Rumpelstiltskin în secolul XXI - Aurit

Citiți un fragment din această carte aici.


Prima mea întâlnire cu imaginația Marissei Meyer a fost prin intermediul seriei Cronicile lunare. Mi-a plăcut modul în care a reinterpretat basmele clasice și le-a transformat în povești numai bune pentru generațiile de acum. Îmi amintesc și acum încântarea pe care am simțit-o când am citit despre Cenușăreasa (re)imaginată de ea, de modul ingenios în care a construit universul din Cronici, de dialogurile spumoase și amuzante. Mi-am promis atunci că o voi urmări și că îi voi citi și alte romane.

De curând am terminat Aurit, apărut la editura Storia Books. Cartea se înscrie pe aceeași linie, adică reinterpretarea unui basm clasic. De data aceasta este vorba despre Rumpelstiltskin, basmul german cules de frații Grimm și inclus în antologia apărută în 1812. În povestea inițială, un morar se laudă în fața regelui că fiica lui toarce paiele și le transformă în fir de aur. Auzind acest lucru, regele o închide pe fată într-o cameră plină de paie și îi cere să le transforme în aur până dimineață. Dacă nu reușește urmează să-i fie tăiat capul. Fata este ajutată de un drăcușor care apare în mod miraculos. Acesta cere să fie plătit de fiecare dată când o ajută. Atunci când fata nu are cu ce-l plăti, îi promite primul ei născut. Drăcușorul acceptă învoiala, fata se căsătorește cu regele și rămâne însărcinată. Drăcușorul vine să-și ia plata promisă, dar regina nu vrea să-i dea copilul. Cad la o nouă învoială: dacă regina îi poate afla numele în trei zile atunci poate păstra copilul. Regina reușește acest lucru, astfel încât Rumpelstiltskin dispare sau explodează de furie. Povestea are finaluri diferite, unul mai macabru decât celălalt în funcție de regiunea din care este culeasă.

Marissa Meyer face în Aurit ceea ce știe să facă cel mai bine: rescrie povestea. Serilda este fiică de morar, dar și ceva mai mult. Este o povestitoare desăvârșită, capabilă să țeasă cele mai incredibile și minunate basme pentru că a fost, după cum susțin sătenii, blestemată de zeul minciunilor. Talentul ei de povestitoare este pus la încercare atunci când este nevoită să-l mintă pe sinistrul Rege Elf pornit la vânătoarea sălbatică. Face acest lucru pentru a salva două mossiene, ființe magice ale pădurii. Serilda îi spune Regelui că poate transforma paiele în aur ceea ce atrage și distrage atenția regelui nemilos. Îi cere fetei să demonstreze acest lucru pentru că altfel o va ucide. Gild este cel care o ajută să-și ducă la îndeplinire sarcina, dar spre deosebire de povestea inițială, nu este un drăcușor nesuferit. Cine și ce este urmează să aflăm spre finalul romanului.

Ca și în celelalte romane, Meyer este minuțioasă în construcția universului poveștii, ne aduce în fața ochilor basme și superstiții germane, personaje magice specifice folclorului german. Poveștile Serildei îi dau prilejul că construiască poveste în poveste, să ne dea indicii și să completeze în mod fericit atmosfera apăsătoare în care trăiesc oamenii din roman. Simona Ștefana Stoica, traducătoarea cărții, merită o apreciere deosebită pentru efortul depus, pentru că nu doar că a tradus, ci a și documentat fiecare referire la personaje, obiceiuri și superstiții pe care le face autoarea. Notele de subsol sunt de real folos pentru înțelegerea universului magic al cărții. Lumea Serildei nu este una veselă și caldă. De altfel, nici lumea basmelor germane originale nu este una tocmai luminoasă. Unele pagini mi-au adus aminte de basmele lui Wilhelm Hauff, mai ales de cele care se petrec în Pădurea Neagră. Atmosfera apăsătoare, pericolele care par a pândi la fiecare pas, lumea celor vii care se întrepătrunde cu cea a morților coexistând mai mult sau mai puțin pașnic, animale simbol, blesteme străvechi te fac să citești cartea pe nerăsuflate și să fii alături de personaje atunci când trec prin tot felul de provocări.

Mi-au plăcut mult de tot Serilda și Regele Elf. Surprinzător, Gild ceva mai puțin. Serilda este genul de personaj pe care nu ai cum sa nu-l îndrăgești. Isteață, diferită și curajoasă pare a avea mereu replica la ea. Nu este artificială, fiind om cu calități și defecte. Regele Elf este înspăimântător. Meyer reușește să ți-l facă antipatic. Răutatea lui se construiește prin povești, cuvinte și fapte și nu doar prin enunțul autoarei că este rău. De altfel, acesta este unul dintre lucrurile care îmi plac la un scriitor: să te manipuleze atât de subtil încât să crezi că ai ajuns singur la concluzia că un personaj este într-un fel sau altul (bun sau rău, simpatic sau antipatic).

Dacă sunt lucruri care nu mi-au plăcut? Da, câteva. Nu mi-a plăcut că Aurit este primul volum dintr-o serie. În ultima vreme am devenit sceptică în privința seriilor pentru că multe par a fi scrise pentru bani și nu pentru că autorul nu a epuizat subiectul într-un singur volum. Mai mult, după experiența cu George R.R. Martin care din motive cvasi-necunoscute nu a scris nici până în acest moment continuarea la celebra serie Cântec de gheață și foc, nu mai am încredere că voi citi la un moment dat continuarea sau că nu voi uita personajele sau povestea. Sau că îmi va mai plăcea la fel de mult. Un alt lucru care nu mi-a plăcut este faptul că, la un moment dat, am avut senzația că povestea pare să treneze. Îmi plac romanele voluminoase, nu m-am speriat niciodată de numărul de pagini al unei cărți, dar apreciez când cantitatea nu influențează calitatea și nu diminuează ritmul poveștii.

O să o mai citesc pe Meyer pentru că mă fascinează modul în care reușește să regândească lumea basmelor. De multe ori avem senzația că acestea sunt imuabile. Este nevoie să apară cineva suficient de curajos și inspirat care să ne demonstreze că basmele pot fi rescrise fără a-și pierde din farmec sau putere. Să ne reamintească faptul că nu de mult basmele erau vii, se transformau mereu în funcție de cei care le ascultau și le transmiteau mai departe.

Citiți un fragment din această carte aici.