Timp retrăit (II)

Citiți introducerea acestei cărți aici.
Citiți un prim fragment din această carte aici.


Cândva, în tinerețea mea îndepărtată, aveam curiozitatea să merg în localități mici și pierdute pe hartă și să descopăr care este secretul lor. Așa am ajuns la un moment dat la Jibou, orășel în care aparent nu se întâmpla nimic, ca în târgurile moldovenești evocate de Sadoveanu. Și totuși, acolo, în mijlocul plictiselii ritualizate a vieții de fiecare zi, am găsit ceva uimitor: o grădină botanică înființată de un particular. Teoretic, în regimul comunist așa ceva nu putea să existe. Și totuși exista, datorită tenacității cu totul ieșite din comun a creatorului ei. El se angajase deja în schimburi de semințe cu grădini botanice din alte țări, devenise cunoscut și autoritățile comuniste au preferat să se laude cu surprinzătoarea lui realizare decât să-l pedepsească și să atragă critici din partea presei occidentale.

Am vizitat grădina, însoțit de el. Cel mai mult m-a impresionat sera cu plante din țările calde. Era uriașă și avea o boltă făcută dintr-o folie de material plastic care, lăsând vag să se vadă albastrul cerului, părea ea însăși un cer, mai lipsit de mister, dar mai prietenos. Un cer făcut de oameni, nu de Dumnezeu. M-am uitat cu bucurie și duioșie la fiecare dintre pomii și arbuștii de acolo. Mai mult decât toți m-a încântat un lămâi înflorit, bine înfipt într-un butoiaș de lemn, cu cercuri metalice negre, elegante. Avea sute de flori, dar nu numai flori, ci și fructe în diverse stadii de dezvoltare. Lămâi mici și verzi, lămâi ceva mai mari, parțial coapte, și lămâi-lămâi, de forma unui ovoid perfect, coapte integral. Ce spectacol! Deși nu era mai înalt decât mine, lămâiul, rămuros, fecund și, în felul lui, exuberant, părea foarte cuprinzător, simțeam că aș fi putut să mă ascund între crengile lui.

Nu-mi mai desprindeam privirea de la el. Florile lui albe cu stamine galbene te făceau să simți o adiere de aer văratic și o dorință de a uita tot ce ai trăit și a începe o nouă viață. Proprietarul grădinii m-a privit privind lămâiul, a înțeles că mă îndrăgostisem de el și, generos, mi l-a dăruit. Ce fericit am fost!

Mi-a propus să mi-l trimită cândva, la București, cu un camion, dar eu, îngrozit de perspectiva unei despărțiri, am preferat să-l iau imediat cu mine. Așa a început o lungă și anevoioasă călătorie, a mea însoțit de un lămâi. Era iarnă și trebuia să am grijă să nu-l las să stea prea mult în frig.

Până la hotel am mers cu butoiașul cu lămâi în brațe, pentru că taximetriștii opriți de mine ridicau din umeri și îmi explicau că nu au loc pentru el în mașină. Pământul în care stăteau rădăcinile lui s-a dovedit a fi mult mai greu decât îmi închipuisem. În plus, la hotel mi-am dat seama că va trebui să duc cu mine și valiza, de care uitasem.

Eram foarte puternic pe atunci, puteam să car o fată în brațe câteva sute de metri, dar, spre deosebire de o fată, lămâiul și valiza nu colaborau cu mine, rămâneau inerte și îmi provocau o oboseală de moarte. Am făcut eforturi supraomenești ca să ajung cu bagajele mele la gară. Le căram pe rând: întâi duceam lămâiul șapte-opt pași, apoi mă întorceam și aduceam și valiza. Și tot așa până m-am văzut pe peron. Acolo am și căzut la un moment dat, pentru că era ghețuș pe pavajul mărunt.

Îmi dădeau elan privirile celor din jur, brusc iluminate când vedeau imensul buchet de flori înstelate. Vedeți ce frumos e? îmi venea să le spun. E al meu! E al meu!

