Lectura ca aventură - Căzuți din junglă

Citiți un fragment din această carte.


Ne-am obișnuit să vedem în cărți fie porți ce se deschid spre afară sau spre înăuntru, fie prieteni, sau chiar maeștri ce ne conduc spre zone pe care doar le bănuiam sau despre care nici nu știam că există. Lectura ca experiență inițiatică nu este nici ea o imagine străină cititorului de azi, care, în varianta sa ideală, e o ființă ce caută întâlnirea cu textul și o celebrează ori de câte ori are ocazia.

În opoziția natură - cultură, constitutivă civilizației occidentale moderne, cartea este așezată automat în spațiul culturii, al spiritului, aventura ei fiind una de ordin exclusiv intelectual. Cartea e temei, e treaptă, cartea te înalță, te face să crezi că singura formă de materialitate posibilă și acceptabilă este reprezentată de făptura de hârtie peste care ochii trec mai repede sau mai încet, cu fiecare cuvânt.

Într-un asemenea context, un autor care își deschide cartea avertizându-te că pătrunzi într-o junglă poate părea o excentricitate, un captatio benevolentiae straniu, care, în loc să apropie, îi poate îndepărta pe cei mai sperioși sau cu o constituție interioară mai fragilă. Cel mai recent volum al lui Alexandru Stermin, Căzuți din junglă. Poveștile unui explorator, începe fără ezitare, exclamativ, ca un semn de circulație mare, pus în locul cel mai vizibil, atrăgându-le atenția trecătorilor că nu toți pot pătrunde în spațiul de dincolo de el. Vă previn: această carte este o junglă! spune autorul și simți din tonul său ferm că lectura acestui volum nu e o joacă, o călătorie de plăcere, ci începerea unei expediții printr-un spațiu în care de multe ori nu ne vom mai vedea calea, nu vom mai ști încotro s-o luăm. Oricât de dificilă va fi însă explorarea, e evident de la primul pas că suntem însoțiți de un om care a străbătut el însuși acest traseu, e conștient de pericolele lui, simte și el frică, la fel ca noi toți, însă frica nu-l paralizează, ci îl face, în cel mai rău caz, să se întoarcă puțin din drum: Când veți crede că ne-am rătăcit, o să facem ceea ce se face în asemenea situații: ne întoarcem în punctul în care ne-am rupt de potecă. Fiind într-o junglă, e firesc să ne temem uneori pentru viața noastră sau, mai bine zis, pentru viața unor părți din noi. Dar, când vom ajunge la celălalt capăt al junglei, sper că, la fel ca mie, o să vă fie deja dor de ea, de jungla din care am căzut. Fermității de la început i se alătură tonul blând, învăluitor, iar persoana I plural transformă avertismentul într-o invitație adresată de autor cititorului de a se lăsa însoțit de cineva care îi este străin, dar care îi seamănă, totuși, în atât de multe privințe. Odată stabilite rolurile, povestea poate începe, cuprinzând deopotrivă Omul și Natura.

Cartea-junglă se deschide cu o primă poveste ce îi fixează rama, iar aceasta este basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Întâlnirea din copilărie cu acest basm, relatată de autor în primul capitol al cărții, are funcția unui act care instituie sinele pe lume, dându-i un prim contur, ce se modifică apoi, odată cu trecerea timpului. Recitirea basmului în adolescență, apoi la 20 și la 30 de ani, e prilej de a descoperi, în sine și în lume, spații noi, explorate cu întreaga ființă. De la acțiunea privilegiată la început de curiozitatea copilului care întâlnește personaje fabuloase, accentul se deplasează mai târziu pe căutarea sensului, găsit în teritoriul ce pulverizează granițele spațiale și temporale, care nu este altul decât actul povestirii: Am descoperind, povestind, tărâmul sacru în care se dizolvă lucrurile și timpurile, în care, dincolo de împărați, feți-frumoși, zâne, zmei, scorpii și alte făpturi fermecate, găsești înțelepciunea să te întrebi, curajul să cauți, armele cu care să te lupți, tăria să mergi înainte, nădejdea că vremea împlinirii năzuințelor tale o să vină și, dincolo de toate, încredințarea că tu ești personajul principal în povestea vieții tale. Așadar, cititorul va fi însoțit prin Căzuți în junglă de un povestitor-explorator, un om care privește în afară, dar, mai ales, înăuntru, căutând mereu rostul întâmplărilor, la care ajunge trecând cu la fel de multă bucurie și prin lume, și prin cărți.

