Și acum încotro? De la ofițer decorat la condamnat politic

Citiți prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.


O lucrare cu un conținut educativ, care ar putea fi sintetizată în trei cuvinte: luptă (contra comunismului), suferință (în închisori) și credință (în Dumnezeu și victorie). Acest triptic este esența volumului memorialistic, în care suferințele fizice și psihice din penitenciare au fost depășite de autor prin inteligență și credința nestrămutată în supraviețuire. O mărturie, care se alătură altora, despre infernul suferit de acei care au îndrăznit să se opună cu vorba sau cu fapta regimului impus de Moscova în România.

Capitolul I. Pacea. Și acum, încotro?

O larmă neobișnuită m-a făcut să mă trezesc din somn, chiar puțin speriat.

Voci precipitate, țipete, râsete, strigăte nedeslușite se auzeau de afară, mărindu-mi din ce în ce mai mult nedumerirea. Capul mă durea îngrozitor, pleoapele refuzau să se deschidă, iar picioarele nu mă mai ajutau nici măcar să fac câțiva pași până la fereastră. Mă ajunsese oboseala.

Zilele și nopțile de nesomn, de activitate neîntreruptă, de alarme urmate de cele mai multe ori de bombardamente îngrozitoare, au stors tot ce puteau stoarce din viața unui om, tânăr, energic, dar cu limite omenești.

Mă retrăsesem aici într-un sat, printre vii, la 25 km depărtare de Ploiești, ca să pot dormi măcar câteva ore, spre a prinde puteri noi, atât de necesare în situația de tensiune ce se mărea din clipă în clipă. Americanii își trimiteau bombardierele în valuri neîntrerupte ce se zăreau în înaltul cerului, doar ca niște puncte argintii, strălucitoare, dar care lăsau în urma lor un covor de bombe nimicitoare. Rafinăriile din Ploiești, atinse de bombe, explodau una după alta, iar echipele de pompieri germane abia reușeau între un bombardament și altul să stingă incendiile ce aveau limbi de foc și nori de fum până în cer. Schelete sinistre de țevi și cazane arse, torsionate, răsturnate, cratere imense formate de căderea bombelor, oameni înnegriți de fum, supți de neodihnă, ce abia își mai târau picioarele dintr-un loc în altul, întregeau acest tablou apocaliptic.

Rușii pătrunseseră de câteva zile în țară și se îndreptau cu cea mai mare grabă spre Berlin, trecând fără oprire prin primele orașe din Moldova.

Iar eu mă aflam acum aici, în Ploiești, în al patrulea an de război, pe care l-am trăit clipă cu clipă, începând cu intrarea primelor trupe germane în România, apoi trecerea Prutului, până la înfrângerea hotărâtoare de la Stalingrad, nu de puține ori minunându-mă singur de faptul că încă mai trăiesc.

Îmi luasem cu orice risc permisiunea de a mă retrage în seara aceasta din Ploiești la o vie într-un sat, unde am reușit într-adevăr să dorm aproape patru ceasuri înainte de a fi trezit de larma de afară. Făcând un efort, cum de altfel mai făcusem de atâtea ori în ultimul timp, am reușit să ajung afară. "PACE" a fost primul cuvânt pe care am reușit să-l deslușesc. Și din învălmășeala cuvintelor și a sătenilor ce alergau de colo, colo, am înțeles că, într-adevăr, e vorba de pace.
- Ce s-a întâmplat? întrebai pe prima femeie ce tocmai trecea în grabă prin fața mea.
- Cum, nu știți? S-a făcut pace. S-a anunțat adineauri la radio. Am făcut pace cu rușii!

Creierul meu, încă buimac și obosit, refuza să înțeleagă. Doar aseară, la comandament, ni s-a spus că, deși rușii au reușit să rupă frontul din Moldova, sunt sleiți, la limita puterilor, că americanii nu-i mai ajută și că noi, românii, cu un efort bine organizat, putem să-i oprim și chiar să-i alungăm dincolo de Prut.

