Pleshoo. Furie și blândețe - Texte cu vedere la stradă

Citiți un fragment din această carte.


Sunt unele texte cu care rezonezi, chiar dacă nu le aprobi întru totul. Simți în spatele rândurilor o fibră solidă, un zvâcnet pe lângă care nu poți să treci cu indiferență. Mișcă ceva în tine și intuiești că împreună, articulate coerent într-o formulă proprie, textele ar dobândi o putere mai mare decât a unor postări de sine stătătoare pe un blog. Mergi cu ele o bucată de drum, vă mai și luați la trântă din când în când, te miri de ele și te bucuri, începi să te prinzi cam cu ce fel de lumină luminează și, după o vreme, îți dai seama că ai ajuns să le îndrăgești. Cam așa se întâmplă când iei niște texte și te apuci să le faci carte.

Ideea de a publica Textele cu vedere la stradă a apărut în redacția de la Curtea Veche Publishing în toamna lui 2019, pe fundalul unor evenimente recente al căror protagonist fusese făcut autorul și care înfierbântaseră o anumită parte a presei din România. Să fi apărut atunci, cartea ar fi avut un iz de senzațional care s-ar fi tradus, probabil, în cifre mari. Dar mă întreb dacă nu cumva publicarea la acel moment ar fi determinat - independent de întregul demers editorial - un tip de receptare la scară largă care să continue treaba pe care o începuse presa. Ar fi fost ingrat și profund nedrept.

Nu s-a întâmplat atunci. Doi ani și o bucată de pandemie mai târziu, Textele cu vedere la stradă apar într-un context politic diferit, aproape într-o altă lume decât cea în care au fost scrise - dar vai, cât de aceeași! S-au răcit un pic, asta însemnând că s-au închegat și stau altfel în picioare. Cumva mai adânc împlântate și cu o forță mai mare de semnificare, forță care vine atât din reperele pe care le conțin, cât și din calitatea pe care o primesc citite cu ochiul prezentului, anume aceea de recapitulare subiectivă a vieții publice românești din 2009 până în 2019, ultimul deceniu prepandemic. În paginile lor sunt cuprinși zece ani și-un pic de uimiri și siderări cotidiene, de încordări și indignări, de cote înalte pe Richter și pe Fahrenheit, dar și de scânteieri discrete, în care autorul se dezvăluie și ne dezvăluie ce se află, solid și durabil, dincolo de răcnetul vieții de zi cu zi.

1.1. furia

Când scrie, Mihai Pleșu se ține bine de un principiu: "Io pot să scriu, iar voi puteți alege să nu citiți." Așadar, acordându-i potențialului cititor, din capul locului, maxima libertate, autorul și-o acordă implicit lui însuși. Foarte des, asta înseamnă că Mihai Pleșu scrie neținând cont de sensibilitățile unuia sau ale altuia. De fapt, nu ține cont de sensibilitățile nimănui. Loial până la capăt își rămâne doar sieși. Dar nu ca eu răzleț prin timpul care i-a fost dat, la cheremul hazardului, ci puternic ancorat în ceea ce a primit de la predecesori - părinți, prietenii părinților, profesori, mentori - și se consideră dator să le transmită generațiilor următoare.

E o cheie de lectură pe care o propun cititorului liber ca pe un îndemn la neîmpiedicare în aparențe și concluzii pripite. Scrisul lui Mihai Pleșu e un scris-scrâșnet, care încastrează clocotul clipei în care a izbucnit și îl asumă până la capăt, dincolo de clipă. Lucru care înseamnă că nu va precupeți cuvinte și expresii, că nu va menaja figuri, nume și personaje, că nu va ezita să își strige opiniile cu toți decibelii pe care îi posedă. Totuși - paradoxal, poate, pentru cititorul neavizat -, "circu'" pe care îl face (citatul e din autorul însuși) nu e menit să incrimineze ori să păteze pe cineva anume, ci doar să toarne turnesol peste petele invizibile sau atât de bine camuflate ale societății românești recente, să îi denunțe tarele și meschinăriile în speranța încăpățânată, încă, a unei vindecări și curățiri. Textele lui, viscerale și puse în mișcare de un acut discernământ, depun mărturie pentru un fel de obrăznicie care nu este altceva decât golănia bunului-simț.

Liberi să nu citească sunt și cei cu ochi și urechi sensibile. Ideea că "Pleshoo vorbește urât" e din același film. Mihai Pleșu vorbește (în fine, scrie, deși textele lui au calitatea de a fi foarte vorbite) așa cum e necesar să vorbească în și pentru lumea pe care o înfățișează. Așa cum, onest, anunță încă din titlu, Mihai Pleșu scrie despre stradă. Iar strada e o galerie de imagini în care ne întâlnim cu toate formele hâdului și cu toate declinările stridenței. Așadar, nu există niciun motiv pentru care să fi ocolit aceste cuvinte ori pentru care să fi preferat în locul lor altele mai politic corecte, dar, ce păcat!, mai palide. Cine alege să îl citească pe Mihai Pleșu (și bine ar fi să o facă până la capăt) e bine să își mai descheie vreo doi-trei nasturi de la gât și să își țină umorul pe-aproape, fiindcă altfel... e de rău. Dacă nu, nu. Dar și-atunci e rău, rău în alt fel, "fiindcă" - vorba unui personaj al televiziunii douămiiste care autorului îi e drag ca sarea-n ochi - "nici nu știți ce pierdeți".

