greier de topaz (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți prima parte a acestui fragment aici.



Artur asculta blocul. Patru noaptea și toți locatarii dormeau, dar matahala de beton scârțâia uneori, flutura vreun geam sau își măcina rădăcinile ca să se poată cuibări mai bine șobolanii. Pentru colții lor, panourile contondente rememorau trecutul de nisip. Iar toți locatarii care dormeau acum se uneau într-un bol de stupină. Atât de mulți țărani-muncitori, în căutarea unei câmpii înflorite care să-i liniștească. Iar colonia trebuia protejată, fie că era mică, fie că era în primejdie de a fi furată. Hoțul cel mai mare era cutremurul, iar pentru Artur nu numai cel din '77, dar mai ales cel din '40 care îi răpise Bucureștiului blocul lui preferat, blocul Carlton. Părinții lui îi transmiseseră toată tensiunea de atunci, tot tumultul și panica provocată de prăbușirea blocului, sub dărâmăturile căruia au murit mai toți locatarii. Numărul exact al victimelor n-a fost cunoscut pentru că cenzura nu lăsase să apară mare lucru în presă. Artur căuta frenetic prin anticariate detalii despre Carlton, iar când avea coșmaruri, căuta cu târnăcopul prin moloz, îmbrăcat în uniformă de pompier. Dar acum nu putea să doarmă, nici nu voia să se gândească la Carlton, așa că se apucă să asculte un mesaj de la un vecin ochelarist.

Prima oară când mi-au tremurat și transpirat cu adevărat mâinile nu a fost la primul sărut și nici măcar atunci când o fată m-a lăsat să-i pipăi țâțele. Acel pion primea un duș nedorit de la degetele mele conectate la tabla de șah soioasă, pusă pe un scaun așezat într-o rână, ca să ajung și eu să joc cu bătrâneii pe care, în mod normal, i-aș fi ignorat complet. Rictusurile de hiene ce se cloceau în cuiburi de riduri îmi arătau că acel joc era mult mai periculos decât să fumez pe ascuns și cu totul altceva decât tablele, unde lingeai zarurile mai ceva ca pe o sticlă de bere. Mă credeam doxă de șah pe lângă ei, mă lăsam furat de aroganța mea și pierdeam. Mă afundasem de atâtea ori în tratate, repetasem atâtea partide și-mi bătusem de atâtea ori colegii, încât credeam că o să-i fac să bâțâie și mai mult din încheieturi. Jocurile pierdute s-au înșirat rapid, am început să învăț apoi și din trucurile lor, tuse convulsivă când se pare că oponentul întrevede un avantaj, reguli inventate după ureche, vechiul truc Houdini și mai ales supărătorul tremurat aproape epileptic prin care se răsturna tabla. Ce să-i faci, mă gâgă, bătrânețea asta e de vină. Dar trecusem de inițiere, acum eram un cunoscut de-al lor și eram aproape de victorie. Atât de aproape că nu-mi venea să cred. Parcă și pionul îmi șoptea că am calculat corect, că totul o să fie bine. Grupul de bătrâni amuțise, eu eram cu pionul în aer. Ceva important urma să se întâmple.

Nu-mi amintesc cum m-am împrietenit cu Casandra. În mod normal ar fi trebuit să ne urâm de moarte. Ea țigancă, eu ochelarist. Îmi aduc aminte de drumurile chinuitoare prin țigănie, în lungul drum spre casă, după ce ieșeam de la școală și luam autobuzul. Mereu mă rugam să am norocul să nu fie nimeni pe drum sau să fie vreo țigancă cu ligheanul de lături de aruncat în fața casei. Dacă o vedeam din capul străzii, eram salvat. Ceata de copii nu-mi făcea nimic. Dar norocul e o muscă bezmetică. Trebuie să fii un păianjen răbdător ca să guști din el.

Mi-am adus aminte. M-am lăsat vrăjit de Casandra pentru că era mai mare decât mine și pentru că mi-a adus într-o seară un manual și un caiet pe care le scăpasem din mână în fuga de țigănuși. Ca întotdeauna, avea un fel aparte de a se descurca. Am coborât la parter pentru că mă chemase un vecin să-mi arate ceva. Habar nu am cum l-a convins sau cum de a știut cine sunt. Mi-a dat caietul și am lăsat ochii în jos. O fată mai mare decât mine și cu ochii imenși. Apoi, tăcere, semnul pentru un copil că e în preajma unui adult sau al cuiva care cunoaște lumea adulților. Nu meritai zece la lucrare, mi-a zis. Atât și a plecat. Am început apoi să o pândesc neîncetat pe la leagăne, jungla copiilor. Discuțiile noastre erau laconice, de parcă am fi fost doi spioni. Nimeni nu ne înțelegea, nimeni nu ne băga în seamă.

