Prefață și Cuvânt înainte - Și acum încotro? De la ofițer decorat la condamnat politic

Citiți un fragment din această carte.


Volumul de față se înscrie în galeria memorialistică a celor care au avut neșansa să cunoască represiunea regimului comunist în cea mai dură și mizerabilă formă a ei: arealul penitenciar.

Autorul însemnărilor, Ion Butnaru, a văzut lumina zilei la Buhuși, a urmat liceul la Piatra Neamț și a început studii de drept la București. Nu le-a finalizat din motive de boală, dar s-a angajat ca tehnician la o societate de telecomunicații româno-americană. Activitatea de dezvoltare a liniilor de comunicații în România interbelică l-a dus în diverse colțuri ale țării, ocazii cu care a văzut și a învățat multe. Din 22 iunie 1941 a fost mobilizat, ca ofițer de rezervă, și repartizat la un batalion de transmisiuni. A făcut Frontul de Est - cum se zice - de la un capăt la altul, adică de la 22 iunie 1941 și până la 23 august 1944, ocazie cu care a văzut ororile războiului, dar și ale comunismului. A ajuns la Stalingrad, mai exact în zona Cotul Donului, de unde a reușit să se retragă din fața tăvălugului sovietic.

Amintirile sale scrise încep cu data de 23 august 1944, la Ploiești, unde se află (la propriu) între germani și sovietici. Are ocazia neplăcută să vadă cum se comportă Armata Roșie eliberatoare cu eliberații, apoi părerea negativă inițială se cristalizează din ce în ce mai mult. Finalul războiului îl bucură, dar, în același timp, îl debusolează, totuși se adaptează. Încearcă, așa cum au făcut și alții, să se opună avalanșei comunismului prin mijloace intelectuale. Nu reușește și primește 7 ani de închisoare. Acești 7 ani de penitență sunt trăiți în 8 închisori alături de gardieni, tovarăși de suferință și Dumnezeu. Este arestat vara, îmbrăcat cu o cămașă, o pereche de pantaloni și încălțat cu sandale, fără ciorapi. Peste câțiva ani, când a primit o uniformă de penitenciar (zeghe) a fost fericit s-o îmbrace și să scape de frigul pătruns adânc în oase.

Fiind un tip sportiv, formația intelectuală tehnică și experiența dură a războiului l-au făcut pe Ion Butnaru să analizeze situația în care se află și să aplice, de la caz la caz, de la o închisoare la alta, tactici de supraviețuire. A suportat cu stoicism bătăi crunte fără să fi greșit cu ceva; alteori și-a înfruntat anchetatorii, gardienii sau șefii penitenciarului, obținând doleanțele solicitate.

Memoria, în primul rând, și talentul, în al doilea rând, sunt principalele atuuri ale memorialistului. Portretizează sau mai bine zis zugrăvește, cu finețe și un talent aparte, figuri de torționari și colegi de chin. Are "șansa" să facă cunoștință cu câțiva dintre cei mai temuți și detestați șefi de penitenciare: Maromet / Moromete, Goiciu și Lazăr. Chiar și peste ani a surprins că, înainte de apariția fizică a vreunuia, nările le erau invadate de parfumul excesiv emanat de aceștia. Urmau apoi, ca un ritual, țipete, înjurături și bătăi, fără cauze sau motive clare. Hrana și igiena sunt studii de caz despre programul sistematic de exterminare a deținuților politici. Hrana proastă, sub orice critică, era uneori interzisă, ca pedeapsă pentru încălcarea regulamentului sau neîndeplinirea planului de muncă. Pentru o lingură de terci în plus, la discreția celui care împărțea, unii deținuți se umileau, alții deveneau delatori...

