Dragul meu Wallace

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Cătălin Vasilescu (n. 1959), profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Disciplinei Chirurgie Generală a Institutului Clinic Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică. Are preocupări constante pentru istoria medicinei și istoria ideilor, mai ales din timpul Primului Război Mondial, domenii în care a publicat articole despre Dimitrie Gerota (Istoria lucrului bine făcut, 2005), Toma Ionescu (Thoma Ionescu sau Wilhelm von Waldeyer? Istoria unei idei călătoare, 2010), Victor Gomoiu (Operația Thoma Ionescu-Victor Gomoiu, 2016), Fritz Haber (Chimia aerului - tragicul caz al lui Fritz Haber, laureat al Premiului Nobel și criminal de război, 2020). A publicat volumele: Bestiar: Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații (Humanitas, 2023) și, împreună cu Mircea Flonta, volumul Ce este mai presus de orice? Lumea cercetătorilor între iubirea de patrie și spiritul universalist al științei în timpul Primului Război Mondial, Humanitas, 2020.



Darwin formulează teoria evoluției speciilor prin selecție naturală în 1838, după care nu publică absolut nimic pe tema asta 20 de ani. Împărtășește ideea doar câtorva prieteni apropiați, sub cuvânt că mai are nevoie de dovezi pentru a o prezenta în public. Știe că riscă mult, pentru că ideile despre transmutația speciilor "pluteau în aer" și că există riscul să apară un altul care să i‑o ia înainte. Ceea ce se și întâmplă în iunie 1858, când tânărul, strălucitul naturalist Alfred Russel Wallace, aflat în expediție în Arhipelagul Malaez, inspirat, elaborează rapid exact aceeași teorie și îi trimite manuscrisul chiar lui Darwin pentru o părere de specialist. Darwin primește lucrarea lui Wallace în iunie 1858. Este devastat de similitudinile de idei și chiar de faptul că unele dintre cuvintele pe care le folosește Wallace sunt identice cu ale lui! Prietenii intră în joc și îl conving să comunice și să publice împreună cele două versiuni ale teoriei evoluției speciilor prin selecție naturală, a lui și a lui Wallace. Ceea ce se și întâmplă, fără știrea lui Wallace, care nu trimisese manuscrisul spre publicare. Și se face extrem de abil, în așa fel încât meritul lui Wallace să fie voalat iar lucrarea lui să pară cumva a fi o anexă la textele lui Darwin; tânărul om de știință, aflat la mii de mile distanță și care nu are habar de ceea ce se petrece la Londra, este "bătut prietenește pe umăr" în timp de este scos pe nebăgate de seamă din istoria științei.

Cum se face că Wallace i‑a scris chiar lui Darwin, pe care nu îl cunoștea? Chiar nu s‑a alarmat Darwin după primirea articolului mai vechi ("Sarawak Law Paper") , din 1855, al lui Wallace, deși fusese avertizat acest tânăr "îi suflă în ceafă"? De ce a așteptat două săptămâni după primirea prin poștă a eseului Ternate? A "preluat" cumva Darwin nepermis idei din manuscrisul lui Wallace? De ce "grupul Darwin" (adică Hooker și Lyell) a acționat fulgerător, făcând uz de întreaga forță a relațiilor lor, prin programarea "peste rând" a comunicării la Societatea Lineană și prin redactarea urgentă a unui rezumat al scrierilor anterioare? Toate în săptămâna dintre 26 iunie și 30 iunie - în 5 zile?! Care era urgența, după 20 de ani de amânare?

Și, mai ales, de ce Darwin a consimțit la toată această acțiune de comunicare și publicare fără să încerce, măcar de formă, să obțină acordul lui Wallace? Dacă rămânem la imaginea unui Darwin nobil, înțelept, generos și cu un comportament exemplar, atunci vedem un gentleman foarte, foarte grăbit. C.D. a avut primul ideea, e ezitat două decenii să o publice, asta l‑a obsedat și brusc scrupulele morale au fost estompate de teama pierderii priorității.

"Evoluția speciilor prin selecție naturală și numele lui Charles Darwin țin de cultura generală a oricărui om din secolul nostru. Mai puțini au auzit însă de naturalistul Alfred Russel Wallace, care, independent de Darwin, a ajuns la o teorie identică. Cartea doctorului Cătălin Vasilescu arată felul în care celor doi oameni de știință li se intersectează destinele și scrisorile, precum și problema spinoasă a priorității unei teorii revoluționare, în secolul marilor schimbări și al oamenilor uimitori care le-au prilejuit.