Mihai Pleșu scrie cu furie, scrie la nervi și nu se dezminte. Dar nu scrie cu răutate. Și dacă adevărata sălbăticie e blândă, așa cum spunea într-un interviu de la începutul anilor 2000 Irina Nicolau - figură de forță din cercurile intelectualității românești postdecembriste, anturaj în care Mihai Pleșu a avut șansa de a se forma -, atunci, pentru scrisul lui, nu există trecere mai firească decât aceea dintre furie și blândețe.

1.2. blândețea

Mihai Pleșu nu scrie doar la nervi, ci și la nerv. Pe alocuri, în zone bine ascunse sub stratul de furie cotidiană, scrisul lui are puterea și, în același timp, delicatețea de a atinge frecvențe înalte ale emoției omenești. Sunt memorabile paginile despre filmele și operele de artă care l-au mișcat și care i-au dat de gândit, despre prietenii-mentori care i-au lăsat urme adânci prin viață, dar care nu mai sunt printre noi - Neagu Djuvara, Maria Pusi Cocea, Andrei Gheorghe -, precum și despre cei cărora le predă, cu maximă responsabilitate, ștafeta: elevii pe care îi formează prin artă și, mai ales, cei trei fii față de care, când scrie, nu își ascunde nici uimirea, nici dragostea.

Blândețea din scrisul lui Mihai Pleșu mai vine din ceva: din onestitatea cu care se situează față de lumea imediată. Iar în multe momente, ceea ce decurge de aici este recunoștința. Cel care nu face economie de verdicte tranșante atunci când conștiința și spiritul critic i-o dictează este același care, amintindu-și de chipuri mai vechi sau mai noi care, trecându-i prin viață, i-au așezat ceva - mult, puțin - la temelia lui "a fi", nu pregetă nicio secundă să se încline, total, în cel mai netrucat "Mulțumesc!".

Mai mult, cred că blândețea lui Mihai Pleșu vine și din umor. Dar nu umorul înțeles ca hlizeală de suprafață, ci un umor profund, aproape monstruos, care se concretizează prin capacitatea de a asuma pe deplin ilarul, absurdul, chiar suprarealismul existenței. Memorabilă în acest sens este scena jumătății de porc devenite scut împotriva gloanțelor din decembrie 1989, în urechi cu "discursul motivațional al Irinei-Margareta Nistor". Dar hohotele homerice pe care le stârnește filmul adevărat cu John Rambo reloaded riscă, vreo câteva rânduri mai încolo, să se transforme în opusul lor. Sau aerul de libertate și de posibilități infinite din "Bani de drum" care, privite din prezent, devin mărturii pentru candoarea și cruzimea anilor '90.

Nu în ultimul rând, blândețea lui Mihai Pleșu vine din luciditate. "Să asiști la uitare e de nesuportat", scrie el. Și împlinește ceea ce scrie prin responsabilitatea cu care, prin scris, caută să lase ceva după el, înzestrându-și textele cu calitatea umilelor urme ale unei treceri prin lume. O trecere atentă, trează și încordată, pusă pe hârtie ca să le rămână celor care - speră - vor ști la momentul potrivit cum să se folosească de ea.

Dacă îl citești pe Mihai Pleșu când vârsta îți începe cu doi, s-ar putea să te amuzi un pic, dar să îți lipsească niște puncte nodale - și atunci ar fi bine să te duci și să-ți întrebi părinții ce și cum. Dacă îl citești când vârsta îți începe cu trei, ceva-ceva tot se va mai lega din amintiri, iar efectul imediat al lecturii îmi place să cred că va fi o dezmeticire din confortul ideologic și, în același timp, din confuzia căldicică în care s-a întâmplat să faci ochi pe lume - și atunci s-ar putea să îți dai seama că Mihai Pleșu, cu scrisul lui, toarnă turnesol nu doar peste petele mai mult sau mai puțin ascunse ale societății românești recente, ci și peste simțul critic amorțit și peste lacunele pe care ți le-a provocat ea și de care, poate, nu te-ai îngrijit îndeajuns. Nota bene: Doiul și treiul vor învăța cuvinte noi. Iar dacă, în fine, îl citești pe Mihai Pleșu când vârsta îți începe cu patru, cu cinci sau cu mai mult, s-ar putea să ai un profund sentiment de regăsire, cu tot sordidul și cu tot sublimul deceniilor care au trecut, cu tot griul și cu toate culorile zilelor, cu tot țipătul, cu tot vacarmul și cu toată șoapta lor.

Pagină cu pagină, vom coborî tot mai adânc în stradă și în noi.
 
Citiți un fragment din această carte.