Ion Butnaru lucrează la Canalul Dunăre-Marea Neagră, dar și la construcția hotelului "Albatros" din Mamaia, unde munca a fost "smulsă cu durere și suferință" din trupurile vlăguite ale deținuților. Între colegii de supliciu, dintre care, cu unii, a interacționat, s-au numărat dr. Ion Simionescu, Ion Petrovici, Aurelian Pană (foști miniștri), ing. Alexandru Popp (fost director al Uzinelor Reșița), Vasile Ionescu (fost director al Radiodifuziunii), Dumitru Groza (șeful Corpului Muncitoresc Legionar), generali, magistrați care au condamnat comuniști sau spioni sovietici, episcopul greco-catolic Hirțea ș.a. Altă categorie o reprezintă bandiții, tâlharii și criminalii în frunte cu Berilă (cel de la care a pornit expresia "bagi ca Berilă") și Tili Raicovici. Cazuri unice, prezentate ca într-un roman de aventuri, pot fi încadrate între umor negru și ghinion teribil. Doi marinari fug din România cu un vas norvegian și ajung în China. În port, cunosc un român, care îi îmbată și se trezesc pe un vas... românesc. Evident, erau arestați și au fost aduși ca niște trofee, apoi aruncați în închisori. Nu lipsesc comuniști căzuți în dizgrație, din diverse motive, tocmai din turnul de fildeș într-un colț de penitenciar. Curios, dar aceștia credeau în continuare în ideologia roșie și așteptau eliberarea pentru reinserția în sistem și continuarea luptei pentru propășirea României.

Ochii și urechile autorului au văzut / auzit și "reeducarea" practicată cu bestialitate de oamenii lui Eugen Țurcanu. Scena uciderii doctorului Simionescu este sinistră, mai ales prin explicația unuia dintre agresori, care i-a descris-o: "Poate nu știi cum a fost. Să-ți spun eu! L-am întins pe o masă, l-au ținut câțiva băieți și i-au făcut o «disecție» simbolică, să-i scoatem din cap și din mațe tot ce avea putred și infectat. Creierul lipsea din cap, iar în stomac am găsit numai urme de «dineuri» la care participa cât timp a fost în minister și în străinătate. Iar inima nu era de om, ci de bou. Când i-am spus și lui tot ce am constatat, voinic cum era, s-a smuls din brațele băieților și, ca un nebun, a alergat spre gardul de sârmă ghimpată, voind să iasă din lagăr, dar santinela care nu dormea și-a făcut datoria. Cine e de vină că a înnebunit? Că nu a știut de glumă? Alții au trecut mai ușor acest examen, mai ales că totul se petrece cu muzică și voie bună".

La polul opus sunt menționate cazuri de omenie, întrajutorare extremă (grevă pentru un coleg bolnav), dar și lașități, turnătorii și pedepse divine.

Este eliberat de la Târgu Ocna și, în drum spre casă, observă schimbările survenite. Își adresează o întrebare retorică: "Și pretutindeni militari și milițieni, mai mulți decât în penitenciare. Să fie oare ceea ce văd o închisoare mai mare?" În libertate are ocazia să se întâlnească cu unii dintre gardieni, excluși și ei din sistem, care doreau să fie prietenoși. Le întoarce spatele cu un dispreț olimpian, conștientizând că a învins prin suferință, în timp ce agresorii au pierdut (sau au fost învinși) indiferent de cât de multă violență au folosit.

Faptul că urmașii autorului au păstrat manuscrisul și l-au pus în circulație are o dublă semnificație: pe de o parte, familia a conștientizat valoarea amintirilor și a făcut tot posibilul pentru a vedea lumina tiparului; pe de altă parte, experiența concentraționară nu este inedită, dar confirmă tiparul altor lucrări memorialistice, intenția de exterminare prin muncă, foamete și bătaie a tuturor celor care se opuneau, fie și intelectual, regimului comunist.

În concluzie, o lucrare cu un conținut trist, dar valoros și educativ pentru generațiile viitoare, care trebuie să afle cât de adânci au fost suferințele celor cărora nu le-a plăcut "importul" ideologic de la Moscova.

Lectură plăcută!

(Alin Spânu)


Publicăm în acest volum memoriile unui fost deținut politic, bunicul meu, un om ce a petrecut șapte ani în închisorile comuniste ale României anilor '50.