Scrisă alert și echilibrat, cu argumente bazate pe documente, Dragul meu Wallace oferă - pe lângă reconstituirea impecabilă a unei pagini importante din culisele istoriei științei și din biografia lui Darwin - multe bucurii scriitoricești. Cititorii vor constata, între altele, că umorul și știința nu se exclud, iar povestea pasionantă a unei descoperiri poate deveni aproape detectivistică. Posteritatea, care l-a reținut pe Darwin, n-ar trebui să-l uite nici pe Wallace, iată pledoaria pe care o face cartea de față." (Ioana Pârvulescu)

"Am citit noua carte a lui Cătălin Vasilescu bucuros că mi se confirmă nu numai o reînnoită plăcere a lecturii, dar și pentru că m-am ales cu unele beneficii colaterale: 1. Admirația nu trebuie să fie niciodată idolatrie. Poți fi darwinist, fără a a-l considera pe Darwin extraterestru. Ba chiar potențându-i umanitatea prin analiza unor detalii biografice semnificative, care i-au însoțit performanța cu tatonări, neliniști, penumbre de care nimeni nu este, de regulă, scutit. Cătălin Vasilescu ilustrează astfel o vorbă a lui Ernst Mayr (pe care o citează): «istoria științei nu e hagiografie». 2. Specializarea profesională nu trebuie să excludă preocupări, căutări, reflecții care îi depășesc și îi îmbogățesc orizontul, deschizând-o spre o reflexivitate totalizantă. Cătălin Vasilescu e un medic chirurg recunoscut ca «meșteșugar» de excepție, dar asta nu-l împiedică să se confrunte, curajos, cu teme de cercetare transfrontaliere. Cărțile și conferințele lui îl recomandă ca pe un intelectual înclinat să privească analitic și dincolo de hotarele strictei specializări. Are ce spune și altor interlocutori decât colegilor lui de meserie, fără riscul de a divaga diletant pe teme «ingenioase» din sfera purei speculativități sau a «misterelor» istorice de tot soiul. Poți să-i fii interlocutor și fără să-i fii pacient... 3. Hărnicia cercetătoare, amploarea informației, scrupulul hermeneutic nu au decât de câștigat dacă sunt practicate cu îndemânare scriitoricească, cu participare emoțională, cu talent dialogal. Textele lui Cătălin Vasilescu nu sunt, de aceea, numai solide performanțe investigatoare, ci și probe de participare afectivă, de umor, de deschidere transcendentă. În această privință, el nu poate decât să respingă afirmația «corespondentului» său Alfred Russel Wallace, după care «poți trăi fără apetit metafizic».

Așa stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să felicit Editura Humanitas pentru publicarea cărții de față și să doresc cititorilor ei - petrecere bună!" (Andrei Pleșu)


Am dorit să scriu o carte senină, o carte albă a competiției științifice.
...
"Va fi o carte frumoasă", mi‑am zis, despre distinși savanți ai secolului al XIX‑lea, oameni gata de uitare de sine, într‑o vreme când încă se mai foloseau pe scară largă cuvinte ca "demnitate", "cavalerism" și, mai ales, "onoare"...

Zis și făcut! Mi‑am suflecat mânecile și, fără să mai stau pe gânduri, am început să mă documentez. Multe articole sunt ușor de găsit pe internet, eram convins că o informare de câteva zile va fi suficientă pentru două texte delicate, exemplare, educative...

