Trecând pragul tăcerii

 
Citiți prefața și introducerea acestei cărți aici.



Faimoșii ochelari pe care-i cunoscusem încă din primele mărunte deplasări pe culoarele sinistrelor stabilimente de anchete ne-au fost înfipți pe frunte. Meșteriți rudimentar și grosolan, fie că - să vezi și să nu crezi! - erau lucrați fie din lemn masiv, fie că erau făuriți din tablă, fără de lentilă, nici măcar desenată, vag semănând cu ochelarii de sudor, pe care schingiuitorii ni-i așezau brutal peste orbite și ni-i legau cu sfoară sau cu sârmă peste ceafă, strâns. Astfel împodobiți, infama dubă cu geamuri "de egzemplu" - cum le-au numit borfașii (adică doar pictate) - a poposit în fața masivei arcade din beton pe care scria lugubru "Fortul 13", nume pe care l-a făcut celebru Dragoș Protopopescu, prin romanul său cu titlu omonim. Ca să ajungem sub arcada ce ne simboliza sinistrul fast al vremilor socialiste, a trebuit să coborâm o pantă scurtă dar accentuată, căci fortăreața (devenită închisoare) cândva făcuse parte dintr-un sistem de apărare inițiat de Vodă Carol, sistem bazat pe forturi construite la 10-12 metri sub nivelul solului, cum îl gândise sărman neinspiratul inginer francez Vauban, părintele nevinovat al forturilor devenite închisori. Se zice că erau vreo paisprezece forturi asemănătoare, dispuse jur-împrejurul capitalei. Toate fiind dezafectate ca fortificații, acum erau utilizate pentru alte scopuri, neîndoios utilitare. Numai Jilava nu se învrednicise de vreo întrebuințare vecină cu producția - obsesie a noului regim. Era atât de umedă încât nimic nu rezista în ea. Dar omul rezista. Drept care, a fost aleasă să devină depozit de conservare a omului acum, în epoca socialistă, în care omul era bunul cel mai de preț al societății; sau, poate, tocmai de aceea. O conservare de principiu!
Trecând de somptuoasa și sinistra poartă, a trebuit să ne oprim în fața unui ins voinic care-și dotase importanța cu-o șubă lungă soldățească, largă, lungită și adăugită, s-ajungă până la călcâie. Deși Prierul era pe sfârșite, mantaua-șubă dădea bine la imagine. Stătea proptit în bâtă, o aia cam de 160 centimetri. Bărbia, proptită-n măciulie, îi împingea capul spre spate, dându-i prilej să ne privească, într-un anume fel, de sus. Numai așa răbda să ne privească mândru, pe sub cozoroc. După secunde importante, huiduma dădu glas:
- la-ia ssă vă vă-văd mu-mutrele de că-căzături bu-burgheze...

Se vede treaba că personajul era tovarăș bun cu bâlba.
- Tu, mă-mă, ăla, pâliță^[i] pu-putrezită, ia ține drept spi-pinarea, că-că-ți umblu la co-cocoașă. Cu-cum zici că-ți zi-zice ție?
- Să trăiți, eu sunt Co-Costel Ro-Ro-zi-zin (de fapt Rosen, fost intim al lui Auschnitt, magnatul industriei noastre).
- Îți faci mi-mișto dă mine? - zise vătaful închisorii, considerând că don Costel se-ncumeta să-l ia peste picior, mimându-i bâlbâiala. Apoi, intră din nou în rol:
- Ce-ce-ai ffost tu mmă, af-ffară, mă?
- Am fost industriaș.
- Ce-ce mmă? i-indutriașș? Tu mmă, le-pă-pădătură strâmbă și zgâ-gâită?
- De fapt n-am fost industriaș, ci numai secretar.
- Șși tu ți-țineai se-secrete? Păi tu î-îl vi-vinzi pă Moi- moi-se, pentru un do-dolar. Aici nimi-mic nu vinzi. Aici doar ssuff-letul se-se vi-vinde. M-ai înțe-țeles? - Spunea un mare adevăr sinistrul. Sărmanul nostru Rosen Constantin (!) se perpelea cu totul. Lui Maromete - căci el era făptura cu ciomag și șubă - i se dusese aprig vestea cât poate fi de crunt și de nestăvilit când drojdia din el îi năvălea în gură. Să te păzească sfântul! Costel știa aceasta bine și, cum nu era prea bărbătos din fire, se puse pe bocit, căzu-n genunchi cerșind în lacrimi mila. "Vă rog să nu mă bateți!" Curgeau din el fecalele lichide. Scârbit de scenă, găgăuzul l-a privit, sporit în sine de triumf. Fără a-l mai învrednici de-o vorbă sau de-un gest, i-a arătat spinarea lată a mantalei și a plecat călcând pe lauri de mohor, spre ușurarea noastră. S-a mulțumit cu atât, știind că va avea curând prilejul să se ocupe de fiecare dintre noi.

