (Mario Vargas Llosa)

"Irene Vallejo a scris o carte incredibilă, uimitoare și universală care va deveni în curând lectură obligatorie." (Juan Bolea)

"Pentru cititorul avid, acest admirabil eseu este cu atât mai atrăgător și mai emoționant cu cât vine din partea unui alt cititor plin de pasiune." (Alberto Manguel)

"E o bucurie s-o citești pe Irene Vallejo: e o creatoare sclipitoare, plină de sensibilitate." (Luis Landero)

"O călătorie liberă, digresivă și plină de înțelepciune prin lumea cărții, pornind de la întemeierea Bibliotecii din Alexandria și până la prăbușirea Imperiului Roman; Irene Vallejo ne-a dăruit o carte uimitoare, universală și unică." (Jorge Carrión, The New York Times)

Chiar dacă nu au rămas dovezi, îndrăznesc să-mi imaginez că ideea de a crea o bibliotecă universală trebuie să se fi născut în mintea lui Alexandru. Proiectul este pe măsura ambiției lui, poartă amprenta setei lui de absolut. "Socotesc că Pământul îmi aparține", a proclamat Alexandru în unul dintre primele decrete pe care le-a promulgat. Să aduni laolaltă toate cărțile existente este o altă modalitate - simbolică, mentală, pașnică - de a poseda lumea.

Pasiunea colecționarului de cărți se aseamănă cu cea a călătorului. Orice bibliotecă este o călătorie, orice carte - un pașaport fără termen de valabilitate. Alexandru a străbătut drumurile Africii și ale Asiei fără să se despartă de exemplarul său din Iliada, pe care-l citea, spun istoricii, pentru a căuta sfaturi și a-și hrăni dorința de transcendență. Lectura, ca o busolă, îi deschidea căi spre necunoscut.

Într-o lume haotică, achiziționarea de cărți este un act de echilibristică pe marginea abisului. La această concluzie ajunge Walter Benjamin în splendidul său eseu intitulat Cum mi-am despachetat biblioteca. "Reînnoirea lumii vechi: aceasta e dorința cea mai profundă a colecționarului atunci când simte impulsul de a achiziționa lucruri noi", scrie Benjamin. Biblioteca din Alexandria a fost o enciclopedie magică ce a reunit cunoștințele și ficțiunile Antichității pentru a preveni împrăștierea și pierderea lor. Dar a fost concepută și ca un spațiu nou, din care să pornească drumuri spre viitor.

Înainte, bibliotecile erau private și specializate pe subiecte utile proprietarilor lor. Chiar și cele aparținând unor școli sau mari grupuri profesionale erau doar instrumente în slujba nevoilor lor particulare. Biblioteca de dinaintea ei cu care s-a asemănat cel mai mult - biblioteca lui Assurbanipal de la Ninive, în nordul Irakului de azi - era destinată numai pentru uzul regelui. Biblioteca din Alexandria, variată și cuprinzătoare, conținea cărți pe toate subiectele, scrise în toate colțurile lumii cunoscute. Porțile ei erau deschise tuturor celor avizi de cunoaștere, învățaților de orice naționalitate și oricui avea aspirații literare dovedite. A fost prima bibliotecă de acest gen și care s-a apropiat cel mai mult de idealul deținerii tuturor cărților existente la vremea aceea.

În plus, s-a apropiat de idealul metis al imperiului visat de Alexandru. Tânărul rege, care s-a căsătorit cu trei femei străine și a avut copii pe jumătate barbari, plănuia, potrivit istoricului Diodorus, să transfere populații din Europa în Asia, și invers, pentru a construi o comunitate de prietenie și legături de rudenie între cele două continente. Însă moartea lui subită l-a împiedicat să-și realizeze acest proiect de deportări, un amestec ciudat de violență și dorință de fraternitate.