În interiorul ramei, se găsesc mai multe expediții, în care jungla, taigaua sau Pădurea Atlantică, insula sau continentul sunt tot atâtea locuri care au în comun diversitatea uluitoare a viului, pe care ochiul biologului îl descoperă în toate nuanțele sale. Întâlnirile cu lianele care se cațără în căutarea luminii, cu iriși mov și crini portocalii, cu aligatori și capibara, cu păianjeni, pești sau șerpi sunt tot atâtea momente în care pătrundem din ce în ce mai adânc în miezul lumii, alături de un om pe care parcă îl vedem în fața noastră, dând cu grijă crengi la o parte, ținând cu delicatețe în palmă păsări colibri sau privind curios ca un copil o frunză sub cuticula căreia descoperă labirintul făcut de o larvă.

În plan narativ, trecerea prin fiecare spațiu înseamnă acțiune perfect dozată, confruntarea cu situații-limită și depășirea lor, nu fără a extrage mereu sensul din tot ce s-a întâmplat. Momentele de maximă intensitate, ca spaima la gândul că înțepătura unui păianjen minuscul poate curma brusc cursul vieții, alternează cu unele de o liniște aproape nepământeană, atunci când, pe o potecă din mijlocul Siberiei, apare un roi de fluturi albi, dându-i povestirii echilibru și ritm, ca într-o curgere de ape care ai vrea să nu se termine vreodată.

Spre deosebire de Călătorie în jurul omului, unde povestitorul-explorator era însoțit doar de Roberto, călăuza prin junglă, expedițiile din Siberia și din Insula cea Mare de lângă coasta Braziliei se desfășoară în echipă, prilej ca identitatea personajului principal să se construiască și prin exersarea relațiilor cu ceilalți. Foarte interesant este însă faptul că particularitățile spațiului explorat își pun amprenta și asupra legăturilor care se creează între membrii echipei. În Siberia, un loc care nu-i nici pentru viața oamenilor, nici pentru moartea lor, prieteniile se leagă mai greu, iar rolurile se păstrează destul de aproape de zona profesională. La călătorie participă un expert în fiziologia plantelor, un botanist, un entomolog și un geograf, autorului revenindu-i rolul de ornitolog. Drumul lung și obositor, orele lungi petrecute în mașină alături de ceilalți sunt generatoare de tensiune, dar și aceasta este asimilată apoi ca experiență de viață din care e mereu ceva de învățat: Au fost momente în care am avut situații conflictuale și am evitat să purtăm discuții în contradictoriu, dar am învățat că uneori e bine să te cerți (...) și că e bine alteori să pui limite și să le negociezi. Am învățat că micile noastre dispute mai eliberau din angoasele, anxietățile și furiile pe care le strângeam pe drum din varii motive: lipsa de intimitate și de spațiu personal, anxietatea neprevăzutului și dorul de casă.