Am constatat de repetate ori cu ce succese ieftine se mulțumesc satrapii primitivi, dar și cât de sălbatică le poate fi trufia exacerbată de Partid, când cineva refuză să le-o măgulească. În scurta perioadă cât am trăit în "libertate" comunismul, nu mi-a fost greu să văd cum și cei care, conform cu actele, păreau un soi de intelectuali care, ajunși în funcții de conducere, ușor erau furați de aburii puterii și pretindeau slugărnicie, vădindu-se la fel de primitivi și de satisfăcuți că pot avea sub ei oameni superiori, oameni care, de teama de a nu intra-n dizgrație, acceptă servilismul, sau chiar sunt încântați de performanțele slugărniciei de care sunt capabili și cât de ieftin pot să își câștige o pâine și o treaptă-n societate. Onoarea și decența nu mai intrau în calcul.

După plecarea comandatului, cel care a preluat comanda înaltei operațiuni de a ne introduce în celule a fost sergentul-major, cel despre care mai târziu vom ști că se numea Ierofte. Era bronet puternic, focos la ochi și lat în spete, ca unul care mai înainte de a primi chipiu și stele probabil că trăsese la baros; dar, mai cu seamă, avea buze pe cât de groase tot pe atât de unsuroase, de parcă ne-ntrerupt înfuleca duzini întregi de mici curgând de seu, la permanentul bâlci din laturea Jilavei, sat bine populat cu fețe fumurii. Avea în mână un caiet destul de ostenit, cu marginile și colțurile sârguincios muncite, în care, chipurile, era dator să ne înscrie numele. Dar una-i datorința și alta e putința. Tunica militară avea un guler îmbibat de transpirații, un buzunar în stânga, cu clapa împinsă-n sus de o întreagă trusă pentru scris alcătuită din mai multe pixuri colorate viu, așa cum șade bine când treci satisfăcut prin sat, ca om cu multă carte, cu stele și cu sarcini pe linie de siguranță națională, cum fără jenă se congratula vagmistrul tuciuriu. Le-a scos pe toate din locu-n care le ținea expuse, să le vedem și noi, și și-a ales pe cel mai predilect: galben cu capătul verzui. Nu îi era suficient Ieroftelui că avea buze vineții, dar le mai și boia cu violetul chimic al instrumentului de scris, perseverent muiat în gură, ca să îi fie caligrafia mai pregnantă. Voia să scrie SITUAȚIUNEA deținuților de pregătit pentru intrarea în celule. Dar, înainte de a începe scrisul, sigur și bine silabisit, își formula și obiectul muncii. Astfel, am înțeles și noi ce are de făcut. A reușit să stoarcă din vârful care se topea câteva puncte sau cârlige icnite violet, cuvântul însă tot refuza s-apară. E drept că primul întrebat de "cum îți zice, mă?", avea un nume pornit pe sabotaj: Pazvantoglu Xenofon Epaminonda. Cu totul năpădit de transpirație, și-a scos cascheta și mi-a dat-o mie, fiind cel mai la îndemână. Duhoarea pe care o exala m-a îndemnat s-o trec politicos vecinului, mai apt să o păstreze. Era un turc care-n celulă ni se va prezenta: Kiazim Șefket din Trabizond. Simpatic marinarul care, din sudul Mării Negre, acostase tocmai la Jilava. Până-n sfârșit, touarășul Ierofte a renunțat la scris, găsind orgolios ieșirea: "Eu nu sunt sluga nimănui, să vină grefieru' și să scrie, să-și facă singur treaba!", și a plecat semeț, prea încântat că a avut prilejul să ne servească o lecție de proletară demnitate. Cu încuiatul ușii, desigur, era mai deprins, dar până să ajungem la "băgatul" în celule și la încuiatul ușii, mai trebuia să trecem printr-o verificare violentă a fiecărui obiect din inventarul personal: bucată cu bucată, cută de cută și fiecare cusătură care, dacă se întâmpla să fie ceva mai grosolană, era tăiată, sfâșiată, ca nu cumva să scape nedescoperit un "ce" nebănuit, dar care ar fi putut să pună în primejdie înaltele cuceriri ale biruitoarei clase muncitoare.