Am constatat însă că, pe măsură ce citesc, lucrurile îmi devin tot mai neclare. "Ceva nu e în regulă", mi‑am zis și eu, împreună cu unul dintre simpaticele personaje ale cărții. M‑am gândit că, poate, o fi din cauză că nu știu destule despre Wallace. Am lucrat la asta, încet‑încet, de‑a lungul a doi ani, s‑au adunat monografie după monografie, ba cumpărată pe Kindle, ba comandată pe Amazon, ba găsită în anticariate cam peste tot și în Europa și America de Nord. O carte te trimite la alta, sursele trebuie verificate, mai ales când începi să faci afirmații contra curentului. Am încercat, destul de timid, e drept, să deschid o discuție cu cărturari pe care îi respect și care se ocupă de istoria științei. Tema a fost respinsă cu răceală și am fost sfătuit de două ori (parcă s‑ar fi vorbit) să nu mă bag unde nu‑mi fierbe oala. Asta m‑a stimulat, pentru că toată viața am adorat să mă bag unde nu‑mi fierbe oala! "Ești victima lecturilor tale", mi s‑a spus vag amical, ca și când cineva ar putea să se pronunțe în această chestiune altfel decât sub influența unor lecturi! Observația, evident, m‑a mobilizat în continuare. Au urmat alte monografii, multe aduse în valiză de prieteni din America și din Germania, și articole la care nu aveam acces, trimise și ele de prin universități apusene. "Dacă sunt victima lecturilor, atunci măcar să fiu corupt de cele mai bune, de cele mai interesante, de cele mai relevante." În paranteză fie zis, datorez acestei vorbe spuse pesemne într‑o doară faptul că la momentul în care predau manuscrisul editurii am citit nu mai puțin de 32 de cărți despre Wallace și disputa de prioritate Wallace / Darwin. Aflând în ce hal am ajuns, alt prieten mi‑a atras atenția sever: "E prea mult! Exagerezi!" Influențabil cum sunt, complexat că eu, un doctor terre‑à‑terre, intru cu bocancii în teritoriul delicateții intelectuale, al subtilităților speculative, al teoreticului inefabil, al finelor mecanisme biologice, m‑am oprit imediat. "Nu e bine să exagerez", mi‑am zis, "a venit momentul să mă apuc de scris"; ceea ce, cum se vede, am și făcut. Mare mi‑a fost surpriza! Am găsit cu totul altceva decât m‑am așteptat. Un formidabil savant, un scriitor strălucit, asta a fost Alfred Russel Wallace. Iar ceea ce i s‑a întâmplat chiar nu a fost deloc în regulă! Pe măsură ce aflam mai multe, nedumerirea mea creștea. Patima nu este bună pentru un autor care judecă o cauză de o asemenea anvergură și care este de dorit să nu se lase purtat de propriile umori. Începeam să fiu părtinitor, iar textul devenise prea voluminos și chiar nu mai era spațiu pentru expunerea de argumente complicate, aride și plictisitoare, cu note și para‑note de subsol sau de final. Mai mult decât să conving am încercat să înțeleg și să explic.
...
În fine, este bine ca, din capul locului, să fac câteva declarații lămuritoare:
1. Nu sunt creaționist. Cred că există un proces de evoluție a speciilor (deși am obiecții stilistice la folosirea termenului "evoluție") în care selecția naturală joacă un rol important.
Acest proces material este guvernat de legi naturale.
2. Charles Darwin a fost un geniu fără egal, pe bună dreptate considerat "un Newton" al biologiei. Modelul lui de evoluție a speciilor prin selecție naturală se bucură astăzi de o largă acceptare.
3. A fost un savant foarte corect, interesat în cel mai înalt grad de adevărul științific. A avut un comportament în general onest de‑a lungul întregii sale vieți. În mod excepțional, față de Alfred Russel Wallace, a greșit grav.
Despre asta este cartea pe care o citiți.


Toți acești oameni scriau enorm. Se presupune că Darwin ar fi redactat cam 40.000 de scrisori, dintre care 15.000 sunt publicate în The Darwin Correspondence Project și accesibile online. Există de o vreme și un Wallace Correspondence Project care cuprinde nu mai puțin de 5.688 de scrisori dintre care 2.784 scrise de Wallace și 2.159 trimise către el. Și dacă pe Darwin este ușor să ni‑l imaginăm scriind toată vremea la Down House înghesuit în iubitul său fotoliu, pentru Wallace, cel puțin în cei aproape 12 ani în care a străbătut Amazonia și Arhipelagul Malaez, trebuie să fi fost ceva mai greu. Dar cum‑necum, au făcut‑o; iar la fel ca ei au făcut Hooker, Lyell, Huxley și atâția alții. Nici un cercetător nu le putea citi pe toate și nu am făcut‑o nici noi, deși este clar că trebuie verificate în sursele primare (jurnale, caiete de teren, dar mai ales scrisori) afirmațiile găsite în zecile de monografii și de articole pe care le‑am consultat.

Interesant este că mulți dintre victorienii care de acum au devenit eroii noștri erau mult mai simpatici în scrisori decât în publicațiile oficiale. Cazul cel mai clar era chiar Charles Darwin, care își scria textele științifice cu mare efort, cu repetate reformulări, precizări și corecturi, dar care, în corespondență, era spontan, liber, plin de umor și adesea chiar poetic.

Te gândești uneori că, dacă ne‑am fi adresat lor în agreabilul stil epistolar, am fi putut să‑i înțelegem mai bine. Și dacă ar fi fost să iei în serios o asemenea corespondență imaginară, piesa de rezistență ar fi, desigur, o scrisoare către însuși Alfred Russel Wallace, căruia acum, la sfârșitul anchetei, am fi avut atâtea să‑i spunem:

Dragul meu Wallace,

Recunosc, preocuparea de a ține studenții atenți la cursuri atinge uneori cote alarmante. Lucrul nu este mai ușor astăzi decât era pe vremea ta, ba mi se pare că acum dificultățile sunt chiar mai mari. Este adevărat, tehnologia ne‑a ajutat cu toate prezentările ppt, cu filmele pe care le putem proiecta în amfiteatru și chiar cu momentele de transmitere în timp real de imagini sau interviuri din cine știe ce colț al lumii. Dar și pentru copii tentațiile sunt incomparabil mai mari, dacă de la subversivele bilețele transmise din mână în mână sau șoaptele în urechea colegului de bancă s‑a făcut saltul la SMS, Facebook și WhatsApp.