În acest sens, s-au dat dispoziții noi bateriilor antiaeriene germane din Valea Călugărească, postul cel mai avansat al apărării pe direcția Buzău pe unde se credea că vor veni rușii, să fie pregătite, cu țevile tunurilor îndreptate orizontal spre a face un baraj prin tragere directă împotriva lor. Și acuma, aud aici vorbindu-se despre pace.

De fapt, despre pace se vorbea mai demult. Lumea se săturase de război. O pace voiau Partidele Național Liberal și Național Țărănist, ai căror conducători, Constantin (Dinu) Brătianu și Iuliu Maniu, după ce au încercat fără succes să-l determine pe mareșalul Antonescu să iasă din război, duceau tratative la Cairo cu americanii prin intermediul prințului Barbu Știrbey. Acestea însă nu au avut succes.

O pace voia și Mihai (Ică) Antonescu, viceprim-ministru și ministru de externe, care îl autorizase pe ministrul plenipotențiar român la Stockholm, Frederic Nanu, să discute cu doamna Alexandra Kollontai, ambasadoarea URSS în Suedia, tot în acest sens.

Pace voiau, de asemeni, așa-zisele partide progresiste din România, care, din umbră, militau pentru răsturnarea lui Antonescu și pregăteau o primire frumoasă trupelor sovietice.

O pace, dar una adevărată și durabilă, dorea și poporul român, care se săturase de jertfe, de lipsuri, de suferință și de nesiguranță.

Și nu greșesc afirmând că înșiși cei ce au aruncat omenirea în acest îngrozitor dezastru doreau să-i pună capăt. Și acum aflu că pacea a venit.

Care din ele a fi?
Cum va fi?
Ce va fi?

Se lumina de ziuă. De pe dealul pe care mă aflam, priveam șoseaua Ploiești-Buzău. Coloane nesfârșite de trupe germane se strecurau în grabă spre Ploiești. Din când în când, răzbeau până aici o bufnitură de tun sau împușcături de arme automate. Liniștea dimineții era măcinată de huruitul șenilelor de la tancurile germane ambalate și sforăitul motoarelor de la automobile și motociclete ce păreau că se întrec pe șosea. Iar trupele pedestre păreau că abia se târăsc, lăsând impresia că dintr-o clipă în alta vor cădea la pământ.

Deși mă trezisem de-a binelea, aveam senzația că visez cu ochii deschiși. Mi se întâmplase de multe ori, în anii de război, când somnul încetase a mai fi un drept al omului, ziua și noaptea, teama și nesiguranța să se amestece de-a valma în situațiile absurde pe care numai războiul le putea crea și să nu-mi dau seama care sunt barierele visului și ale realității.

Doar zgomotul ce devenea din ce în ce mai asurzitor, amplificat și multiplicat de strigătele de tot felul ale oamenilor ce se agitau necontenit, m-a adus de-a binelea la realitate. În cel mai scurt timp eram îmbrăcat și, în goana motocicletei, am plecat spre centrul de transmisiuni, unde îmi făceam serviciul în calitate de ofițer și de unde, tocmai în aceste momente critice, lipsisem.

Trebuia să merg pe aceeași șosea pe care se retrăgeau trupele germane care, deși în ordine, erau periculoase, datorită stării de tensiune în care se aflau. Nu mi-a fost teamă și trebuie să mărturisesc sincer că încercam un sentiment de jenă, de vină chiar, că s-a întâmplat ceea ce trăiam acum, și ei, și eu. Deși atent la conducerea motocicletei, în condițiuni deosebite, gândul mă purta spre primele zile ale războiului când trupele germane au intrat fulgerător în România, echipate ca de paradă, uimindu-ne și îngrozindu-ne totodată, prin siguranța, ordinea și disciplina cu care demonstrau cum vor face ei războiul cu rușii.

După desfășurarea de forțe, după echipamentul de război, după siguranța cu care se achitau de cea mai neînsemnată datorie, nu aș fi putut crede vreodată că voi ajunge să trăiesc ziua în care să-i văd umiliți, descurajați, fugind cu teama în spate spre locurile de unde au plecat cu patru ani mai înainte. Strecurându-mă cu prudență printre coloanele din ce în ce mai compacte ce păreau că nici nu mă bagă în seamă, am ajuns la centrul de transmisiuni de unde abia plecasem de câteva ore. O santinelă germană mă opri, spunându-mi că centrul e sub controlul lor. La insistențele mele, am fost totuși lăsat să intru.