Cu totul altfel stau lucrurile în expediția ce se desfășoară în Pădurea Atlantică din Insula cea Mare, care se află lângă coasta caldă a Braziliei. De la început, cei trei însoțitori sunt numiți camarazi, apoi pur și simplu biologi, iar locul pe care îl ocupă ei, treptat, în economia întâmplărilor și în edificiul afectiv al autorului trece din registrul real în cel al magicului. La construirea unei asemenea dimensiuni contribuie trăirea unor stări la limita maximă a intensității și faptul că în toată imensa țăsătură verde a junglei nu se găseau decât patru oameni, tocmai participanții la expediție: Unul dintre camarazi mi-a spus că, dacă scot cel mai puternic urlet de care sunt capabil, doar patru oameni o să-l audă, eu și ei trei. Într-un asemenea spațiu, regula cea mai importantă devine aceea de a nu rămâne niciodată complet singur, pentru a nu te expune unui pericol mortal. Dar, așa cum se întâmplă în basme, și în realitate interdicțiile se încalcă, doar astfel experiența putând să pătrundă până în straturile profunde ale ființei, cu tot riscul de a le distruge complet. Încălcarea aduce cu sine confruntarea cu pericolul ultim și o foarte importantă conștientizare, aceea că, la limita întâlnirii cu moartea, oricât de singur ai fi, îi ai lângă tine pe toți cei pe care îi iubești și care te iubesc, iar ei îți dau forța de a depăși pericolul, aduși fiind lângă tine nu de măsura afecțiunii lor, ci de a ta: Dar de fapt ce i-a adus acolo nu a fost iubirea lor față de mine, ci mai cu seamă iubirea mea față de ei. Ei erau cei pe care-i iubesc și iubirea mea, prin ei, s-a întors înspre mine. Odată trecută încercarea cea mai grea, sinele profund se redescoperă și vede altfel lumea din jur: Atât de frumoasă a devenit jungla după acel moment tolerabil și atât de tolerabil efortul în comparație cu tensiunea proximității morții, încât am uitat de greutăți. Dar dificultățile nu dispar, ci înregistrarea lor trece în plan secund, pentru că prim-planul este ocupat de acceptarea laturii pozitive a sensibilității, care îi permite exploratorului nu doar să își reașeze limitele interioare, ci și să poată percepe cele mai delicate forme ale vieții: nu puteam să-mi încremenesc simțurile, căci prin ele percep lumea. Cum puteam oare, lipsit de gingășie, să țin în mână o pasăre colibri cât un fluture, ori să înțeleg cu sufletul încremenit măreția unui arbore căzut, din moartea căruia se naște viața prin ciuperci și gângănii?

Transgresarea limitelor lumii reale alături de cei trei camarazi brazilieni ajunge într-o nouă etapă, când, atent la semnele junglei, povestitorul-explorator își salvează echipa de atacul furnicilor armată. Uluit de felul profund în care a ajuns să înțeleagă viața din junglă, unul dintre prietenii brazilieni, Caio, colegul meu de nădejde, un tânăr de 23 de ani, puternic și hotărât, al cărui bunic fusese vraci într-un sat din junglă, reacționează imediat după trecerea pericolului și îl numește pe autor Caboclo, adică o parte din spiritele junglei, o categorie a lor. (...) Caboclo sunt spiritele oamenilor care au trăit în pădure, au fost vraci. Ei au căutat să cunoască și să înțeleagă și jungla, și oamenii, ca astfel să îi poată proteja și să-i reunească, să coexiste în pace. Caboclo protejează oamenii de junglă și jungla de oameni, pentru că ei iubesc și oamenii, și jungla în egală măsură. Caboclo este identitatea ascunsă a povestitorului, ce se revelează în acest moment celor din jur ca fiind unul de-ai locului, abolind, în felul acesta, granițele dintre intim și străin, dintre văzut și nevăzut. Întâlnirea cu jungla a permis accesul, ca o scară secretă dintr-un castel medieval, la gradul cel mai înalt de comunicare cu lumea și cu sine. Caboclo reduce distanța dintre oameni și alteritatea non-umană, mediind, ca un șaman, dialogul omului cu vietățile, dar și cu spiritele junglei. În plus, granițele dintre subiectul călător și obiectul explorării se reduc într-atât, încât privirea în afară este tot mai des de acum înainte o formă de re-cunoaștere a sinelui printre elementele din lume. Păsările, plantele, animalele, ploaia, pământul nu sunt elemente exterioare supuse doar investigației de tip științific, ci parte integrantă din sine, într-un text scris de un expert în cunoașterea viului, care se implică afectiv în căutările sale. Recunoscându-se în arhetipul Vrăjitorului, autorul reușește să reconcilieze perspectiva rațională cu aceea magică, vorbind despre faptul că oamenii de știință sunt urmașii șamanilor, ai vracilor, ai vrăjitorilor Egiptului care recunoșteau speciile de păsări și pe migrației lor stabileau vremea recoltelor, așa cum bunicul meu își orânduia munca la câmp după cântatul cucului, sosirea berzelor ori hăulitul lupilor. Evacuată din cunoaștere de raționalismul iluminist, gândirea magică poate fi recuperată prin redescoperirea lumii cu ochii celui îndrăgostit de ea, care nu se mai vede pe sine nici centrul, nici vreo culme a ei, ci o parte componentă a sa, egală cu toate câte sunt.