Cu boarfele făcute ferfeniță - când și cum le vom putea restaura nu era treaba lor - stăteam îngrijorați de cele ce va urma să pătimim. Veni și un oarecare Geamănu - și el bronet, bine-nțeles, și tot din laturea Jilavei. Din ordenul Ieroftelui, sub îndrumarea Geamănului, am fost orânduiți a sta, umăr la umăr, toți cei douăzeci de inși veniți de la Pitești. Apoi, Ieroftele:
- Vă puneți zdrențele în fața voastră, la picioare. Vă dezbrăcați urgent la pielea goală, așa cum ai ieșit din mă-ta, bou ne-nvățat la jug. Executarea!^ Nu sta ca baliga, să te zgâiești la mine. Și tu, baborniță chelboasă, nu-mi sta ca calinderu pe perete. Dă-i zor cu dezbrăcatu'!

Tovarășul umbla pe la metonimii, iar noi, înfrigurați și in picioare, goi, nu pridideam să ne închelbărăm^[ii] hăinetul risipit. Stăteam cu ochii țintă la două instrumente pe care le bănuiam că ar avea un oarecare rost în toată treaba asta: unul era o bâtă, nu tocmai bine șlefuită, ce provenea de la o mătură trecută la reformă, căci în socialism nimica nu se pierde, ci totul se reutilizează, în cazul nostru pe spinări, pe coaste și țurloaie; era ținută-n mâna dreaptă, ca mai destoinică în mânuire. Al doilea, o vargă groasă cât un deget, lungă de circa două palme, ținută-n mâna stângă. Tovarășii erau, pesemne, ambidextri.

Primul luat la cercetări fu chiar cel gratulat ca baligă.
- Ridică brațele beșoandră! (un termen nou, care, scăpat din cort, ne-mbogățea vocabularul strămoșesc).

Beșoandra timorată le ridică, destul de anevoie, drept care a fost urgentat cu bâta peste coate. Apoi organul, intervenind cu mâna stângă, dădu să înțelegem care e rostul vergii.
- Răscrăcărează-te și stai cu coatele în sus.

Organul ni l-a cercetat cu ochii în perii năpârliți ai subsuorii; dar nu i-a fost de-ajuns. L-a scormonit cu varga. Nu pentru a-l gâdila, ci pentru a-și respecta tipicul.
- Ridică-ți boașele.

Omul s-a conformat cu teamă, căci asta însemna să-și lase coatele în jos. De aceea, "ridicarea" a executat-o numai cu o mână. Organul i-a umblat cu varga pe la boașe, i le-a întors, le-a îmboldit, ca nu cumva să aibă ceva ascuns sub ele.
- Întoarce-te!