Nu mică mi-a fost surpriza, întâlnindu-mă aici cu o veche cunoștință, un căpitan neamț, de transmisiuni, pe care îl lăsasem la Zaporoje, și care acum, politicos, dar rece, îmi răspunse la salutul ce i-am adresat.
- Și acuma ce facem, domnule căpitan? îl întrebai eu, pentru a reînnoda această veche legătură, întreruptă temporar de capriciile războiului.
- Știți deci! îmi răspunse el.

Știam, dar nu știam prea multe. Nu știam ce hotărâre a luat guvernul nostru, nu știam în ce condițiuni s-a încheiat pacea și, mai ales, nu știam ce atitudine să iau față de un fost aliat. Ca ofițer, chiar rezervist cum eram, aveam dreptul la inițiativă, în cazul că lipsea un ordin special de la superiorii mei. Dar în același timp, nu era ușor să găsești o soluție pentru o situație nouă, întoarsă brusc la 180 de grade.

Căpitanul german mă privea mut, așteptând un răspuns de la mine, răspuns pe care gândurile învălmășite mă împiedicau să-l dau. Un zbârnâit de la centrala telefonică mă scoase din încurcătură. De la comandamentul orașului mi se ordona să restabilesc urgent toate legăturile, recomandându-mi-se să fiu foarte prudent deoarece era posibil în orice moment un atac din partea trupelor germane. Am răspuns monosilabic, lăsând să se înțeleagă că acest lucru s-a produs deja, iar ofițerul de la celălalt capăt al firului, înțelegând situația, m-a asigurat că va raporta mai departe.
- Ce spune? m-a întrebat căpitanul.

În loc să-i spun adevărul, mintea mi-a impus spontan un alt răspuns.
- Ascultă-mă, domnule căpitan! Ne cunoaștem bine de mult timp. Pe amândoi războiul ne-a pus în situații grele și nu de puține ori ne-am riscat viața. Acum acesta s-a sfârșit. Amândoi știm ce preț are viața. Și eu, și dumneata avem familie, care ne așteaptă de atâta vreme să ne reîntoarcem acasă. Aici, dumneata, în primul rând, ești în mare pericol. Te sfătuiesc prietenește să pleci cât mai e timp din Ploiești. Rușii vor fi aici în curând și te vor lua prizonier. Știi ce înseamnă aceasta!
- Niciodată! îmi răspunse brutal căpitanul, punând în același timp mâna pe revolverul de la centură. Am jurat credință Führerului și nu-l voi trăda, mai ales acuma, când voi ne-ați trădat.

M-a uluit răspunsul lui, gândindu-mă că și el era tot ofițer de rezervă (îmi spusese că e profesor de geografie) și bănuiam că e mai puțin influențat de propaganda fanatică a lui Goebbels, care a creat destui nebuni ce au împins Germania la marginea prăpastiei. Nu m-am lăsat intimidat și am continuat:
- Atunci, măcar folosește-te de o strategie. Profită de situația derutantă ce s-a creat și mută-te cu unitatea la Predeal, pe culmea Carpaților, de unde ai posibilitatea să revii, dacă ai voștri îi resping pe ruși, sau treci dincolo, în Transilvania, în cazul că Wehrmachtul organizează o rezistență pe Carpați.
- Cu atât mai mult nu o voi face!

Și scoțându-și revolverul din toc, calm, dar hotărât, dând în același timp un ordin celor câțiva soldați nemți ce se aflau de față, ne declară că suntem arestați, sau mai precis, luați prizonieri.