Mulțumesc cu această ocazie editurii care a acceptat publicarea însemnărilor, rămase până acum închise într-un sertar, în aceste zile în care se aud voci ce sugerează să trecem sub tăcere lupta anticomunistă. Climatul actualului război din Ucraina, cu dramele lui de neconceput, face însă o tristă, teribilă legătură cu unele dintre paginile acestor însemnări.

Născut la Buhuși, într-un mic orășel din Moldova, la data de 28 septembrie 1912, bunicul a părăsit această lume în 1997, la București, în vârstă de 85 de ani. Rămas orfan în urma unui incendiu, parcurge cursurile Liceului Petru Rareș din Piatra Neamț. În condiții materiale dificile, urmează studii de drept la București, studii care însă nu au fost finalizate. A îmbrățișat în cele din urmă o profesiune tehnică, ocupând până la declanșarea Celui de-Al Doilea Război Mondial și imediat după aceea o importantă poziție de conducere în cadrul Societății de Telecomunicații Româno-Americane.

Neîmpăcat cu schimbările politice ce avuseseră loc în România după Cel de-Al Doilea Război Mondial, s-a integrat în mișcarea de rezistență anticomunistă. În 1950, la vârsta de 38 de ani, a fost condamnat politic de către regimul comunist condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, sub acuzația de "răspândire de materiale interzise".

Atunci când m-am născut, în 1968, fusese eliberat de unsprezece ani. Deși paradoxală, relația noastră a fost apropiată. Te-ai fi putut întreba ce puteau avea în comun un copil și un om profund marcat de experiența a patru ani de război și șapte ani de închisoare comunistă. Cu toate acestea, el a fost o importantă figură a copilăriei și tinereții mele, omul de la care am învățat multe.

Reîntors acasă din iadul închisorilor comuniste, reînvățase să se bucure de normalitatea și simplitatea unei vieți pașnice. Sub îndrumarea lui, un intelectual, de altfel, am început să citesc primele mele cărți, am învățat să scriu, să desenez, am învățat limbi străine (vorbea fluent franceză și germană). Împreună am împărtășit bucurii și tristeți, am pictat, am vizitat prieteni, muzee, expoziții de artă, am ascultat muzică, am învățat să îngrijesc grădina, am călătorit. La marea lui trecere spre neființă am fost alături de el.

Trăiam, în copilărie, într-o casă din Bucureștiul vechi, mai multe generații, bunicii, părinții și cu mine. Camera mea era cea care avea un perete lipit de camera bunicilor, și așa, perete în perete, ritmurile vieților noastre se împleteau strâns. Bunicii erau cei care îmi povesteau despre trecut. Pe lângă poveștile pe care orice copil le aude din gura celor mari, mai erau unele povești, rostite cu voce gravă - amintiri din perioada grea a tinereții lor, ce începuse cu un război și s-a încheiat cu cei șapte ani de închisoare la care fusese condamnat bunicul. Au fost ani grei, în care bunica l-a crescut singură pe tata, ani în care bunica nu a avut nicio veste despre soarta soțului ei, pe care însă l-a așteptat cu devotament și cu o loialitate de neclintit. Războiul și pușcăria comunistă, experiențele care marcaseră profund existența familiei mele, erau adesea amintite.

La vârsta la care prietenii mei erau preocupați doar de jocurile copilăriei, învățasem deja sensul cuvintelor "deținut politic". Mi se atrăgea atenția cu severitate să nu amintesc, nici măcar în treacăt, străinilor despre frecventele discuții pe teme politice din casa noastră. Veneau uneori la noi în vizită prieteni ai bunicului, bărbați severi care comentau împreună cu el și uneori cu tata evenimentele politice trecute sau cele prezente, întrebându-se încotro se îndreaptă lumea.

În sinea mea, mă întrebam și eu, la rândul meu, de ce revolta față de regimul politic comunist este ținută atât de secretă. De ce nu poți povesti că trăiești în casă cu un om căruia i-a fost făcută o nedreptate? De ce nimeni nu afirmă public că regimul comunist este un regim opresiv, clădit pe minciună, pe violență, pe negarea valorilor morale și spirituale? Cu toții trăiam experiența unui regim de teroare, de negare a celor mai elementare drepturi ale omului, experiența unei dictaturi comuniste de neacceptat. Nu înțelegeam teama oamenilor care îngăduiau cu stoicism dictatura comunistă. Copil fiind, apoi adolescent, îmi puneam adesea aceste întrebări.

