Sex și texte - greier de topaz

Citiți un fragment din această carte aici.


Filolog subtil, format la școala bucureșteană, aducându-mi aminte de rafinamentul cultural al lui Romulus Vulpescu, de care însă se detașează net ca prozator, Florin Spătaru este un povestitor care prețuiește emoția, respingând proza cerebrală și exhibițiile postmoderne. Te cucerește din capul locului prin frază, prin imaginar, prin demersul poveștii. Nu este dintre cei care se grăbesc. Nu pune preț pe tensiunea de construcție, deși fiecare frază emană suspans și promisiune de tip pavesian. Povestirile sale, publicate în periodice, unele traduse în franceză, sunt scrieri de atmosferă, cu un imaginar straniu și cu o senzualitate intrinsecă: fără a avea nevoie de scene largi în care faptele se succed, reușește să imprime narațiunii o vrajă care te aruncă repede în zona cea mai perfidă a dorințelor.

Debutul său editorial se produce cu acest volum, finalist la concursul Primul roman, organizat de Editura Litera.

De o senzualitate cuceritoare, scris cu inteligență epică, romanul Greier de topaz este un fel de carusel al poveștilor din mintea lui Artur, personajul principal, inițial, o interfață auctorială, dar, totodată, o construcție alcătuită cu multă știință naratologică, pentru a lansa în subsol bine cunoscuta întrebare, când vine vorba despre proză: de ce iubesc oamenii paginile despre sexualitate, scenele pasionale și licențiozitățile de orice fel? De cele mai multe ori, pretindem că citim porcării literare fiind interesați de motivația pe care scriitorul le-o dă. E un subterfugiu ipocrit, pe care Florin Spătaru încearcă să-l ocolească. Personajele sale au o viață palpitantă, care te duce în teritoriul budoarelor sau în obscuritatea închisorilor, căci romanul amănunțește pasiunile psihopaților ori unanima aspirație la acea iubire din cărți, fără a face diferențe caracterologice. În universul său contează doar numitorul comun, o dorință unanimă de a trăi instinctual, până la cele mai mici consecințe.

Filtrul comun de receptare este Artur, transformat treptat din receptacul al poveștilor în cititor ideal, de fapt în acel cititor ipocrit, fratele invocat de Baudelaire. De aici, din această metamorfoză a lui Artur, vine și noutatea temei.

Personajul principal, în mod voit vag, umbră care patronează "fâșiile" de viață, este în esență un cititor mofturos, amator de pagini licențioase, observator al lumii și aspirant la plăcerile ei. În universul prin care se învârte Artur, viața se derulează cu obișnuitele ei plictiseli, iar indivizii din jurul lui sunt oameni banali cu aspirații înalte, care își au fiecare secreta lor dorință de a pleca în marea călătorie. O studentă (Eliza), preocupată de traduceri, îl pune în contact cu Satyriconul lui Petroniu, devenit treptat un fel de reper al căutărilor lui Artur. Limbajul deocheat și scenele hard dau startul unei legături stranii, unei afecțiuni care amplifică elanul aventuros al unui bărbat dependent de ceea ce-au trăit alții. Eliza îl inițiază în filologia frazeologiei impudice, citindu-i "o listă cu înjurăturile inuiților", iar cuvintele ei forează în singurătatea lui, menținându-l într-o condiție de insomniac: "Patru noaptea și toți locatarii dormeau, dar matahala de beton scârțâia uneori, flutura vreun geam sau își măcina rădăcinile..."

Treptat, pe ușa deschisă de Eliza, pătrund celelalte personaje - Dorinel, un bărbat care călătorește mult, lăsându-și apartamentul în grija lui Artur, o pictoriță amatoare de jocuri, psiholoaga Bogdana, cu o impresionantă arhivă de povești ale pacienților ei, ș.a.m.d. Toate aceste personaje se ridică în universul lui Artur nu atât prin viețile lor reale, cât prin varii fapte repovestite, care-i hrănesc pofta de viață. De la confesiuni citite în fișe de psiholog la viața frustă Prefață a deținuților, ori la parfumul femeilor interzise, totul alimentează aspirația spre aventură a unui om singur. Viața lui Artur e făcută din celelalte vieți, ale vecinilor de bloc, ale celor pentru care face diverse comisioane. Dar această viață din afară este mai veridică și mai palpitantă decât tot ceea ce-a trăit el până acum: "Toată viața am așteptat ceva și sunt un prizonier al acestei iluzii care mi se încolăcește în jurul gâtului ca un boa constrictor".

Există aici o analiză fină a cititorului, în replică la teoriile barthesiene, la tipologia lui Eco, în ideea că un cititor implicat, așa cum a fost numit, ca și artistul, ajunge în ultimă instanță la filozofia evadării din literatură. Întocmai ca poetul suprem, de tip rimbaudian, cititorul complet atinge realitatea cea mai mișcătoare, concurentă a artei, prin călătoria care nu lasă în urmă decât ceața unei ființe de topaz.

De aici și proiectarea acțiunii în scene mici, concentrate toate în zona acută a pasiunii: "O mângâiam și o beam pe toată pe nerăsuflate. S-a ridicat și m-a pus să o strâng de gât. Ochii ei mari se uitau fix. Strângeam din ce în ce mai tare. Pumnii ei firavi se loveau ca muștele de brațul meu. Vinișoarele din ochi pulsau sălbatic. Gura i se căsca mare. Câteva șuvițe s-au desprins din mănunchi ca niște petale. Mișcarea lor m-a oprit. M-am îmbrăcat și am plecat. Simțeam nevoia să miros flori de zarzăr."

Detaliul de tip epic, legat firesc de tema cărții, produce impresia de labirint, în care schema boccacciană se reduce la imaginea fără sfârșit. Un personaj își radiografiază astfel, un episod alcoolic: "Călătoresc cu vinul, curg la fel ca el pe bărbie până pe piept, peste chiloți, și devin picături pe podeaua lucioasă". Iar în altă parte, observația rezumă o întreagă stare de fapt: "Focul mocnit al țigării îi gâdila tălpile, gambele, acordeonul genunchiului, pe tot lungul coapsei epilate se încovoaie într-o clipă rotocoalele negricioase, bucile sfârâie sub arsură și valea de deasupra primește târziu curba flăcării. Privește în gol în timp ce șira spinării i se desface ca un fermoar. Mă ridic din pat. Era prea cald pentru a visa. Chicotesc singur în timp ce flăcăruia brichetei verzui îmi luminează fața pentru o clipită."

Fiecare pagină conține astfel de microacțiuni care îți taie răsuflarea, aducând un vizual inedit și o intensitate emoțională memorabilă. Abundența scenelor dă intensitate și aduce o viziune panoramică, în care realitățile cunoscute fac ca totul să fie atât de convingător. Treptat, se conturează orașul, cu Grădina Icoanei, la asfințit, cu Universitatea, în al cărei hol de la Litere fumează Eliza, cu străzi cețoase care urcă spre Grozăvești și, nu în ultimul rând, cu Piața Romană în care doarme o veche reclamă. O geografie bucureșteană în care personaje și scene apar din neant și dispar pe neașteptate, o lume abulică, derulată în ritmul poveștilor pe care le citește Artur, ele însele doar fragmente ale unei mari povești.

Cu un imaginar de avangardă, dens și senzual, romanul lui Florin Spătaru este, fără urmă de îndoială, o carte matură, excelent scrisă. Voluptuos la fiecare frază, inventiv frazeologic, profund ca mesaj, se înscrie în literatura de raftul întâi, înrudindu-se cu Céline, ca prozator liric și observator tăios.

Citiți un fragment din această carte aici.