Un alt telefon, de data aceasta dinspre Buzău, suna cu întreruperi scurte și puternice.
- Răspunde, îmi ordonă scurt căpitanul și fostul meu aliat!
- Aloooo! Se auzi de acolo o voce autentic rusească. Cto tam?
- Zdesi Ploiești, răspund eu reculegându-mă și făcând oarecare eforturi ca să răscolesc prin bagajul de cuvinte rusești ce reușisem să acumulez în decursul celor trei ani cât am mărșăluit prin meleagurile rusești cu ocazia războiului.
- Govorit odin maior ot Krasnaia Armia. Curând voi fi în Ploiești. Prindeți toți nemții ce se găsesc acolo și aveți grijă să nu se distrugă instalațiile. Răspundeți fiecare cu capul dacă nu ascultați ordinele noastre. Deci, acesta era noul nostru aliat.

Dar căpitanul neamț nu mi-a lăsat timp de reflecții.
- Was sagt er? mă întrebă nervos acesta.

Nu aveam intenția și nici interesul să-l mint. Cerând un răgaz rusului, i-am răspuns neamțului la întrebare, reproducând fidel tot ceea ce auzisem cu urechea cealaltă, la care țineam încă receptorul acoperit cu mâna, ca să nu mă audă rusul ce spun.
- Spune-le să se grăbească, izbucni iritat neamțul. Tunurile noastre au obosit stând mereu aplecate în așteptarea lor.

Așa ceva nu puteam transmite.
- Ce este acolo? mă întreba insistent rusul. Vreau informații mai precise.

În acest timp, câteva împușcături de afară m-au împiedicat să continui dialogul cu rusul.

O campanie din garnizoana locală a pătruns vijelios în localul centralei și, mai înainte ca nemții să-și dea seama ce se întâmplă, au fost dezarmați și luați prizonieri. Nu am apucat nici măcar să întorc capul spre ușa prin care ieșise căpitanul neamț cu cei care l-au ridicat, căci trebuia să răspund la apelul rusului, din ce în ce mai insistent.
- Aici totul e în ordine. Veniți când voiți și cum voiți.

Nu aveam chef de discuții și cu greu găseam cuvintele potrivite unei situații atât de bizare.

Eram răscolit și derutat, căci foarte greu găseam în acele momente, mai ales luat prin surprindere, care era atitudinea cea mai indicată. Ce poate fi mai absurd decât războiul, unde omul nu mai e stăpân nici pe voința și nici pe gândurile lui? Acum, mai mult ca oricând, vedeam absurditatea și inutilitatea lui.

Mă vedeam, ca tânăr ofițer de rezervă cu câțiva ani în urmă, concentrat pe malul Nistrului, unde cu ochii înroșiți de nesomn, de pândă, aplecat zi și noapte asupra mitralierei, priveam dincolo spre ruși, care nu de puține ori și-au manifestat intenția de a-l trece și a ocupa Basarabia.

Și într-o noapte, după ce sacrificasem mult din cel mai frumos timp al tinereții mele, stând acolo în noroi, ploaie, vânt, păduchi și foame, am primit ordin să ne retragem fără ca măcar să tragem un foc pentru ca să nu-i supărăm pe ruși. Aceștia, printr-o înțelegere perfidă cu nemții (pactul Ribbentrop-Molotov), au ocupat de câteva zile Basarabia, pământ românesc, de unde ne-am retras, lăsându-i pe frații noștri, unii plângând, alții blestemându-ne că i-am părăsit.

Nu am putut opri gândurile să mă poarte în locurile și timpurile când făceam de strajă la frontiera cu ungurii care ne priveau mereu în dorința de a ne lua Ardealul (Transilvania), pe care, prin aceeași înțelegere abuzivă și absurdă, samavolnică, a trebuit, prin așa-zisul dictat de la Viena, să-l cedăm fără a trage măcar un glonț ca să ne apărăm onoarea. La ce au servit atâtea nopți de veghe, atâtea sacrificii și atâta demonstrație de patriotism?

La fel s-a întâmplat și cu bulgarii, când a trebuit să cedăm, fără măcar a putea protesta, o fâșie din pământul secular al Dobrogei noastre, pământ muncit cu sudoare și înroșit cu sângele strămoșilor noștri.