Mă aștepta mereu în cele mai neașteptate locuri. Părea că-mi cunoaște toate drumurile și am început să cred că are puteri supranaturale. Când a apărut pe scările de pe bloc, unde nu venea nimeni și unde exersam în fața unei table de șah, nici nu m-am întrebat de unde știa că sunt acolo. Nu avusesem niciodată curajul să o întreb de ce apărea în calea mea. Iar cu timpul am învățat să aștept ca ea să-mi vorbească. O să pierzi, mi-a șoptit. De ce-mi spui asta? Te concentrezi prea mult, trebuie să te lași dus de mână uneori. M-a luat cu ea și am ajuns în cimitirul năpădit de tufe. Mă gândisem tot drumul dacă o să mai găsesc tabla de șah și cartea pe bloc. Buruienile crescuseră în voie și-mi era frică să nu mă muște vreun șarpe. Îmi transpirase fața și ochelarii îmi alunecau. Deodată, ne-am oprit. A îngenuncheat și a rupt niște frunze de pe o cruce. Pe placa de marmură era scris un nume ciudat, anii între care a trăit, și mai jos era o parte dintr-o partidă de șah. Am început să mă gândesc la deschidere, la cum evoluase partida și la cine avea șanse să câștige. Când am ridicat privirea dintre buruieni, mi-am dat seama că eram singur.

Când se termină jocul? Atunci când unul dintre adversari e făcut mat sau dacă se ajunge în situație de pat sau de remiză. Nu vorbeam de șah, când știu doar puțini regulile unui joc secret, jocul nu se termină niciodată. Trebuie să existe un câștigător, am strigat nedumerit. A zâmbit într-un fel al adulților și s-a descălțat în fața unui copac. S-a urcat rapid în el și mi-a spus să mă iau după ea. Eram în parcul de lângă școală și-mi era rușine de ceea ce voiam să fac și pentru că habar nu aveam să mă cațăr în copaci. Își bălăngănea picioarele și se uita la mine. Nu reușeam deloc să mă ridic. Și-a lăsat piciorul drept în jos și m-am ținut de el ca de o frânghie. Pe glezna fină ca un cap de pion era o brățară aurie. Îmi era frică de înălțimea la care mă aflam și de momentele pe care le împărțeam cu ea. Mi-a zis să dau din picioare și să-i dau ochelarii. A vrut să-i poarte, dar i-au alunecat pe nasul mic și i-a prins cu buza de sus. Cred că o să-i port așa, îmi stau bine.

Se întâmpla să nu o văd săptămâni întregi sau să o văd uneori cu altcineva, iar atunci avea o privire diferită. O privire serioasă și goală. Nu se uita în dreptul meu, deși știam că mă vedea, iar eu nu aveam curajul să mă uit la ea decât pe furiș. De fiecare dată când se întâmpla să o surprind așa, apărea a doua zi lângă mine în drumul spre școală. Nu mă uitam niciodată în spate pentru că voiam să mă atingă. Își semnala prezența cu unul dintre degete trecut peste ceafa mea. Mă prefăceam că mă gâdilă, dar, de fapt, voiam să ascund că mă înroșeam. În acel an s-a întâmplat să lipsească cel mai mult. Mă gândeam chiar că plecase de tot, iar dacă nu mi-ar fi fost frică de țigănie, m-aș fi dus să întreb pe acolo de ea.

Pionul urma să meargă înainte, nu să ia pionul alb en passant. Aici era toată cheia jocului, dacă rezistam tentației, urma să câștig. Moșii simțeau tensiunea și parcă încremeniseră. Niciunul nu mai scotea un sunet. Atunci a apărut ea. Am fugit cu tot cu pion, în corul de nemulțumire prefăcută a pensionarilor. Știam că răsuflau ușurați, dar nu asta conta acum. Niciodată nu-mi făcuse cu mâna. Niciodată nu o văzusem îmbrăcată așa. Rochița albă era mulată și ochii mei au sclipit. Hai pe bloc, a zis cu vocea ei obișnuită. Aici nu intervenise nicio schimbare. Sus și-a lăsat pantofii lângă mine și s-a dus glonț la marginea blocului. Nu aveam curajul ei de a mă uita în jos stând în picioare. Eu cel mult mă târam pe burtă și scoteam un pic capul. A venit la mine și s-a uitat drept în ochii mei. Și-a băgat arătătorul între buzele rujate stacojiu și mi-a făcut niște semne pe frunte. Albul rochiței mă făcea să mă pierd și să respir ca și cum aș fi alergat la un maraton. A pus palma întinsă peste fața mea și mi-a închis pleoapele. Să nu deschizi ochii. Am simțit un sărut pe ceafă sau poate că mi s-a părut. Nu știu cât timp a trecut până când m-am ridicat și am plecat. Știam că eram singur, dar parcă tot nu-mi venea să deschid ochii.