Cu teamă, omul s-a întors, convins că bâta-i va umbla la greabăn. N-a fost așa.
- Apleacă-te!

S-a aplecat nefericitul. Firesc era ca bâta să îl necăjească pe la fese. Din nou n-a fost așa.
- Răzbucă-te!

Cel aplecat, mereu cu coatele în sus, ne-nțelegând ăst verb, neîntrebuințat în mediile sale, stătea nedumerit în spaime. Nici bâta nu l-a dumirit; dar nici noi n-am priceput porunca inedită.
- Desfă-ți mă, bucile, mă, rinocel de baltă.

Iată un lucru nou: în bălțile Jilavei trăiesc și rinoceri, căci "rinocelul" asta trebuia să-nsemne. Elucidat, omul s-a răzbucat, cu amândouă mâinile, cum i s-a poruncit. Ieroftele l-a scormonit în fel și chip și, negăsind nimic, l-a mai împuns și-n anus. Apoi, cu-n șut în fund, l-a slobozit de caznă, chemând din cap pe altul. Acestuia, același "orden":
- Întoarce-te! Deschide gura, mă, căzătură în hârdăul de născare.

Tot cu aceeași vargă l-a scormonit în gură, sub limbă și pe la gingii, desigur nu fără a-l răni, neomițând scârbavnica îngrămădire de hemoroizi în sânge de sub fese. Eșec total. Măiastra vargă n-a oblicit nimic. Solomonarii tuciurii nu beneficiau de vergile măiastre ale vestiților căutători de apă sau comori.
- Întoarce-te!

Se-ntoarse omul; ce-ar fi putut să facă? Până să știe ce avea să facă, primi din nou un șut în fund, ca o torpilă, care l-a proiectat trei metri mai încolo. "Să treacă altu" - zise vârtos expertul, spre a-și restabili prestigiul pe care insuccesul i-l diminuase.

Astfel, toți douăzeci trecură prin nemaipomenita tehnică socialistă de detectare a tot ce era interzis. Norocul meu a fost că nu am fost lăsat la urmă, că m-a luat al cincilea, șansă prin care mucoasele bucale nu mi-au fost precedate decât de patru guri, de patru boașe și de patru răzbucări, iar nu de douăzeci.

Odată săvârșit acest satanic ritual de înjosire și de batjocorire a douăzeci de "iteletuali burjui", tot câte unul, desculți și dezbrăcați, cu hainele în mâini - șir indian de un comic infamant -, am fost repartizați pe la celule. După lătratul de zăvoare, lugubru răsunând pe culoarul strâmt, spoit cu negru de funingine ca un tunel spre iad, alt șut m-a stimulat vârtos să intru, cam de-a bușilea, în camera numărul 3.


Această cameră era destul de mărișoară, cam 5 pe 5. Beton turnat, cu bolta rotunjită, înaltă de cam 2,40 m la vârful săgeții.

Priciuri din scânduri, cu nici un așternut însă cu noduri din belșug; nici pătură măcar. De altfel, nici nu ar fi fost nevoie, vom constata curând, căci lipsa de aerisire și densitatea, mereu în depășire, de oameni rușinați, curând va genera intens căldură.