Întâlnirea cu spaima generată de iminența morții, precum și reducerea distanțelor dintre eu și lume sunt elementele care generează unele dintre cele mai frumoase pagini ale cărții, ce se găsesc în capitolul Dragostea din mijlocul junglei. Cum suprapunerea carte-junglă e afirmată de la primul rând al volumului, acest capitol se află exact în centrul său, de unde trimite parcă spre fiecare dintre celelalte părți energia vitală care le susține. În mijlocul junglei, după ce criza s-a domolit, ploaia care cade pe pământ este văzută ca un spectacol în care Erosul joacă rolul principal. Natura este erotizată, stilul devine senzual, timpul se suspendă și noi toți, alături de autor, suntem, înfiorați, martorii unui episod desprins din timpul mitic, al genezei: Apa cădea peste pământul care o aștepta, se amestecau profund și, din întâlnirea lor, miraculos și sacru, își lua energie viața. Ca mai apoi, din fierbințeala întâlnirii, cu respirația grea a pământului și prin sudoarea frunzelor, apa să se despartă de el în duh de ceață; să se ridice spre cer, după ce au fost mai amestecați ca oricând, ori să ajungă în râuri, și de acolo în ocean, iar din ocean în nori, ca mai apoi, după un timp de dor, să cadă iar, să ude pământul, să se întâlnească, să se contopească. Într-un moment de maximă vulnerabilitate, epuizat, adunat în sine și așteptând parcă să se nască din nou, stând în poziție fetală - cu bărbia așezată pe genunchii pe care-i strângeam la piept - fiind martorul celei mai vechi și parcă eterne povești de dragoste din univers - ploaia, autorul conștientizează că Erosul este forța creatoare și coezivă a lumii, iar asta îi readuce echilibrul: M-am însuflețit atunci și am înțeles că dorul pe care-l simt e vechi, ca universul, ca iubirea, acest joc al apropierii și contopirii, urmat uneori de respingere și separare, este cel care însuflețește Lumea cu toate ale ei, vii ori nevii. În egală măsură, această conștientizare este și un pretext pentru confesiune, într-un episod desprins parcă dintr-un minunat film de dragoste. Plasată în timpul sacru al carnavalului de la Rio, iubirea nu poate fi decât nemuritoare, căci e fixată adânc în solul cărții-junglă, iar cei doi îndrăgostiți, asemenea apei și pământului, sunt de nedespărțit, fiind pentru totdeauna unul parte din ființa celuilalt: Am știut atunci că pământul junglei va rămâne mereu impregnat cu apă, iar apa va purta mereu cu ea particulele din sol, fără să se poată despărți complet după ce s-au amestecat în ploaie.