Și iată, acuma vin aici, în țara noastră, iarăși rușii, după ce am fost obligați să lăsăm pe câmpul de luptă sute de mii de morți, prețul redobândirii acestor provincii pierdute. Informez pe cei ce nu știu că mareșalul Antonescu, conducătorul de atunci al României, a făcut alianța cu nemții și a intrat în război alături de ei tocmai pentru a redobândi aceste provincii pierdute.

M-a trezit din negura gândurilor vocea bunului meu prieten, nenea Mișa, care era în noaptea aceea de rezervă și venise la centrală, auzind și el zvonurile din oraș.
- Ai auzit? mă întrebă el.
- Da, răspunsei eu, deși nu prea multe și nu prea înțeleg ce se petrece sau mai bine zis, înțeleg, dar nu-mi vine să cred. Știu doar că nemții se retrag și că vin rușii. Chiar adineauri am vorbit la telefon cu un rus de la Buzău.

Chipul prietenului meu, pământiu de felul lui, deveni alb ca varul.
- Cum? În adevăr vin rușii aici? Și nu se opune nimeni? Nu face nimeni nimic ca să-i oprească?

Se agita inutil și neputincios. Părea chiar ridicol.
- Lasă, nene Mișa, că n-o fi dracul chiar așa de negru, am spus și eu ceva, ca să-l liniștesc și să risipesc atmosfera de spaimă care se citea și pe fețele celor doi operatori de la centrală.
- S-a terminat cu liniștea și fericirea noastră, izbucni aproape plângând nenea Mișa. Voi nu-i cunoașteți pe ruși, pe comuniști. Ei nu țin seamă nici de mamă, nici de tată, nici de prieteni și nici chiar de Dumnezeu. Ei nu se încred și nu se iubesc nici măcar ei între ei. Eu îi cunosc bine. Sunt basarabean și am stat și eu și familia mea sub ocupație rusească. Nici nu bănuiți voi ce ne așteaptă. Se vor lua casele și pământurile oamenilor. Cei înstăriți vor fi deposedați și închiși. Se va munci mai mult timp decât acum, cu norma greu de realizat, iar plata va fi de mizerie și producția de proastă calitate. Intelectualitatea va fi persecutată, fiind obligată să gândească după directive absurde. În țara pâinii și a cărnii, vom aștepta zilnic, ore în șir, ca să primim o rație, și aceea problematică. Iar închisorile vor fi neîncăpătoare, oricine putând ajunge acolo, fără ca să știe când și de ce. Toate acestea vor fi rânduite de ruși, având ca unealtă pătura cea mai de jos, analfabeții, leneșii, aventurierii oportuniști și toți aceia care nu au vrut să muncească cinstit și să-și facă vreun rost. Și nu ne ajută nimeni? Europa nu simte că rușii au trecut prin prima ei poartă dinspre răsărit și că însăși ființa ei e amenințată?

În timp ce nenea Mișa se frământa mergând prin cameră dintr-un loc în altul, gândurile mele m-au purtat cu ani în urmă, printre amintiri.

Într-o toamnă ploioasă și mohorâtă, ghemuit într-un tren militar ce mergea spre nordul țării cu o destinație numai de comandant știută, fără să ni se dea nicio explicație, am făcut cale întoarsă la locul de unde ne-am îmbarcat. Numai datorită unei indiscreții am aflat că avusesem ordinul de a intra în Polonia, pe care trebuia s-o apărăm în virtutea obligațiilor ce aveam ca membri ai Micii Înțelegeri. Și de data aceasta, oamenii politici ai acestor timpuri s-au dovedit a fi lipsiți de perspicacitate și de curaj, lăsând Polonia să fie sfâșiată și ocupată, pe de o parte de nemți, pe de alta de ruși, care, se știe, dacă intră odată undeva, nu mai ies de bunăvoie.

Se derulau toate aceste imagini ca într-un film rupt, scăpat de sub controlul operatorului, cu viteza cu care acuma blindatele germane alergau disperate pe șoselele noastre, cu groaza în spate. Simțeam că mi se umezesc ochii și, cu greu, făceam eforturi spre a opri lacrimile ca să nu mă vadă subalternii, gândindu-mă că a venit și rândul nostru. Dar acum nu mai era timp nici de lacrimi, nici de ezitări.