Și mai greu a fost să urc cu lămâiul și cu valiza în tren. Noroc că m-a ajutat conductorul, care - coincidență norocoasă - iubea și el plantele.

În tren, lămâiul se cutremura, cu toate florile și fructele lui, la fiecare zguduitură a vagonului. Nu părea să se simtă eliberat din închisoarea transparentă din Jibou, ci îmi făcea mai curând impresia că se zgribulește, speriat de necunoscut. La capătul călătoriei, la București, m-am chinuit din nou trăgându-mi și împingându-mi bagajele pe peronul Gării de Nord. Cu o furgonetă găsită în fața gării, am dus în sfârșit lămâiul acasă. Locuiam într-un bloc de pe Calea Moșilor. L-am urcat cu greu în lift, am ajuns la etajul trei, unde se afla apartamentul meu, și am târât originala achiziție în holul de la intrare, unde m-a întâmpinat Domnița.

Apoi m-am trântit în pat și am adormit buștean. A doua zi dimineața i-am găsit lămâiului un loc foarte bun, lângă fereastră, unde avea lumină și aer (pentru că deschideam geamul din când în când).

În mai puțin de o săptămână, lămâiul a murit. A murit iremediabil, cu frunzele răsucite și pergamentoase, cu fructele închircite, înnegrite și casante. L-am dus, tot în brațe, pe trotuarul din fața blocului și, când a venit mașina salubrității, i-am rugat pe gunoieri să-l ia și pe el. L-am văzut, cu ochii mei, dispărând în uriașa gură de metal a mașinii. Iar gunoierilor, ca răsplată pentru bunăvoința lor, le-am dat cinci lei.


"Dragă Alex, datorită ție exist. Nu ți-am mulțumit niciodată. Îți mulțumesc acum. Îmi amintesc perfect ziua în care m-ai cumpărat, împreună cu alți puieți, de la Stațiunea Pomicolă Băneasa...

Eram mai pipernicit decât alții și am observat chiar că ai stat o clipă pe gânduri când vânzătorul m-a adăugat mănunchiului de pomișori pregătit pentru tine. Dacă făceai atunci un gest de refuz, rămâneam în șanțul fără apă în care îmi petrecusem mai bine de o lună în așteptarea unui cumpărător și m-aș fi uscat complet.

Eram puțin strâmb, mă durea și locul unde fusesem altoit și mă resemnasem să mă transform într-un băț fără viață, care să fie aruncat până la urmă printre uscăturile destinate focului. Chiar aș vrea să-mi spui vreodată de ce anume, după un moment de ezitare, m-ai acceptat.

În grădină la tine, mi-ai ales un loc frumos, lângă o salcie plângătoare mlădioasă. Dar și mai mult m-a bucurat că m-ai plantat fără amânare, imediat după ce-ai ajuns acasă, ca și pe ceilalți puieți. Dacă uitai de noi, ceilalți poate mai rezistau, dar eu în mod sigur, nu.

Era o primăvară prietenoasă, dar eu mă dezmeticeam cu greu. N-aveam deloc putere, arătam ca o nuielușă. Până și o vrabie dacă încerca să se așeze din zbor pe mine mă apleca până la pământ. M-am speriat când un arici m-a cercetat într-o noapte, credeam că vrea să-mi reteze tulpina cu dinții lui mărunți și ascuțiți. Dar el voia altceva, să ronțăie un gândac muribund din preajma mea. Oricum, m-am simțit mai liniștit când ariciul s-a retras și s-a ascuns în jnepenișul în care îl aștepta întreaga lui familie.