Cu granițele interioare modificate de întâlnirea cu Thanatosul și cu Erosul, înainte de a părăsi jungla, autorul mai traversează un moment tipic unei călătorii inițiatice - botezul simbolic, ce consacră recunoașterea schimbării de statut, de la străin - gringo, la localnic - carioca. Totul se întâmplă în urma unui episod în care autorul a demonstrat că are umor, ceea ce a reprezentat un ultim semn de care camarazii aveau nevoie ca să îl recunoască pe străin drept unul de-ai lor. Re-ființarea, cum o numește autorul însuși, este un moment ritualic pus la cale de profesorul coordonator al expediției, Maria Alice, și de Caio, tânărul prieten ce-l numise Caboclo. Știința, magia, umorul și, în cele din urmă, fotbalul (întrucât cel care urmează a fi botezat trebuie să-și aleagă drept straie pentru noua identitate un tricou al unei echipe de fotbal din Rio de Janeiro) sunt pilonii pe care se sprijină mai în glumă, mai în serios, ființa unui carioca autentic. Ritualul este performat în apa oceanului, primitoare ca un pântec originar, din care se ivește în lume un om cu un contur schimbat: Amândoi m-au luat de brațe și m-au scufundat de trei ori în apă, nu ca să se spele de pe creștetul meu nisipul, ci ca el, simbol al limitei și al hotarului, să-mi curgă pe conturul corpului și să-mi instituie această nouă limită. Ceea ce pentru cei din afară abia devenise vizibil, pentru protagonist este o confirmare a unei identități pe care o re-cunoaște și care este acum doar confirmată public: De atunci sunt un carioca. Dacă stau bine să mă gândesc, mereu am fost, căci din prima zi m-am simțit acasă în Brazilia. Poate că în destinul meu a apărut o mică eroare și m-am născut la Viștea în loc să mă nasc la Rio, dar această scăpare demiurgică a fost corectată.

Viața trăită de un carioca se desfășoară în limitele marcate precis, puternic și vibrant de Carnavalul de la Rio, un ritual cu rădăcini adânci în copilăria umanității, un haos creator de lumi la care nu poți asista ca un privitor detașat. Din mijlocul mulțimii dezlănțuite, cel mai mare spectacol de coregrafie, costum, dans și alegorie din istoria cunoscută a umanității se simte cel mai bine și își pune amprenta asupra celui care se abandonează emoției colective. Autorul se desparte, temporar, de noua identitate, participând la carnaval și îmbrăcând un costum care îl face să simtă că s-a realcătuit într-o ipostază imaginară, apoi retrăindu-l în scris, cu aceeași intensitate. Scriitura sa e vie, ritmată, traversată de energia imensă pe care o degajă zecile de mii de oameni ce petrec zile și nopți la rând. Treceam în paradă și aveam în piept o energie dată de muzică, de costume, de culori, de lumină și de urletele celor care ne priveau. Priveam în jur oamenii ce fremătau în tribune și, atunci când întâlneam privirea cuiva, energia mea trecea în privirea lui și totul exploda ca într-un big bang; pe urmă, în fracțiuni de secundă, mă încărcam iar și la următoarea ciocnire de priviri se mai făcea o lume, și asta simțeam eu, cei peste 2.000 de colegi ai mei și cei peste 70.000 de oameni. Nu cred să fie în lumea asta un loc unde să poți simți mai mult pulsiunea, conexiunea și exuberanța vieții ca la Carnavalul de la Rio! Când ultima noapte a carnavalului este curmată brusc de ivirea zorilor, timpul sărbătorii se suspendă și viața reintră în limitele reale, nu fără a păstra însă, prin sclipiciul care face ca o stradă întreagă să pară că arde în lumina dimineții, scântei ce vor reaprinde focul sacru, purificator și eliberator de energii, al următorului carnaval. Aventura braziliană ia sfârșit, dar paginile care o consemnează o păstrează vie, dinamică, plină de sunete și de culoare, fiind una din cele mai frumoase declarații de dragoste pentru un loc căruia autorul simte cu toată ființa că îi aparține. Cititorului nu-i rămâne decât să se întrebe, după ce ascultă confesiunea îndrăgostitului de jungla amazoniană, de Pădurea Atlantică și de splendidul carnaval de la Rio, cum de și-a găsit povestitorul-explorator puterea să se întoarcă aici, într-o lume ce nu are nimic din exuberanța și vitalitatea Braziliei. Poate că răspunsul e strecurat tot în povestea ploii care se amestecă pentru totdeauna cu pământul, iar acasă e locul la care inima are oricând acces, indiferent de distanța care i-ar putea fizic separa.