Cred că sunt o persoană înțelegătoare, în general nu prea rigidă, nu am nimic împotrivă ca ei să mănânce, să bea cafea sau să intre și să iasă liber la orice moment al cursului. Dar chestia cu telefoanele mobile face să îmi stea capul, în momentul în care văd chipul transpus al vreunuia dintre ei luminat albastru de ecranul telefonului mintea mi se golește, concentrarea dispare și mă opresc instantaneu din orice aș zice sau aș face. Așa că apelez frecvent la trucuri dintre cele mai răsuflate, intru în dialog cu ei, fac gesturi neașteptate sau vin cu obiecte care să ilustreze cumva, chiar dacă doar simbolic, ceea ce susțin acolo. Află că, atunci când va veni vorba despre disputa de prioritate dintre tine și Darwin, voi aduce o carte veche și groasă pe care o voi trânti demonstrativ pe catedră. Da. Voi aduce nici mai mult nici mai puțin decât un exemplar din Originea speciilor.

Pentru că acolo, chiar în faimoasa "schiță istorică", acolo se găsesc argumentele pentru care am deschis această anchetă, pentru care am început să mă interesez chiar de persoana domniei tale, dragă domnule Wallace. Însuși Charles Darwin a oferit cele mai concludente "probe ale acuzării", în orice caz suficient de concludente pentru a mă mobiliza pe mine la această muncă de ani întregi de scotocire prin arhive, de ore interminabile de navigare pe internet, de sute de pagini pe care le‑am redactat, corectat și publicat. Iată ce am găsit în această faimoasă carte.

Prima ediție a Originii speciilor a apărut în 1859. Cum bine știi, ulterior, ca răspuns la numeroasele critici primite, a adăugat o "schiță istorică" la care m‑am uitat și eu acum, așa cum a apărut în cea de a șasea ediție, cea din ianuarie 1872. Capitolul cu un titlu explicativ, lung și promițător, este aparent destinat a lămuri definitiv întrebările legate de influențe, contribuții și prioritate în teoria selecției naturale sub forma unei "scurte schițe a dezvoltării concepției despre originea speciilor". Ah, "dezvoltarea concepției", iată o excelentă ocazie de a recunoaște meritele lui Wallace, poate de a arăta ce au în comun cele două abordări, ce nuanțe le despart și care sunt, eventual, divergențele, poate chiar cu o tentă polemică. În orice caz, este clar că discutarea cazului Wallace va avea ponderea principală, mai ales că, probabil, mă gândesc eu naiv, inserarea acestui capitol este o formă discretă și elegantă de recunoaștere a meritelor unui competitor atât de delicat cum ai fost tu.

Aș, de unde! La prima lectură, rapidă și cam superficială, e drept, abia dacă îți zăresc pomenit numele. Revin, pentru confirmare cu un program de căutare automată a cuvintelor, dau "find Wallace" și acum pot să o afirm cu certitudine: numele "Wallace" apare în trei locuri, iar în cel de‑al treilea este citat de două ori. Prima mențiune este făcută în legătură cu Patrick Matthew, care "exprima un punct de vedere asupra originii speciilor întru totul asemănător cu cel propus de dl Wallace (despre care vom mai vorbi) și cu al meu din Linnean Journal și dezvoltat în volumul de față". "Vom mai vorbi", îmi zic eu, "ok, îi rezervă probabil lui Wallace un subcapitol consistent, după cum ar fi cazul și după cum îi datora". A doua semnalare este în legătură cu un discurs al lui Owen ținut "după ce atât lucrarea dlui Wallace, cât și lucrarea mea despre originea speciilor [...] fuseseră citite la Societatea Linneană".

Iar cea de a treia oară, o indicație dublă, e drept, este formulată astfel: "Volumul al 3‑lea din Journal of the Linnean Society cuprinde lucrări prezentate la 1 iulie 1858 de dl Wallace și de mine, în care, după cum am menționat [...] teoria selecției naturale este formulată de către dl Wallace cu o forță și o claritate admirabile".

Atât. Punct. Două rânduri într‑un capitol dedicat rectificărilor istorice, aparent recunoașterii unor inocente omisiuni anterioare, a unor scăpări, a contribuțiilor la elaborarea teoriei evoluției speciilor prin selecție naturală! Capitol în care un raport ciudat "despre o femeie albă care are o parte din piele asemănătoare cu cea a unui negru" este discutat cu lux de amănunte pe aproape două pagini!