Îmi amintesc că într-o zi l-am întrebat pe bunicul ce a simțit când a plecat la război... Despre război, el avea multe de povestit. Uitându-mă printre fotografiile vechi care au rămas de la el, am descoperit o fotografie din momentul plecării pe front. Fotografia este un instantaneu făcut pe peronul unei gări, ce imortalizează chiar momentul plecării pe front: vagoane pline cu bărbați tineri ce plecau la război.

Ușile vagoanelor erau împodobite cu flori. Am simțit în acea fotografie emoția mamelor, a surorilor, a soțiilor... emoția cu care ele se despărțeau de fiii, de frații sau de soții lor. Bărbații aceia tineri și frumoși plecau în acea zi pe front, pentru a elibera Basarabia, însuflețiți de discursul Mareșalului ce ordonase plecarea la război cu celebra frază: "Români, treceți Prutul!" Femeile erau probabil cele care prinseseră de ușile vagoanelor, în semn de rămas-bun, buchetele de flori proaspete ce se vedeau în fotografie.

Mulți ani mai târziu, în 2013, l-am cunoscut pe domnul profesor Radu Ciuceanu, care mi-a relatat, neîntâmplător poate: "Alina, când am plecat pe front nu eram sută la sută convinși, ci o mie la sută că nu ne vom mai întoarce, dar am plecat pentru un ideal". Mă gândesc la mărturisirea domnului profesor Ciuceanu ori de câte ori, uitându-mă în albumul de fotografii moștenite de la bunicul, privesc fotografia în care el se reculege lângă proaspetele morminte ale unor camarazi. Pe crucile simple de lemn sunt prinse caschetele militare, într-un cimitir, undeva departe de țară, pe frontul de răsărit.

Cel mai des însă îl întrebam: "Bunicule, de ce te-au închis comuniștii în pușcărie?" Era lucrul pe care l-am înțeles cel mai greu. "De ce te-au bătut? De ce te-au schingiuit? De ce, dacă tu ți-ai iubit întotdeauna țara, ai fost drept și curajos?"

Era un om dârz și curajos. Se întorsese din război decorat de două ori cu cele mai înalte decorații militare cu care putea fi onorat un ofițer de rangul lui și fusese ridicat la rangul de cavaler de către Regele Mihai. Îl întrebam adesea: "Pentru ce te-au condamnat comuniștii?"

Sentința am citit-o mulți ani mai târziu în documentele familiei. Condamnarea a fost făcută pentru: "răspândire de materiale interzise", gest ce a fost sancționat cu 7 ani de închisoare.

Atunci când își exprima punctul de vedere asupra celor care l-au închis pe nedrept, bunicul era concis. Spunea doar: "Au fost criminali și sadici". Pentru mintea mea de copil cuvântul "sadic" nu avea nicio semnificație, l-am înțeles mult mai târziu.

Tata a fost persecutat ca fiind fiul unui "reacționar", fiind mereu exmatriculat din școli și reînmatriculat cu dificultate. După terminarea studiilor universitare, el a ales să nu devină membru al Partidului Comunist Român, așa cum erau mulți dintre tații colegilor mei de școală. Mi s-a explicat când am mai crescut că tatăl meu a refuzat să accepte înscrierea în Partidul Comunist din respect pentru suferințele bunicului meu. Aceasta, cu prețul unei marginalizări profesionale și, evident, materiale și sociale. Când am devenit studentă, am intenționat să continui sacrificiul tatălui meu, rămânând printre ultimii studenți din an ce nu se înscriseseră în Partidul Comunist.