Biblioteca s-a deschis către vastitatea lumii exterioare. Includea cele mai importante opere scrise în alte limbi și traduse în greacă. Un autor de tratate din Bizanț scria despre acele vremuri: "Din fiecare popor se recrutau înțelepți care, mai mult decât să-și stăpânească propria limbă, cunoșteau foarte bine și limba greacă; fiecărui grup i s-au încredințat textele respective și astfel a fost pregătită o traducere a tuturor". Acolo s-a realizat faimoasa versiune grecească a Torei evreiești, cunoscută ca Septuaginta, "Biblia celor Șaptezeci". Secole mai târziu, traducerea textelor iraniene atribuite lui Zarathustra, de mai bine de două milioane de versuri, era încă amintită ca o întreprindere memorabilă. Un preot egiptean pe nume Manethon a alcătuit pentru Bibliotecă o listă a dinastiilor faraonice și a realizărilor lor din timpuri mitice și până la cucerirea lui Alexandru. Pentru a scrie acest compendiu de istorie egipteană în greacă, a căutat, a consultat și a extras documente originale păstrate în zeci de temple. Un alt preot bilingv, Berosos, cunoscător al literaturii cuneiforme, a transpus în greacă tradițiile babiloniene. Se pare că în Bibliotecă a existat și un tratat despre India scris, pe baza unor surse locale, de un ambasador grec la curtea din Pataliputra, oraș din nord-estul Indiei aflat pe malul Gangelui. Niciodată până atunci nu se întreprinsese o muncă de traducere de o asemenea amploare.

Biblioteca a făcut să devină realitate cea mai bună parte din visul lui Alexandru: universalitatea lui, setea lui de cunoaștere, dorința lui neobișnuită de fuziune. Pe rafturile de cărți din Alexandria granițele au fost desființate, conviețuind acolo, în sfârșit în liniște, cuvintele grecilor, evreilor, egiptenilor, iranienilor și indienilor. Acel teritoriu mental a fost poate singurul spațiu ospitalier pentru toți.

Și Borges era fascinat de ideea de a îmbrățișa toate cărțile. Povestirea lui Biblioteca Babel ne transpune într-o bibliotecă prodigioasă, labirintul complet al tuturor visurilor și cuvintelor. Totuși, ne dăm seama imediat că locul acela e tulburător. Acolo vedem cum fanteziile noastre sunt pătate de coșmaruri, transformate în oracole ale fricilor contemporane.

Universul (pe care alții îl numesc Biblioteca), spune Borges, este un fel de stup monstruos care există dintotdeauna. E alcătuit din interminabile galerii hexagonale identice care comunică prin scări în spirală. În fiecare hexagon găsim lămpi, rafturi și cărți. La dreapta și la stânga vestibulului se află două cabinete minuscule: unul ca să poți dormi în picioare, iar celălalt este un pisoar. La asta se reduc toate necesitățile: lumină, lectură și latrine. Pe coridoare trăiesc funcționari ciudați pe care naratorul, unul dintre ei, îi definește ca fiind bibliotecari imperfecți. Fiecare e responsabil pentru un anumit număr de galerii ale infinitului circuit geometric.

Cărțile din Bibliotecă conțin toate combinațiile posibile de douăzeci și trei de litere și două semne de punctuație - altfel spus, tot ce se poate imagina și exprima în toate limbile, vii sau moarte. Prin urmare, ne spune naratorul, undeva pe rafturi se află cronica morții tale. Și istoria minuțioasă a viitorului. Și autobiografiile arhanghelilor. Și catalogul fidel al Bibliotecii, precum și mii și mii de cataloage false. Locuitorii stupului au aceleași limitări ca și noi: abia dacă stăpânesc câteva limbi, iar timpul vieții le e scurt. De aceea, șansele ca o persoană să găsească în imensitatea tunelelor cartea pe care o caută sau pur și simplu o carte pe care să o înțeleagă sunt extrem de mici.

Și acesta este marele paradox. Prin hexagoanele stupului dau târcoale căutători de cărți, mistici, distrugători fanatici, bibliotecari sinucigași, pelerini, idolatri și nebuni. Dar nimeni nu citește. Prin excesul epuizant de pagini întâmplătoare, plăcerea lecturii se stinge. Toate energiile se consumă în căutare și descifrare.

Putem înțelege textul pur și simplu ca o poveste ironică țesută din mituri biblice și bibliofile care străbat arhitecturi inspirate de închisorile lui Piranesi sau de scările nesfârșite ale lui Escher. Totuși, pe noi, cititorii de azi, Biblioteca Babel ne fascinează ca alegorie profetică a lumii virtuale, a internetului fără măsură, această gigantică rețea de informații și texte, filtrată de algoritmii motoarelor de căutare, unde ne pierdem ca niște fantome într-un labirint.