Să fie, poate, o nouă (a câta, oare?!) scăpare de condei? Ba bine că nu. Ia uite ce găsesc într‑o autobiografie a lui Charles Darwin publicată de fiul lui, Francis: "Un alt element al succesului cărții [Originea speciilor] ține de dimensiunile ei moderate, iar aceasta o datorez eseului domnului Wallace. Dacă aș fi elaborat textul la scara la care începusem să scriu în 1856, ar fi ieșit o carte de patru sau cinci ori mai mare și foarte puțini ar fi avut răbdarea s‑o citească. Am avut mult de câștigat din faptul că am întârziat publicarea din 1839, când teoria era clar conturată, până în 1859. Și n‑am avut nimic de pierdut din asta, căci mi‑a păsat prea puțin cui i se atribuia un grad mai mare de originalitate - mie sau lui Wallace; de bună seamă, eseul său a ajutat la receptarea teoriei".

Principalul merit al eseului tău din Ternate este acela că l‑a mobilizat pe el să‑și termine lucrarea! Slavă Domnului că Wallace a scris eseul Ternate, că altfel făcea o carte mare, greoaie și dificil de citit. Așa, a fost nevoit să o facă mică, suplă și accesibilă. Că doar puțin ne pasă de prioritate.

Dar toate astea poate că nu ar fi fost destul dacă nu m‑ar fi indignat altceva în cel mai înalt grad. Despre articolul tău, publicat în 1855 în faimosul Annals and Magazine of Natural History și rămas în istoria științei drept "Sarawak Law Paper", nu se pomenește nici un cuvânt în "schița istorică" a lui Charles Darwin! Halal "istorie a dezvoltării concepției despre originea speciilor" unde apare la loc de cinste femeia albă cu o zonă de piele neagră, în vreme ce "Sarawak Law Paper" lipsește cu desăvârșire!

Dar, ca să rămân și eu în tonul acestui regretabil text, tot răul spre bine, pentru că așa "m‑am apucat" eu de tine, dragă Wallace. Și am reușit pentru prima dată să te scot din locul de notă de subsol al marelui capitol "Darwin" al tratatelor de istoria științei, pe care l‑ai ocupat vreme de 170 de ani. Pentru că, îmi pare rău să o spun, asta ai fost un secol și jumătate: un scurt comentariu al acelora care voiau să arate că sunt atenți la detaliile istorice și, poate, să dea o culoare anecdotică textelor lor, altminteri destul de nesărate, înecate în citări de surse primare (puține) și, mai ales, de surse secundare. Sumarele informații despre viața și opera ta au trecut în tot secolul XX dintr‑un tratat în altul fără prea multă gândire critică, printr‑o difuzie necontrolată, o colportare mecanică pe principiul autorității: "Dacă așa zice marele istoric (sau biolog) atunci așa trebuie să fi stat lucrurile". "Domnii ăștia s‑au înțeles elegant și rapid între ei, au aranjat de comun acord să publice împreună, au ales să împărtășească prioritatea, Darwin a fost mai norocos, Wallace a rămas loser, asta a fost situația." Ce întâmplare, ce aranjament elegant! Rareori câte un tânăr interesat de biogeografie amintea de "Linia lui Wallace"! Noroc cu T.H. Huxley că, deși cunoscut drept "buldogul lui Darwin", a decis rapid că linia de demarcație care desparte fauna australiană de cea asiatică și care taie în două Arhipelagul Malaez este cazul să îți poarte numele. "Linia lui Wallace" i‑a zis și așa a rămas.

T.H. Huxley te‑a admirat sincer toată viața și merită, cred, mai multă atenție din partea specialiștilor în istoria științei. Și Lyell s‑a apropiat mult de tine după ce te‑ai întors din Arhipelagul Malaez. Cât despre Hooker... Hooker nu te‑a avut la suflet niciodată, trebuie să recunoști. Pentru el, ai rămas un băiat cu o educație precară care nu a trecut pe la sacrosanctele universități Oxford sau Cambridge, un om fără parale, moșie sau alte proprietăți serioase, care trăiește din adunarea de specimene exotice din Orient. Ești deci un fel de lucrător manual (și oarecum suspect de a fi galez, welsh la origine, cu numele ăsta ortografiat ciudat, Russel cu un singur "l") care forțează intrarea în clubul select al savanților‑aristocrați! Păi pentru Hooker, moștenitorul fără griji al imperiului științelor botanice al propriului lui tată, un scientist trebuie să fie un gentleman, așa cum sunt Lyell și Darwin. Dacă se permite oricărui coate‑goale accesul în club, unde ajungem?