Am luat repede măsuri pentru buna funcționare a transmisiunilor telefonice și, rugându-l pe nenea Mișa să se ocupe el deocamdată de lucrul acesta, am convocat tot personalul cu echipament și mașini, îmbarcându-ne cu destinația București, de unde urma să primim noi ordine. Mă grăbeam cu atât mai mult cu cât mă apăsa teama provocată de nesiguranța în care se afla propria mea familie, ce era evacuată într-un sat la 30 km de București, din cauza bombardamentelor și raidurilor aeriene anglo-americane, periculoase și greu de suportat. Încercasem de câteva ori să iau legătura cu superiorii mei din București, dar fără rezultat.

Nu aveam de unde să știu că, în acest timp, nemții bombardau cu aviația Capitala, iar toată aripa de nord se afla în plină luptă cu trupele germane de sub comanda generalului Alfred Gerstenberg, care nu accepta cu ușurință să piardă un aliat și o poziție. Dinspre Mizil, încep să se audă bufnituri de tun. Antiaeriana de la Valea Călugărească, cu țevile tunurilor aplecate orizontal, trăgea din când în când câte o lovitură în această direcție pentru intimidare.

Știrile ce-mi parveneau din oraș indicau că toate trupele germane au fost dezarmate și luate prizoniere. Nu mai aveam timp de pierdut. Echipându-mi oamenii și alimentând mașinile, am plecat spre București pe drumuri ocolite, ferindu-ne a ne întâlni cu eventuale trupe germane răzlețe, de la care ne puteam aștepta la orice acum. Cu oarecare dificultăți, am ajuns pe înserat în București, unde am lăsat pe fiecare să meargă la casa lui, cu obligația ca a doua zi la ora 7 să fie prezenți la unitatea de bază. Neavând acum un mijloc de transport, am mers pe jos spre casă, prin acest București agitat, răvășit de bombardamente, de evenimente, de oameni ce mișunau pretutindeni într-o panică greu de descris.

Eu, însă, aveam în cap un plan bine chibzuit. Am ajuns acasă. O casă ce-mi părea străină, nefiind locuită mai bine de patru luni din cauza bombardamentelor. Aici m-am îmbrăcat civil, sumar, doar cu o pereche de pantaloni și o cămașă de vară, apoi, încălecând pe bicicletă, uitând de oboseala celor patru zile de neodihnă și nesomn, m-am îndreptat pedalând cât puteam de tare spre satul în care era evacuată familia mea. Intenția mea era să ajung acolo înaintea rușilor. Din când în când, simțeam că mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn, iar la un moment dat, un fel de slăbiciune mă ispitea să mă trântesc pe jos și să uit de toate, dar aproape mecanic continuam să pedalez, iar sentimentele cumulate, de tată, de fiu, de soț și de bărbat trecut prin greutăți și mai mari, nu mă lăsau să abandonez.

Trebuia cu orice preț să ajung acolo unde era familia mea, mai înaintea rușilor. Îi cunoșteam bine pe ruși, dar și pe ai mei. Rușii, dezlănțuiți în înaintarea lor fanatică spre Berlin, nu cruțau pe nimeni. Ai mei, neputincioși, fără nicio protecție, ar fi trăit momente de groază, pe care eu căutam să le înlătur cu prezența mea.

La miezul nopții am ajuns în sat. Rușii încă nu ajunseseră aici. Nimeni nu dormea. Toți se agitau și mulți își părăsiseră casele ascunzându-se în porumb sau în pădurea din apropiere. Știri contradictorii măreau și mai mult zăpăceala. Văzându-mă, toți au tăbărât pe mine, să le spun ce e la București, ce se va întâmpla și ce-i sfătuiesc să facă ei acuma.
- Oameni buni - am început eu să-i liniștesc - stați fiecare la locurile voastre și păziți-vă casele. Ascundeți orice fel de băutură și femeile. Rușii sunt grăbiți. Nu li se lasă timp nici măcar să răsufle. Dați-le mâncare, ouă, pâine, fructe, lapte și apă, în niciun caz băutură, deși vă vor cere, chiar vă vor amenința să le dați. Vă asigur că nu veți păți nimic.