Am vie amintirea unei zile când, fiind alături de Horațiu, iubitul meu atunci și soțul meu acum, trecând pe sub porticul de la intrarea în clădire, ne-am întâlnit cu secretarul de partid al facultății. Acesta ne-a oprit, întrebându-ne de ce nu depuseserăm încă cererile de intrare în PCR. Gestul era absolut necesar pe vremea aceea și atitudinea noastră fusese deja interpretată ca ostilă. Simțeam că răspunsul pe care îl vom da secretarului de partid va influența evoluția evenimentelor viitoare, dar am ales amândoi să nu abdicăm de la principiile anticomuniste, să ne păstrăm demnitatea. Am răspuns că "nu dorim să intrăm în PCR, nu susținem un regim politic care a făcut victime și permite în România încălcarea drepturilor fundamentale ale omului". Am continuat afirmând că provin dintr-o familie în care bunicul și tatăl meu au fost persecutați politic, iar eu la rândul meu nu sunt dispusă la compromis. Horațiu mi s-a alăturat. Secretarul de partid a replicat violent, subliniind că declarația noastră nu va rămâne fără urmări. Am plecat acasă amândoi, cu inimile strânse, așteptându-ne să avem de înfruntat represalii... eram însă pe la începutul lunii decembrie 1989.

"Dumnezeu îi ajută pe cei curajoși", așa sună o vorbă din bătrâni. Într-adevăr, în câteva zile, așa cum știm acum cu toții, în istoria României s-a scris o nouă pagină. Secretarul PCR a renunțat la represalii, ba mai mult, l-a felicitat cu lașitate pe Horațiu, care apăruse într-o fotografie pe prima pagină a ziarului Cotidianul, într-un grup de tineri demonstranți anticomuniști.

Pe 21 decembrie 1989, niște tineri curajoși și idealiști au avut curajul să strige "Jos dictatorul!", asumându-și consecințe pe care nu le puteau prevedea. Chiar dacă istoria reinterpretează evenimentele din decembrie 1989, ar fi de neiertat ca puritatea sacrificiului celor care și-au asumat în primă instanță inițierea protestelor din decembrie 1989 să fie întinată.

În dimineața de 22 decembrie, împreună cu mama și tatăl meu, plângeam de fericire alături de mulți alți români pe străzile din centrul Bucureștiului. Trăiam toți o stare greu de pus în cuvinte, o stare teribilă, un amestec între bucuria că am scăpat de dictator și groaza ce decurgea din faptul că pentru aceasta muriseră oameni. Prețul pe care l-au plătit românii pentru libertate a fost un preț mare. Mi-a rămas încă vie amintirea mașinilor-cisternă care, în dimineața acelei zile, fuseseră aduse în centrul orașului pentru a spăla străzile. Se spălau străzile de sânge... sânge de om.

O lecție de neuitat a istoriei: sângele omenesc era spălat, scurgându-se apoi în canalele orașului. România a ajuns o țară democratică și pentru că au existat oameni care au ales să se sacrifice pentru aceasta, iar sângele lor a curs pe străzi la propriu, pentru a hrăni un ideal de libertate. Din câte îmi amintesc de la istorie, acești oameni au purtat în toate timpurile numele de eroi.

La vremea sa, bunicul a fost un erou, un bărbat care a ales să lupte pentru un ideal. Există voci dispuse să ne explice nouă, celor care am traversat epoca de opresiune și teroare comunistă, că în fond comunismul nu este un pericol...

Consider că este o datorie morală ca noi, toți cei conștienți de ororile și pericolul pe care această ideologie o reprezintă, să facem cunoscute evenimentele umane și istorice pe care ea le-a generat.

În cartea sa Viața bună, profesorul de filosofie Cristian Iftode definește viața bună, o viață trăită cu pasiune în slujba unui ideal, o viață care îți dă un sentiment de împlinire și în care, totodată, cultivi relații de calitate.

Povestea oricărui om are întotdeauna un început și un sfârșit. Nașterea și moartea sunt cele două capete ale intervalului unei vieți, dar o experiență nu este niciodată încheiată până ce nu a fost povestită. Există o limită a narativității, memoria nu este infailibilă, poveștile se împletesc, se ciocnesc și se despart. Important este ca povestea să aibă un rost.

Cei care te-au iubit, dacă ai știut să-i găsești, să-i cultivi, vor fi cei care îți vor duce povestea mai departe.

(Alina Butnaru Radu)
 

Citiți un fragment din această carte.