Cu toată "Linia lui Wallace", o recunoaștere pe deplin meritată, una peste alta ai avut parte de o posteritate situată în umbra lui Darwin. "Satelitul lui Darwin" au zis unii cu o inspirație îndoielnică. Dar, hai să o recunoaștem, tu însuți ai făcut parcă tot ceea ce ai putut pentru a rămâne în planul secund.

Și aici ajungem la ceea ce pentru mine a fost și a rămas "misterul misterelor" în delicata, complicata afacere Darwin‑Wallace. Iar acest mister major ești chiar tu, Wallace. Chiar tu. Pe tine am încercat din răsputeri să te înțeleg și uite că acum, puțin înainte de a pune jos condeiul, văd că nu am reușit mai deloc.

Pe Darwin, da, am început să‑l înțeleg. A fost un cercetător sistematic, organizat, disciplinat, un geniu inspirat, dar cu dorința (foarte firească, de altfel) ca, în momentul în care se pronunță într‑o problemă științifică, soluția lui să fie beton, pregătită pe cât posibil să reziste oricărui atac, o fortificație inexpugnabilă construită pe argumente care să prevină orice obiecție nu doar probabilă, ci și posibilă. Acesta a fost unul dintre punctele forte ale gândirii lui: a avut cea mai modernă atitudine științifică. Chiar dacă asta l‑a întârziat foarte, foarte mult. Nu recunoaștem însă știința modernă în privința felului în care a gândit comunicarea rezultatelor. Aici vedem un Darwin ambivalent, care oscilează permanent între nevoia de a‑și argumenta fără de cusur teoria (cu o documentare excepțională și chiar cu un formidabil efort de a susține experimental ceva ce iese din sfera verificărilor experimentale) și dorința de a comunica lumii o idee atât de nouă, de a‑și asigura o prioritate care îi aparține de drept. El, cel dintâi, a avut ideea că evoluția speciilor s‑ar putea explica prin selecția naturală, prin "survival of the fittest", consecință a unei universale lupte pentru existență. Asta nimeni nu o poate contesta și marea preocupare era că, vreme de 20 de ani, a deținut un adevăr fundamental pentru înțelegerea lumii și nimeni în afară de el nu știa asta. Marea, epocala lui descoperire rămânea secretă. De ce? Eu unul cred că mereu a știut că teoria lui avea lacune. Abia când a apelat la principiul divergenței a putut să respire ușurat, să închidă lanțul logic. Lanț care s‑a completat minunat atunci când a intrat în scenă genetica, dar asta avea să se întâmple mulți, mulți ani mai târziu. Situația lui era următoarea: "Eu știu un secret formidabil, dar chiar nu pot să îl dezvălui lumii științifice; mai este nevoie de completare. Mai bine mai aștept. Da, dar dacă vine altul și mi‑o ia înainte?!"

Mare frământare sufletească, să o recunoaștem. De ce? Pentru că a comunica public o teorie fragmentară mai prezintă un risc, tot legat de atribuirea priorității: se poate întâmpla să vină un cercetător care să descopere rapid exact piesa lipsă; să completeze el demonstrația și să‑și atribuie astfel meritele construcției finale. Care să pună piciorul pe scara construită de tine și să ia trofeul mult râvnit. Iar tu să te trezești plasat în rolul foarte onorabil, dar lipsit de strălucire, al unui mare precursor.

Grea situație, pe care a trebuit să o gestioneze zi de zi, vreme de 20 de ani. Căuta perfecțiunea teoriei, lucra din greu la asta, dorea pătimaș prioritatea pe care risca în fiecare zi să o piardă. Să lucrezi atâția ani cu o mare sabie deasupra capului!

Suntem departe de goana savantului modern după o publicare cât mai rapidă. Dar poate că nu ne îndepărtăm chiar atât de tare dacă ne gândim la refuzul matematicienilor de a publica demonstrații parțiale de teamă că se va ivi din senin unul care să aducă argumentul decisiv, să‑și atribuie astfel victoria finală și să "boteze" teorema!

Comportamentul lui față de tine lasă de dorit, am spus‑o și am scris‑o de nenumărate ori. Erai foarte aproape, o știa și el, îi semnalase și Lyell că ești (fără să o știi) pe urmele lui, din ce în ce mai aproape. Până ce inevitabilul, prea multă vreme amânat, a avut loc. Ai ajuns la înțelegerea marelui mister, secretul ți s‑a dezvăluit. De ce ție, și nu, spre exemplu, lui Owen, marele specialist în anatomie comparată la care erai atât de atent, sau briliantului T.H. Huxley, care exclama ani mai târziu "cât de tâmpit am putut să fiu să nu mă gândesc la asta"? A fost Arhipelagul Malaez un tărâm magic? A fost efectul de excitație mentală al crizelor de malarie de care sufereai? Ideea a venit, ea știe de unde, redactarea a fost rapidă, expedierea imediată. Destinatarul? Neinspirat. Dacă nu îi trimiteai lui Darwin lucrarea, ci lui Samuel Stevens, spre publicare într‑un mare jurnal, așa cum ai făcut‑o de atâtea ori, lumea științei ar fi arătat altfel în secolul XX. Ai avut deasupra un înger atunci când ai scris eseul Ternate și un mic, dar foarte eficient demon, atunci când ai ales să‑i expediezi manuscrisul lui Darwin.