După aproape un an în care nu am văzut-o, mi-am făcut curaj să intru în țigănie. Eram la liceu și nu mai aveam drum pe acolo, dar frica nu se diminuase. Am văzut-o pe țiganca grasă și am întrebat-o. A început să blesteme și să vorbească pe țigănește. Se uita la mine și țâțâia. Voiam să știu unde era, dar nu am înțeles mare lucru. M-am urcat pe bloc și am început să umblu desculț pe covorul de smoală. Am ajuns și în colțul de sus, unde mă urcam doar când eram cu ea. Am găsit o cutie mică de șah, cu o hârtie albă lipită pe ea. Numele meu. M-am uitat înăuntru. Nu conținea nimic în afară de piesele strânse haotic. Am început să le aranjez pentru o partidă cu mine însumi. Lipsea regina neagră. Mi-am adus aminte de zâmbetul ei și am început repede partida.

Se făcuse dimineață fără ca Artur să închidă un ochi. În drum spre facultate, Eliza l-a salutat, i-a zâmbit și i-a lăsat un plic galben și un post-it cu niște cumpărături pentru a doua zi. Artur îl salută pe al doilea portar al blocului, un ins masiv și prostănac, iar apoi se pregăti de drumul către casă. Tramvai și o plimbare. Nepotul lui era la liceu, în apartament se auzea doar motanul torcând. Știa că Artur îi va da crănțănelele alea bune. Artur se gândi dacă se va culca imediat sau va face un duș. Optă pentru varianta a treia și se duse să bea un ceai de tei, era prea bătrân ca să-și mai facă griji, scoase un rebus, iar după ce îl rezolvă, în fix zece minute, scoase din plicul galben foaia de la Eliza. Înainte de a o citi își imagină cum ar fi arătat Eliza în costumația despre care îi povestise de dimineață, o rochie cu crinolină lila, pălărie cloche, cizme cu șireturi și umbreluță.

Foile de la Eliza conțineau cuvintele obscene ale romanilor. Eliza se amuzase cu epigramele castis uerbis, adică epigramele curate, dar începuse nu cu unul dintre cele mai obscene cuvinte, landica, lindicul nostru de astăzi, obscen pentru că tot ce ținea de feminin și de pasiv era văzut ca inferior în Republică, ci cu omniprezenta mentula, pula. Căuta etimologia de la mentula: pentru unii exegeți, provenind din tulpina mentei. Deși era clar că nu de acolo putea veni acest cuvânt ubicuu sau mai bine zis das Lieblingswort der Priapea, cuvântul drag al poeziilor priapice. Apoi Eliza se pierdea în lungi digresiuni. Încheia cu un fel de oftat și cu o invidie pe alte țări care aveau o sumedenie de dicționare etimologice. La Universitate era cam gol raftul, cel puțin după anii '30. Iar apoi, copiase pentru Artur o epigramă de-a lui Marțial, care se presupunea că îi aparținuse lui Augustus. I se părea magnifică această cădere în timp, pe străzile Romei, în perioada unui alt război civil prin intermediul invectivelor:
 
Caesaris Augusti lascivos, livide, versus Sex lege, qui tristis verba latina legis:
"Quod futuit Glaphyran Antonius, hanc mihi poenam
Fulvia constituit, se quoque uti futuam. Fulviam ego ut futuam? quid si me Manius oret
Pedicem, faciam? non puto, si sapiam. «Aut futue, aut pugnemus» ait. Quid, quod mihi vita
Carior est ipsa mentula? Signa canant!" Absolvis lepidos nimirum, Auguste, libellos,
Qui scis Romana simplicitate loqui.

Citiți șase versuri obscene ale lui Cezar Augustus,
Malițios și atât de trist în aceste cuvinte latine:
"Pentru că Antoniu o fute pe Glaphyra, drept pedeapsă,
Fulvia impune ca și eu să o fut pe ea. Așa că, să o fut pe Fulvia? Iar dacă Manius însuși m-ar ruga
Să-l fut în cur, ar trebui să-l ard? Ba bine că nu, dacă aș fi înțelept.
«Fute-mă sau pregătește-te de luptă», îmi spune ea. Adică mi-e mai dragă Viața decât pula? Trompetele să sune a război!"
Augustus, cu tine cărțuliile mele amuzante devin mai importante,
Din moment ce în ele vorbești ca Romanii verde-n față.

Artur mustăci amuzat și copie poezia în caietul lui. Se pregătea să meargă la o altă întâlnire cu Dorinel, pe care îl vizita din ce în ce mai des. Dorinel reușise să rezolve problema cu timpul lui limitat și îl invita pe Artur în apartamentul său de lângă Biserica Anglicană, de pe A.D. Xenopol. Îi dăduse chiar și o cheie a lui ca să poată să vină direct la apartament și să-i ude plantele, când era plecat în străinătate. Lui Artur îi plăcea să se uite de pe balcon la Grădina Icoanei, la păsările care țopăiau pe crengi, la cărămizile din stânga și la pietrele din macadam. Dar mai ales îi plăcea biblioteca imensă din sufrageria cu arcade. Dorinel nu adunase atâtea cărți pentru că ar fi fost vreun mare cititor, ci pentru că îi plăcea să agațe prin magazinele de antichități.

Citiți prefața acestei cărți aici.