Mă udai în fiecare zi, cu apa pe care o scoteai cu găleata din puțul de alături, învârtind roata lui cu manivelă. Așteptam de fiecare dată cu înfrigurare momentul udării. Îți sunt recunoscător că ai făcut în jurul meu o adâncitură rotundă, de forma unui lighean, pentru ca apa să nu se împrăștie, ci să stea adunată la un loc și să pătrundă, lent, în pământ. Aveam rădăcini puține, pierdusem, când am fost extras din pepinieră, o parte din cele foarte subțiri, asemănătoare cu vasele capilare ale oamenilor, și tocmai acelea sunt importante. Când simțeam apa infiltrându-se încet în porii lor parcă prindeam viață. Și foloseam orice prilej ca să mi le extind, ca să mă fixez mai bine în pământ, dorind cu ardoare să nu te dezamăgesc.

În primăvara următoare mă simțeam mai bine înrădăcinat în livada ta și mi-au crescut cam șaizeci-șaptezeci de frunze în plus. Eram emoționat când mă examinai, cu atenție și duioșie; îmi fremăta bietul meu frunziș chiar și dacă nu era nicio adiere de vânt.

Mă întrebam ce fel de om ești. Nu păreai un țăran. M-am speriat de moarte când te-am văzut, înarmat cu o cazma, scoțând din pământ un pui de cireș din aceeași generație cu mine, plantat în apropierea mea. Dar salcia mi-a șoptit, prin foșnetul ei mătăsos, că acel puiet era uscat cu totul, până în inima lui, și că nu mai putea fi salvat. Ai plantat în loc un vișin, cu care m-am împrietenit repede.

După încă un an, am dat primele flori. Te-ai bucurat și m-am bucurat că te-ai bucurat. M-am amuzat când le îndemnai pe albine să vină să polenizeze și florile mele. Țin minte chiar că odată le-ai alungat, cu un prosop, pe cele care roiau în jurul unui cais bătrân, plin de flori, și ai încercat să le îndrepți către mine. S-au împrăștiat și nu s-au supus voinței tale. Iar după un timp s-au întors la cais.

Până la urmă totuși, niște albine rătăcite au polenizat și primele mele flori. Trei dintre flori au rodit. Ai fost foarte încântat, i-ai chemat și pe prietenii veniți în vizită la tine să vadă micile mele cireșe, încă verzi.

Erai foarte dornic să afli ce gust au fructele făcute de mine. Dar tocmai în acea primăvară ai plecat în străinătate pentru două săptămâni. Cele trei cireșe au început să se înroșească, iar eu voiam să ți le păstrez neatinse. Una însă a fost mâncată, imediat după ce s-a copt, de un graur gureș și lacom, care a înhățat-o venind în zbor razant. Iar pe celelalte două le-a luat în treacăt poștașul - care i-a adus Domniței o recomandată − și le-a mestecat absent, fără să fie atent la gustul lor.

Am plâns, dacă m-ar fi privit cineva cu atenție n-ar fi putut să înțeleagă cum au apărut picături de rouă pe un mic cireș în plină zi.

În primăvara următoare a venit în livadă un bărbat încruntat și hotărât, înarmat cu o foarfecă și cu un fierăstrău, care voia să-ți arate cum trebuie retezate crengile inutile ale pomilor. Ce păcat că nu pot să vorbesc! Strigam, în sinea mea: «Alex, nu există crengi inutile, oprește-l, Alex!» Dar apelul meu rămânea mut. Când a ajuns lângă mine, mi-a prins vârful în mâna lui stângă și, cu mâna lui dreaptă, a clămpănit foarfeca asupra mea: «Trebuie scurtat serios, altfel se duce în sus și nu mai puteți culege fructele decât cu scara.» Tu ai strigat: «Nu! Nu! Nu vă atingeți de el!» Necunoscutul s-a simțit rănit în orgoliul lui de pomicultor: «Dar se duce în sus, nu v-am spus?» Replica ta, care mi-a mers la inimă, a fost: «Să se ducă! Asta aștept de la pomii mei! Gata, m-am lămurit. Nu mai am nevoie de serviciile dumitale. Du-te în plata Domnului!»