Fereastra era generoasă, conformă cu cofrajul pe care s-a turnat betonul, cu nișa mai adâncă de un metru care se îngusta spre curte și se lărgea spre noi, ca o îmbrățișare rece. Geamuri probabil că fuseseră cândva; acum nu mai erau de trebuință, căci rolul de a ne separa de mediul exterior era asigurat nu de un geam, fie el și murdar sau știrb, ci de-un oblon din scânduri grosolane, legat pe dinafară cu sârmă, de zăbrele. În colț, în stânga, după ușă îți reținea privirea tineta uriașă din tablă de durată; putea să satisfacă trebuințele a nouăzeci de oameni când era regulat golită. Acum era pe jumătate plină și fără de capac, căci conținutul era public. Gândindu-mă la cei doar zece oameni care se nevoiau acolo, am înțeles văzând că vârsta conținutului putea să fie de vreo săptămână. Noii colocatari erau cu stagii de vechime diferite; alții fuseseră luați recent, la suplimente de anchete. Sosirea noastră a făcut să crească efectivul camerei la 42 de oameni. Cei vechi în încăpere, cu timpul și experiența, au devenit specialiști în drămuitul spațiului. Pe suprafața desfășurată a priciurilor, împărțită în centimetri scumpi, de fiecare deținut revenind nici mai puțin și nici mai mult decât 30 de cm. Când am ajuns să fim 60 de oameni, spațiul ce ni se cuvenea era de 20 de cm lățime, pe care eram nevoiți să stăm întinși pe-o coastă, ca sticlele de vin din cramele lui Mott, dacă voiam să încăpem cu toții. Dar mai degrabă semănam cu un butoi plin cu heringi în saramură, căci transpirația sărată mai mult de ei ne apropia. Aveam și un bec bolnav de icter în mijlocul tavanului. În aer, pe lângă inerentele miasme de oameni nespălați, amestecate cu cele de tinetă, plutea un fel de ceață. Probabil aburii ce se-nălțau din transpirații și din tinetă, amestecați cu aburii care se degajau de pe pereții șiroiți de-o igrasie ce nu se mai sfârșea.