Printr-un anacronism surprinzător, Borges prefigurează lumea actuală. E adevărat, povestirea conține o intuiție contemporană: rețeaua electronică, acest concept căruia astăzi îi spunem Web, este o replică a funcționării bibliotecilor. La începuturile internetului palpita visul de a stimula o conversație mondială. Trebuiau create itinerare, bulevarde, rute aeriene pentru cuvinte. Fiecare text avea nevoie de o referință - un link - cu ajutorul căreia cititorul să-l poată găsi de pe orice computer din orice colț al lumii. Timothy John Berners-Lee, omul de știință responsabil pentru conceptele care structurează Web-ul, s-a inspirat din spațiul organizat și flexibil al bibliotecilor publice. Imitându-le mecanismele, a atribuit fiecărui document virtual o adresă unică ce permitea accesul la el de pe un alt computer. Acest localizator universal - numit în limbaj informatic URL - este echivalentul exact al unei cote de bibliotecă. Mai târziu, Berners-Lee a conceput protocolul de transfer hipertext - mai cunoscut prin abrevierea http (Hypertext Transfer Protocol) -, care acționează precum formularele pe care le completăm pentru a-i cere bibliotecarului să caute cartea dorită. Internetul este o emancipare - multiplicată, vastă și eterică - a bibliotecilor.

Îmi imaginez cum era să intri în Biblioteca din Alexandria - aveai probabil același sentiment pe care l-am resimțit atunci când am navigat pentru prima oară pe internet: surpriza, vertijul spațiilor imense. Îmi pare că văd un călător care debarcă în portul Alexandriei și grăbește pasul spre reduta de cărți, cineva cu aceeași poftă de lectură pe care o am și eu, invadat, aproape orbit de emoționantele posibilități ale abundenței care începe să se întrevadă încă de la porțile Bibliotecii. În epoca noastră, fiecare dintre noi ar gândi la fel: nicăieri nu au mai existat atât de multe informații adunate la un loc, atât de multe cunoștințe posibile, atât de multe povești prin care să experimentăm teama și plăcerea de a trăi.

Dar să ne întoarcem la vremea când Biblioteca încă nu exista. Discursurile sfidătoare ale lui Ptolemeu despre marea capitală grecească din Egipt se loveau de o realitate sumbră. La două decenii de la întemeiere, Alexandria era un orășel în construcție, populat de soldați și marinari, un grup restrâns de birocrați care se luptau cu haosul și o faună mai neobișnuită de negustori vicleni, delincvenți, aventurieri și escroci cu darul vorbirii aflați în căutarea unei oportunități pe un teritoriu virgin. Străzile drepte, trasate de un arhitect grec, erau murdare și miroseau a excremente. Sclavii aveau spatele brăzdat de lovituri de bici. Era o atmosferă de western, de violență, energie și depravare. Letalul hamsin, vântul din est care peste secole avea să producă mari suferințe trupelor lui Napoleon și acelora ale lui Rommel, zguduia orașul odată cu venirea primăverii. În depărtări, furtunile produse de hamsin păreau pete sângerii pe cer. Apoi întunericul îngropa totul, iar nisipul își începea invazia, ridicând ziduri de praf sufocant și orbitor care pătrundea prin crăpăturile caselor, uscau gâturile și nasurile, injectau ochii, provocau nebunia, disperarea și crima. Iar după ore întregi de vârtejuri agresive se prăvăleau în mare, cu un suspin al aerului aspru.

Ptolemeu a hotărât să se instaleze exact în locul acela, cu întreaga lui curte, și să-i atragă pe cei mai buni oameni de știință și scriitori din vremea lui în acea pustietate de la periferia neantului.

Au început să lucreze frenetic. A pus să se construiască un canal care să lege Nilul de lacul Mareotis și de mare. A proiectat un port grandios. Și a dispus să se ridice un palat pe malul mării, protejat de un dig, o imensă fortăreață în care să se refugieze în caz de asediu, un mic oraș interzis unde foarte puțini ar avea acces, căminul neașteptatului rege în orașul său improbabil.