Și omul dus a fost. Iar eu am înțeles pentru prima dată ce dorești de la mine. Am crescut în fiecare an cu încredere și entuziasm. Când te-am depășit în înălțime m-am simțit vinovat, dar tu m-ai privit încurajator. Apoi am crescut și mai și, fără nicio reținere. Mi s-au întărit și rădăcinile, explorând pământul de jur împrejur, dar și în adâncime, până au ajuns la stratul freatic. Din acel moment n-am mai fost dependent nici de aspersor, nici de ploi. În cele din urmă i-am întrecut pe toți ceilalți cireși din livadă. Mi s-a rotunjit coroana și mi s-a apropiat foarte mult de pletele salciei plângătoare. Când bate vântul, ramurile ei subțiri se ating de vârfurile crengilor mele și mă simt străbătut de un fior pe care nu-l pot descrie în cuvinte (am aflat că nici voi, oamenii, nu puteți).

Ai scris într-o carte a ta, știu din auzite, că o femeie devine neasemuit de frumoasă dacă stă sub un cireș înflorit ca să fie ninsă cu petale. Se transformă în câteva secunde în mireasă. De când ai scris asta, multe domnișoare te-au vizitat spunându-ți că vor să fie și ele ninse. De obicei, mă alegeai pe mine pentru această ceremonie, ceea ce mă făcea foarte mândru (dar stârnea și invidia celorlalți cireși). Ca să nu aștepți prea mult o adiere de vânt, mă scuturai tu ușor, iar eu îmi lăsam petalele să cadă lin asupra domnișoarelor. Așa se face că am apărut în multe fotografii.

Ai invitat în livadă de-a lungul timpului scriitori, actori, cântăreți, pictori, dansatori. Datorită ție am înțeles câte ceva din farmecul zeiesc al artiștilor. Puțini pomi au norocul ăsta.

Sunt foarte-foarte mulțumit la tine în livadă, n-am de ce să mă plâng. Coțofenele care și-au făcut cuib în crengile mele cele mai de sus (folosind ca material de construcție paie, crenguțe, chiar și sârme) sunt obraznice, dar simpatic-obraznice. Odată una ți-a furat un sendviș din farfuria de lângă tine, iar tu, în loc să te superi, te-ai amuzat.

Nu ți-aș fi scris niciodată, dacă nu te-aș fi auzit spunându-i Domniței, într-o seară, când stăteați amândoi pe banca de lângă mine, că, dacă mori, vrei să fii incinerat și mai vrei ca cenușa să-ți fie îngropată «sub acest cireș». Și ai arătat spre mine. Cum să mori?! Nu pot să accept așa ceva pentru nimic în lume. Trebuie să refuzi să mori. Nu te resemna! De altfel, nu ai nicio boală gravă, ești doar trist și vrei, parcă, să ieși din joc. Gândește-te că, dacă ai muri, m-aș usca și eu imediat, de supărare. Și aș deveni și eu cenușă, pentru că aș fi folosit ca lemn de foc. Nu ți se rupe inima de mila mea?

Mai avem multe de făcut împreună. La anul am să rodesc pentru tine cum n-am mai rodit niciodată, am să fiu încărcat cu mii de cireșe roșii. Vor veni doamne și domnișoare să te ajute la cules, doamne și domnișoare zvelte, în stare să se suie pe scară. Iar tu ai să le ții scara. Ai să le auzi râzând copilărește, ai să le vezi culegând cireșele direct cu buzele de pe crengile mele.

După plecarea lor, rămas singur în grădină, ai să te culci în iarbă, la umbra mea. Câte o rază de soare îmi va străbate frunzișul și va ajunge, jucăușă, pe obrajii tăi. Tu te vei simți mângâiat și vei zâmbi.

Îți dai seama ce momente frumoase vom trăi împreună? Cum să ratezi, Alex, asemenea momente?"

Citiți introducerea acestei cărți aici.