Din perspectivă discursivă, privit prin filtru ecocritic, textul lui Alexandru Stermin este aproape de ideal. În primul rând, autorul surprinde din multiple perspective de vedere relația dintre om și natură. Psihologia, filosofia, studiile religioase, imagologia, biologia, ecologia, etologia, observația antropologică, sunt doar câteva dintre instrumentele pe care autorul le folosește fără ezitare, într-un discurs perfect echilibrat, accesibil, fără a fi simplist, construindu-și argumente solide, exprimate convingător și cursiv. Perspectiva integratoare, tipică domeniului Environmental Humanities, îi conferă textului consistență și îi susține structura organică, de o complexitate extraordinară, asemănătoare biodiversității din junglă. Convins că știința identifică problema, găsește soluții, dar are dificultăți în comunicarea și implementarea lor, având un talent înnăscut de povestitor, Stermin propune un stil dens, dar fluid, în care se adună, ca în apele unui fluviu ce se îndreaptă hotărât spre mare, atât limbajul științific, cât și cel filosofic și chiar poetic. În textul său, informațiile științifice sunt scheletul care primește corp, voce și consistență prin episoadele povestite cu o sinceritate cuceritoare, prin autoanaliză, reflecții filosofice sau referințe culturale. Textul e mereu proaspăt și, în ciuda numeroaselor meandre spre domenii atât de diferite, își păstrează limpezimea și firescul, pentru că povestea este condusă atent și ferm, de un explorator care cunoaște perfect spațiul în care se mișcă.

Profunzimea observațiilor și autenticitatea, care sunt deja amprente ale stilului în care scrie Stermin, transmit mesajul cărții într-o manieră convingătoare. Mai mult decât în Călătorie în jurul omului, se simte în Căzuți din junglă că autorul se livrează cititorului fără să se ascundă în spatele unor strategii discursive complicate. Povestirea pătrunde adânc printre emoțiile pe care autorul le-a trăit în fiecare episod, expunându-le și analizându-le retrospectiv. Scrierea la persoana I nu e doar o marcă a textului factual, ci o alegere a unui autor care știe că, vorbind despre propriile experiențe, ajunge mai ușor la cititor. Acesta din urmă este adus în text prin pluralul incluziv al persoanei I, autorul fiind un însoțitor prin cartea-junglă, iar el nu se pretinde a fi diferit de cei pe care îi ghidează printre vietăți și sensuri.

În al doilea rând, la nivel ideatic, Căzuți din junglă vorbește despre omul care își reconsideră poziția în relația pe care o are cu natura. Perspectiva antropocentrică este abandonată în favoarea biocentrismului, pe care îl susține printr-un discurs științific bine articulat, ce include și perspectiva studiilor religioase, cărora autorul le acordă un spațiu special în capitolul Caboclo în creștinism. Această secvență mi se pare una dintre cele mai importante mize ale cărții, deschizând o discuție de care e nevoie și în spațiul cultural românesc, despre felul în care creștinismul își pune amprenta asupra modului în care ne raportăm la viul din noi și din jurul nostru. Stermin începe, în Căzuți din junglă, un exercițiu teologic de restaurare a unei relații naturale, vorbind despre paradoxul care guvernează existența creștinului de rând: Marele Demiurg a putut să coboare din slava Sa și să se întrupeze în om ori porumbel, dar omului îi e rușine, nu vrea să coboare printre cele cocreate. Înțelegând toată lumea vie drept o creație în care nu există grade diferite de legătură cu divinul, așezând totul sub semnul iubirii, omul se poate reconcilia cu natura: Dumnezeu este iubire, iar iubirea este ceva ce se petrece în cadrul unei relații: cu noi, cu celălalt, cu lumea. În creștinism, iubirea lui Dumnezeu este reprezentată, manifestată, pusă în act de relația Lui cu creația Sa, cu noi și cu Natura. Nu putem să spunem că Îl iubim pe Dumnezeu ignorându-I și distrugându-I creația.