Familia mea vedea în mine pe Mesia timpurilor noastre. Fără să mai pierd timpul, plătind bine, am convins trei săteni, care aveau și ei copii în București, să încărcăm în trei căruțe lucrurile pe care le evacuasem din București împreună cu aceștia și în mare grabă am părăsit satul.

Spre ziuă, ne-am întâlnit aproape de București cu primele trupe sovietice. Văzându-i, am avut aceeași senzație pe care o aveam pe front, când stăteam față în față cu inamicii. Acuma, se spunea că suntem amici, dar nu o credeam și nici nu o simțeam, nici noi, nici ei. De la primul contact cu ei, teama mea nu s-a dezmințit. Văzând la una din căruțele noastre un cal mai robust, fără să țină seama de protestele mele și de văicărelile țăranului, doi soldați ruși l-au deshămat și l-au băgat în coloana lor. Pe mine mă trecuseră nădușelile, și de căldură, dar și de indignare, și în timp ce căutam să-i conving pe ruși că suntem niște refugiați necăjiți, victime ale războiului, am scos batista să-mi șterg nădușeala, iar odată cu ea a ieșit la iveală și brățara ceasului pe care din prudență îl ascunsesem. Cu ochi ca de vultur l-au văzut și, fără jenă, ba chiar râzând, mi l-au luat, plecând fericiți cu această prețioasă "pradă de război".

Am mutat totul în cele două căruțe și cu mare greutate am ajuns la marginea Bucureștilor. Dar nici aici nu am scăpat de necazuri, căci o patrulă rusească ne-a cerut să dăm lucrurile jos din căruțe, pe care voiau să le ia ei. Norocul nostru, că au apărut niște soldați din Cavaleria română, care ne-au ajutat, punând rușii pe fugă. Am evocat aceste întâmplări, care sunt de la început edificatoare și care m-au avertizat din primele momente la ce ne putem aștepta de la acești "tovarăși" cărora noi, călcând un angajament, le-am întins frățește amândouă mâinile.

Acesta a fost doar un fapt divers, pe lângă nesfârșitul șir de tragedii ce s-au produs odată cu venirea noilor "prieteni" în țara noastră. Deși am luptat alături de ei în Ungaria și în Cehoslovacia, lăsând pe câmpul de luptă sute de mii de morți și răniți, ne-am privat mulți ani spre a întreține sutele de mii de ostași sovietici ce treceau zi și noapte prin țara noastră, contribuind cu materiale și hrană. La discuțiile pentru pace nu numai că nu am avut niciun cuvânt de spus, dar am fost obligați să le mai plătim mulți ani despăgubiri de război.

Dar omul se învață lesne chiar și cu necazurile, încât acel sentiment de nesiguranță și de revoltă a început să mă apese mai puțin. Eram liniștit că-mi știam familia acasă, la adăpost, că în Capitală începuse să funcționeze o autoritate care să pună ordine în starea de haos de până acuma și că viața începea să intre în normal.

Deoarece se făcuse ziuă, mi-am dat cu puțină apă rece pe ochi și, înghițind din mers ceva, am plecat la unitatea mea. Aici se afla deja o mică unitate sovietică de transmisiuni, condusă de un maior. Nu am apucat nici măcar să dau bună ziua, că mi s-a și dat ordin să plec imediat cu ei și cu oamenii mei spre răsărit către Prut, pentru a restabili legăturile telefonice cu Moscova, distruse de nemți în retragerea lor. Și pentru a da și mai multă greutate ordinului, maiorul rus adăugă pe un ton poruncitor, aproape disprețuitor: "Davai scarei. Eu mai întâi spun, ordon, apoi trag. Siceas voina."

Nu e greu de înțeles că nu se putea nici discuta, nici refuza un astfel de om. Nici măcar să-mi schimb hainele sau să telefonez acasă nu mi-a permis. Dacă eu trebuia să înțeleg această situație, nu la fel gândeau soldații mei, care murmurau mocnit proteste. I-am liniștit, dându-le asigurarea că familiile lor vor fi în siguranță, că vor primi toate drepturile bănești și că în curând ne vom întoarce acasă.