Așa a fost să fie, dragul meu Wallace. Și acum am ajuns cu adevărat la motivul pentru care îți scriu o scrisoare absurdă. În treacăt fie spus, destinatarul pe care l‑ai ales tu a fost neinspirat, dar cel căruia îi adresez eu această epistolă este chiar bizar, dacă nu cumva chiar cam sinistru. Îți scriu ție, la 120 de ani după ce ai murit, fără să fiu deloc sigur că nu o vei afla. Și atunci, poate, prin cine știe ce mesaje subliminale, mă vei îndruma către un răspuns, poate așa voi avea o șansă să te înțeleg câtuși de puțin.

De ce spun asta? Pentru că, să o recunoaștem, nu ești deloc ușor de înțeles. Afli cu mare întârziere de "aranjamentul delicat" prin care grupul de acțiune Darwin‑Lyell‑Hooker te‑a împins ușor‑ușor afară de pe scena istoriei. Și cum reacționezi?

Ești indignat că s‑a comunicat și publicat lucrarea fără știrea ta? Te pune pe gânduri neobișnuita, nejustificata grabă cu care a fost pus planul în acțiune? Manifești măcar vreo umbră de bănuială că ai fi fost tratat incorect? Nu, nu și nu! Tu te declari public mulțumit că ai avut ocazia să publici o lucrare mare și că ești mai mult decât satisfăcut să fii apreciat "de oamenii eminenți care sunt Darwin, Lyell și Hooker". Dar uite că, scriindu‑ți, încep să văd lucrurile altfel. Care era alternativa la acceptarea supusă, la capitularea ta necondiționată? Tu, un tânăr explorator aproape necunoscut în amfiteatrele și în saloanele londoneze, să‑i acuzi de comportament incorect pe trei dintre cei mai de seamă naturaliști ai vremii? Cu ce dovezi? Cine să te asculte? La ce te‑ar fi ajutat un scandal, mai ales că lucrurile erau făcute și se ajunsese pe un drum fără întoarcere? Așa, prin senina ta acceptare, puteai spera la un oarecare sprijin din partea lor, la debutul unei cariere științifice în Anglia.

Și pe urmă, este clar că îl admirai pe Darwin, iar admirația poate fi o forță nemăsurată. El a știut să‑și folosească capacitatea de seducție în permanență, de la prima scrisoare pe care ți‑a adresat‑o în Arhipelagul Malaez. Cum de nu te‑ai trezit, cel puțin aparent, niciodată din această admirație? I‑ai declarat în scris "această teorie vă aparține dumneavoastră și doar dumneavoastră". Cum ai putut să crezi și să scrii una ca asta? Este adevărat, ai susținut că "nu ideea este importantă, ci acțiunea care o urmează". Mă întreb ce ai vrut să spui.

Ești oare naiv? Ești un fel de prinț Mîșkin al Londrei secolului al XIX‑lea? Ai sentimente creștine și ai ținut "să întorci și celălalt obraz"? Ești zen sau vreun tip de sfânt adus în Anglia după lunga conviețuire cu animiștii și hindușii malaezi? Pentru noi, astăzi, este clar: demonstrarea priorității nu se face în nici un caz prin mărturii personale, corespondență privată sau note de jurnal ținute în sertar. Ci, este bine stabilit, prin comunicare în societăți științifice și, mai ales, prin publicare.

O idee, o teorie este a ta nu pentru că ai scris‑o în jurnalul intim, ci pentru că ai publicat‑o. Da, ar putea zice unii, dar în 1858 poate că lucrurile stăteau totuși altfel. Da, chiar așa să fie?

Atunci de ce grupul Darwin‑Lyell‑Hooker a acționat atât de eficient, cu cea mai mare viteză, pe axa comunicare instantanee și publicare ultrarapidă? Că doar și ei au acționat tot în anul de grație 1858. Și par să fi fost foarte "moderni" în această privință.