Deși cu ochi sticloși, scurmând mereu în semiobscuritate, deși cu fețe scofâlcite de inaniție prelungă ca și de o hipoxie grea, noii confrați păreau a fi amabili, făcând eforturi de buni amfitrioni. Culmea ospitalității a fost atinsă printr-un mirific ceai pe care, darnici, ni l-au oferit confrații. Destul de caldă sorbitura. Însă, de unde ceai?... Tocmai în peșterile din Jilava și, mai ales, cum de mai era și cald!? Nu ne-am tăcut uimirea. "Nimic mai simplu", ni s-a răspuns. "Odată, pe când scoteam tineta - (o operațiune care necesita doi oameni în putere sau patru, dacă-s mai nevolnici, căci barosana trebuia urcată până sus, la suprafață adică, adică aproximativ vreo zece metri înălțime, de unde, turnată, să poată ajunge în canalul din rețea) -, am dibuit cutia asta de conservă, puțin cam ruginită, dar cu nisip și stăruință i-am dat o față onorabilă. Tot în aceeași zonă am găsit și un piron. De la oblon am scos niscaiva sârme. Pe una am legat-o de cutie, pe cealaltă de piron. Apoi, capetele de sârmă le-am obligat să intre în dulia de la bec și, după ce din vreme turnasem în cutie apă, îndată, între cei doi poli - cutia și pironul - s-a stabilit un circuit electric care, trecând prin apă, o încălzește prompt. Mai sare siguranța, nu de puține ori; dar repararea ei e treabă de milițian mintos, căci n-aveau voie să ne lase pe-ntuneric. Când fierbe apa ca să îi dăm culoare și, cât de cât, un gust căruia, ca să ni-l închipuim că e de caramel, îi mai adăugăm și-o coajă de turtoi. Așa-i că este nostimă figura? Dar asta nu e totul: din când în când, mai frigem și o pasăre.
- Ei, asta-i culmea! Nu ne venea să credem.
- Este la fel de simplu, căci deținutul politic este dăștept - cum zic milițienii, el știe că domnii de tavarișci au nasul mult prea fin ca să suporte mirosul de rahat și stau departe de canal. Și, folosind prilejul, Puiu Enescu, ăla osos de colo, care e căpitan de cavalerie și știe folosi terenul, zărind în preajmă o cutie, fostă de zarzavat, a șutit-o, a băgat-o în tinetă și a adus-o până lângă fereastra noastră. Pe undeva, pe coridorul nostru negru, sau pe la lada de gunoi, a dat peste un rest de pătură. L-a deșirat ca să obțină fire: îi trebuia o sfoară. La prima lui ieșire și-a pus în aplicare planul: trecând prin dreptul ferestrei noastre s-a oprit, a ridicat cutia, de o șchioapă, a pus sub ea ceva firimituri de mămăligă și a proptit-o cu un băț, de care a legat o sfoară, iar sfoara ne-a aruncat-o nouă printre gratii. Re-ntors în cameră, s-a așezat la pândă. Nu peste mult timp apărură două stăncuțe amărâte, atrase de momeală. Puiu a tras de sfoară, cutia a căzut, prinzând sub ea stăncuțele buimace. Nici unul dintre gardieni n-a observat nimic. La proxima ieșire cu tineta, a scos pe rând stăncuțele de sub cutie și, pur și simplu, le-a descăpățânat cu o smucitură scurtă, să n-aibă timp de cârâit. Și le-a băgat în sân; apoi, trecând complet nevinovat prin fața caraliilor, s-a reîntors în cameră. Rapid le-a jumulit de pene și le-a zvârlit sub pat. Apoi ne-a spus: "Acum să așteptăm până pornesc milițienii pentru număr". Când numărul trecu de noi, a scos captura de sub prici. Cu același procedeu ca și la ceai, a obținut scântei electrice și după câteva rateuri a reușit să pună foc sub niște fire de paie și de buruieni uscate, adunate așișderea de sus, de la hazna. Cu coada de la lingură, întotdeauna ascuțită, printr-o asiduă frecare de ciment, a început să taie așchiuțe din scândurile de la prici, lăsând pe mâna altora stăncuțele. Aceștia, câștigând experiență, din câteva mișcări le-au spintecat pe burtă, apoi, cu degetele, le-au curățat de intestine. Fără să le mai spele, le-au pus la pârjolit sumar. Unele dintre pene, care au rezistat mai mult la jumulit, s-au mistuit în flăcări. Curând, pielea stăncuței prindea o rumeneală și, gata puiul fraged. Nu mai era nevoie de sare, piper sau de grăsime: foamea, mânată de imaginație, ne împăna stăncuțele cu cele mai alese mirodenii. A fost un brav Enescu și, mai ales, un generos. El nu și-a reținut nimic în plus, ci toată carnea bietelor stăncuțe a împărțit-o între toți. Mâncarăm fiecare câte o scamă de friptură și-am fost, pentru o clipă, fericiți. De-atunci, cei patru care ieșeau cu barosana la program - în fiecare zi tot alții - se-mpărtășeau de-o friptură, mai mare sau mai mică, după norocul pe care l-au avut la prins. "Și ție o să-ți vină rândul - mi-au spus. Mâine, doi dintre voi, noii veniți, veți trece la tinetă și stăncuțe, ca să vă meritați friptura."

Friptura, e drept, ne-am meritat-o și noi, în rând cu cei mai vechi, de repetate ori, la fel cu cei care continuau să vină, ba unul, ba alții cinci, încât, până la urmă, ni s-a impus o nouă repartizare a spațiului de dormit. În noua situație, ne-au revenit cam optsprezece centimetri de fiecare om. Ușor de spus, dar greu de îndurat. Nu încăpeam pe prici decât perfect întinși, pe flanc, adicătelea pe coaste, deci pe umăr și pe creasta osului femur, bine înțepenite toate în scândura de prici. Vara, suflarea celui pe care îl aveam în spate ne intensifica asudul pe care îl simțeam curgând pe gât, ne ustura, dar nu aveam cu ce să-l ștergem. Nu suportam ca mâna celui cu care ne contopeam sudoarea să ni se sprijine pe umăr sau pe braț: era prea grea și ne storcea, în plus, de transpirații. Strâmtoarea ne-nvăța să respectăm înțepenirea în nădușeală și pe scânduri a celuia de lângă noi, dar nu pentru prea multă vreme. Când unul nu mai rezista-n poziția de pironit pe oase, dădea semnalul: "Gata!".
 
Citiți prefața și introducerea acestei cărți aici.