Drumul spre Moldova era dezolant și anevoios. Coloane nesfârșite de trupe rusești, în camioane și tancuri uriașe, încă nefolosite, primite de la americani, purtând vizibile embleme și seriile U.S.A., se deplasau zi și noapte spre apus, ca torentul apelor scăpate dintr-un baraj rupt. Șiruri de refugiați, unii într-o direcție, alții în alta, care în căruțe, care pe jos sau în camioane improvizate, mergeau peste arături, alături cu drumul, în timp ce soldații ruși îi jefuiau, îi amenințau și îi umileau.

Pe calea ferată care fusese distrusă, dar pe care geniștii noștri, îndemnați energic de ruși, au reparat-o într-un timp ce a bătut toate recordurile, treceau de asemeni trenuri încărcate cu trupe și materiale de război spre apus, în timp ce alte convoaie de trenuri încărcate cu "capturi de război" se întorceau către răsărit, spre Rusia. Vagoane nenumărate, închise, unele cu animale, altele cu oameni, în special femei, și unii, și alții suferind de foame și de sete, erau dirijate spre URSS, păzite cu strășnicie de soldații ruși înarmați, la care nu-ți permiteau nici măcar să te uiți. Nu de puține ori s-a întâmplat ca un bărbat sau o femeie, aflați în trecere prin gări, să fie prinși și aruncați în vagoane spre a completa numărul ființelor închise, în locul acelora care muriseră sau reușiseră să fugă.

Turme nesfârșite de vaci, boi și oi, sleite de oboseală, de foame și de sete, erau împinse fără cruțare pe jos spre Rusia, luate de asemeni ca pradă de război. Nu erau cruțate nici fabricile sau orice fel de instalații ori utilaje, ce erau demontate și transportate în Rusia, în timp ce muncitorii din ținuturile ocupate de ei munceau zi și noapte ca sclavii, pentru a da rușilor tot ce pretindeau. Iar lăcomia lor nu cunoștea limite. Scumpă plată, dacă cea de sânge, de vieți omenești și de suferință nu a fost suficientă.

Pe malul Prutului, noua frontieră cu URSS, se afla de asemeni un uriaș depozit de obiecte, materiale și mașini, capturate de soldații și ofițerii ruși de la civilii orașelor pe unde trecuseră, iar acuma, la întoarcerea spre casă, le erau oprite de grănicerii ruși. Nu li se permitea să ia cu ei niciun obiect și treceau granița înjurând și blestemând, dezamăgiți, deoarece li se promisese că tot ce vor "captura" va fi al lor.

Cu toate greutățile, lipsurile și amenințările brutale ale maiorului rus, am reușit, muncind zi și noapte, să ne încheiem misiunea și să ne întoarcem la București.

În țară, ocupația rusească începuse să se facă peste tot simțită. Samavolnicii de tot felul măreau zi de zi neîncrederea și nesiguranța. Foști proprietari, mari negustori sau oameni politici dispăreau peste noapte, fără ca cineva să poată ști ceva de soarta lor, fără să ai măcar pe cine întreba unde i-au dus. Aprovizionarea cu alimente se făcea anevoie, prețurile urcau de la o zi la alta, iar bursa neagră își găsise cele mai prielnice condiții pentru a activa și prospera.

Iată că acuma prezicerile lui nenea Mișa începuseră să prindă contur. Aventurierii și oportuniștii, deveniți peste noapte oameni politici, dirijați de Andrei Vîșinski, ministrul rus, și de comisari politici comuniști, au pus mâna pe toate posturile din guvern și instituții, schimbând radical toată vechea orânduire din țară.

Aceasta era situația ce se deteriora de la o zi la alta, dând de gândit fiecărui român conștient, față de el și de țară, față de familia lui și față de generațiile viitoare. Pe mine, această stare de lucruri mă chinuia până la suferință, și alături de mine, mulți, foarte mulți erau aceia care își puneau aceeași întrebare: "Războiul s-a terminat! Și acum, încotro?"

Citiți prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.