Ca să-și vadă visul cu ochii, a cheltuit foarte, foarte mulți bani. Din imperiul lui Alexandru, Ptolemeu se alesese nu cu partea cea mai mare, ci cu cea mai suculentă. Egiptul era sinonimul bogăției. Pe malurile fertile ale Nilului creșteau recolte fabuloase de cereale, o marfă care permitea dominarea piețelor din vremea aceea, așa cum se face astăzi cu petrolul. În plus, Egiptul exporta materialul de scris cel mai folosit în epocă: papirusul.

Papirusul își cufundă rădăcinile în apele Nilului. Tulpina are grosimea unui braț de om și ajunge la o înălțime de trei până la șase metri. Din fibrele sale flexibile, oamenii săraci făceau frânghii, rogojini, sandale și coșuri. Poveștile antice vorbesc despre asta: coșul în care micuțul Moise a fost abandonat de mama sa pe apele Nilului era făcut din papirus uns cu bitum și smoală. În mileniul III î.Hr. egiptenii au descoperit că din papirus se puteau fabrica foi de scris, iar în primul mileniu deja le transmiseseră descoperirea popoarelor din Orientul Apropiat. Timp de câteva secole, evreii, grecii și apoi romanii și-au scris textele literare pe suluri de papirus. Pe măsură ce societățile mediteraneene se alfabetizau și deveneau din ce în ce mai complexe, aveau nevoie tot mai mult de papirus, iar prețurile creșteau pe măsura cererii. Planta era foarte rară în afara Egiptului și, asemenea coltanului din smartphone-urile noastre, a devenit un bun strategic. S-a dezvoltat o piață puternică ce distribuia papirusul pe rutele comerciale care străbăteau Africa, Asia și Europa. Regii Egiptului și-au însușit monopolul fabricării și comercializării foilor de scris; experții în limba egipteană sunt de părere că termenul "papirus" are aceeași rădăcină ca și cuvântul "faraon".

Să ne imaginăm o dimineață de lucru în atelierele faraonului. Un grup de muncitori de-ai regelui merg în zori de zi la malul fluviului ca să usuce papirusul, iar foșnetul pașilor trezește păsările adormite, care-și iau zborul din stufăriș. Oamenii lucrează încă din zori, iar la miezul zilei depozitează în atelier snopi întregi de papirus. Cu mișcări precise, îl decojesc și îi taie tulpina triunghiulară în fâșii subțiri de 30-40 de centimetri lungime. Așază pe o masă dreaptă primul strat de fâșii verticale, apoi un alt strat de fâșii cu fibrele pe orizontală, în unghi drept față de primul. Lovesc cu un ciocan de lemn cele două straturi suprapuse, astfel încât seva care se scurge să acționeze ca un adeziv natural. Îndreaptă suprafața foilor frecându-le cu piatră ponce sau cu scoici. În cele din urmă, lipesc foile de papirus una în continuarea celeilalte cu o pastă din făină cu apă, până se formează o fâșie lungă pe care o păstrează în formă de sul. De obicei se lipesc aproximativ douăzeci de foi și se curăță cu atenție locurile în care sunt lipite una de alta, până când se obține o suprafață netedă pe care să nu se împiedice pana scribului. Negustorii nu vând foile în sine, ci sulurile; cine vrea să scrie o scrisoare ori un document scurt va tăia bucata de care are nevoie. Sulurile măsoară între 13 și 30 de centimetri lățime, iar lungimea variază de obicei între 3,2 și 3,6 metri. Dar lungimea variază și în funcție de numărul de pagini dintr-o carte. Astfel, cel mai lung sul din colecția egipteană a Muzeului Britanic, papirusul Harris, măsura inițial 42 de metri.

Sulul de papirus a constituit un progres formidabil. După ce secole la rând s-au căutat suporturi materiale pentru scrierile omenești, pe piatră, lut, lemn sau metal, limbajul și-a găsit în sfârșit adăpost în materia vie. Prima carte din istorie s-a născut atunci când cuvintele, abia niște bule de aer, și-au găsit refugiu în măduva unei plante acvatice. Și, în fața predecesorilor ei inerți și rigizi, cartea a fost de la bun început un obiect flexibil, ușor, gata de călătorie și aventură.

Sulurile de papirus adăpostesc lungi texte manuscrise, scrise cu pana și cerneala: așa arată cărțile care încep să ajungă la nou-înființata Bibliotecă din Alexandria.

Citiți prologul acestei cărți aici.