Dar special în felul lui Stermin de a vorbi despre relația omului cu natura este mai ales faptul că tema se reflectă în experiența personală a autorului, de unde este împărtășită cititorului cu bucurie și emoție. Vocea auctorială aparține unui expert care nu dezvrăjește lumea atunci când aduce în sprijinul afirmațiilor sale cifre din statistici, pentru că, dincolo de precizia și obiectivitatea lor, se găsește mereu sensibilitatea sa, pe care nu o maschează prin nicio strategie discursivă, întrucât știe prea bine că, în absența ei, nu poate descrie nici zborul delicatelor păsări colibri, nici mecanismul pe baza căruia acționează un virus. Dacă biologul plecat în expediție prin junglă este recunoscut drept Caboclo, un spirit protector, un vraci, același lucru îl putem spune și din perspectivă scripturală. Stermin vrăjește cuvintele și creează momente în care, citindu-l, ai certitudinea că pășești alături de el, întâlnind toți oamenii și toate locurile care i-au construit ființa. Cum altfel poate fi privit un capitol precum Bunicul meu și balaurul, dacă nu un moment de grație, în care bunicul pe tine parcă te ține de mână, făcându-te să nu te mai temi niciodată de întâlnirea oricât de intensă cu viața, care clocotește la fel și într-o bivoliță îndărătnică, și într-un leopard de zăpadă, dar și într-un roi de fluturi albi ce-ți ies în drum când nici nu te aștepți. Mâna puternică a bunicului care conduce copilul spre întâlnirea cu viul, reacția inconștientă a băiatului care mângâie un animal înspăimântat el însuși de întâlnirea cu oamenii sunt imagini de o forță expresivă extraordinară, care vorbesc, mai mult decât o poate face orice tratat de ecologie, despre felul în care omul și natura se pot întâlni. Scrisul lui Stermin declanșează, prin asemenea episoade, o puternică reacție empatică, despre care vorbesc cercetători ca Giacomo Rizzolatti și Corrado Sinigaglia, în studiile lor privind felul în care sistemul neuronilor-oglindă este implicat în receptarea artei, constatând că empatia este o reacție ce se creează nu doar când îi observăm pe cei din jurul nostru, ci și atunci când citim despre felul în care alții percep lumea. Prin episoade scrise în acest fel, mesajul ecologic profund al cărții ajunge direct la cititorul care, dacă nu a putut înțelege până la capăt demersul științific, nu are cum să rateze întâlnirea cu sensurile acestei întâmplări, redate printr-o extraordinară economie de procedee și printr-o sinceritate absolută.

Întâlnirea cu alteritatea non-umană este o experiență trăită intens nu numai în copilărie, ci mai ales la maturitate, atunci când omul nu poate atinge ființa din fața sa, dar o privește, încercând să se recunoască în ochii ei. Finalul cărții aduce în prim-plan un asemenea moment, când omul și urangutanul se uită unul la altul, despărțiți de un geam. Limita fizică e transgresată, făcând posibilă o trăire de o intensitate aparte, care are două consecințe: pe de o parte, fixează definitiv contururile ființei umane, care își înțelege locul și rostul pe lume, pe de altă parte, instituie alteritatea non-umană drept o ființă autonomă, egală în drepturi, cu valoare etică intrinsecă, ce poate servi drept oglindă umanului: "un fapt tulburător și de neînțeles s-a petrecut atunci când am privit urangutanul în ochi: m-am recunoscut în el și am devenit om, dar am simțit că și el s-a recunoscut în mine." În plan textual, această revelație de la final funcționează ca ancoră pentru un nou text, ca promisiune că explorările vor continua într-o altă junglă, cu tot atât de multe mistere de elucidat ca și aceasta din care tocmai am ieșit.

Căzuți din junglă. Poveștile unui explorator este un volum dens, cu multe straturi, un discurs polifonic excelent articulat, care ne conduce spre întâlnirea cu noi înșine, recuperând, prin povestire, paradisul terestru din care am fost izgoniți și pe care încă nu-l înțelegem și nu-l iubim destul.

Citiți un fragment din această carte.