În fața unui asemenea val de critici (pe care poate că mulți le vor considera impertinente), va apărea, firesc, întrebarea: cum ar fi trebuit să reacționeze C.D. & friends astfel încât să se pună la adăpost de orice bănuială? Ce ar fi trebuit să facă după primirea eseului Ternate pentru a rămâne eleganți și generoși? Astfel încât nici noi, cârcotașii, cei care le căutăm nod în papură, să nu mai avem nimic de zis. Răspunsul nu este deloc greu. Darwin ar fi trebuit să se așeze în fotoliul lui "de scris" de la Down House și să compună o lungă și sinceră scrisoare în care să descrie situația așa cum era. Și, în fața acestei nemaipomenite coincidențe, să‑ți ceară permisiunea de a publica simultan cele două lucrări despre teoria evoluției speciilor prin selecție naturală, a lui însuși și a ta. Ar fi trecut, probabil, cinci‑șase luni până la primirea unui răspuns din Arhipelagul Malaez. E mult, dar ce mai conta asta când el a așteptat 20 de ani cu manuscrisul în sertar? Iar în privința răspunsului, noi, cei de astăzi, care știm felul tău de a fi, nu putem avea nici o îndoială: ar fi fost cu siguranță unul pozitiv, chiar entuziast, probabil. De ce oare nu au făcut așa? Ar fi ieșit tustrei cu fața curată și nu ar mai fi rămas loc de presupuneri tenebroase și interpretări defavorabile.

S‑au temut de tine, Wallace, s‑au temut teribil de reacția ta după întoarcerea din Malaezia. Mare le‑a fost surpriza să vadă că ești un fan al lui Darwin și nicidecum un competitor violent.

O afirma el însuși după prima vizită pe care i‑ai făcut‑o la Down House, că a fost plăcut impresionat (și poate, credem noi, că a respirat ușurat) când a văzut că mândrul explorator și vânător este în realitate un om cumsecade. Ba chiar, la mulți ani după moartea lui, ai scris chiar tu o mare monografie cu titlul "Darwinism"!

Chiar, de ce ai fost atât de cumsecade? Unii spun că ai fost de o modestie patologică, ba chiar te încadrează în sindromul Asperger, ștampila pe care o aplică medicina modernă atâtor oameni de mare performanță. Este drept că nu ai fost niciodată prea sociabil, departe de a fi un "leu" al saloanelor londoneze, că ai preferat mai degrabă comunicarea directă, clară, frazeologiei și stilului presărat cu paradoxuri și glumițe la modă în Londra victoriană. Ai avut o pasiune pentru ordine care te‑a ajutat mult în organizarea marilor tale colecții exotice. Dar de aici până la patologia psihică e cale lungă. Oricum, indignarea noastră de astăzi este minimalizată de unii cu un argument stupefiant. "Ce te indignezi tu de ceva ce nu l‑a indignat pe Wallace însuși? Dacă el n‑a găsit de cuviință să protesteze, e clar că nu s‑a întâmplat nimic greșit." Curioasă reacție! Vasăzică generozitatea victimei înseamnă disculparea adversarului, iar politețea este luată drept slăbiciune. În ce lume trăim! Nici viața ta după revenirea în Anglia nu a fost ușor de înțeles. Te‑ai interesat de frenologie, mesmerism, spiritualism chiar. Da, este curios pentru noi, dar ai crezut în comunicarea cu morții, lucru de neînțeles pentru lumea de astăzi. Să ne amintim că ai suferit enorm la moartea fraților tăi, mai ales a lui Herbert, cel care a venit în Amazonia la îndemnul tău și care și‑a găsit sfârșitul în Brazilia, și a mamei tale, de care erai atât de apropiat. Poate asta te‑a îndreptat cumva spre spiritualism.

Elanurile generoase te‑au dus pe calea unui socialism utopic, care nu a contribuit la a te face plăcut înaltei aristocrații engleze. De o inteligență sclipitoare, scriitor desăvârșit (Darwin te invidia pentru ușurința cu care scrii), ai fost ceea ce s‑ar putea numi un om "radical prin natura ta", dacă îmi este permis să preiau titlul uneia dintre puținele monografii serioase care ți‑au fost dedicate. În încheiere, cu scuze că a trebuit să înduri o scrisoare atât de lungă și dezorganizată, spun din nou că sunt perfect conștient de ridicolul demersului meu de a scrie unei persoane care a părăsit lumea asta de 120 de ani. Dar dacă nu ar fi așa, dacă m‑aș referi din nou la o faimoasă carte a lui Mark Twain intitulată Vorbesc din mormânt, dacă aș lua în serios titlul ăsta pe care îl vedeam de mic copil în biblioteca tatei și care îmi dădea fiori, dar mă făcea și foarte curios, atunci aș îndrăzni să îți solicit un semn care să mă ajute să înțeleg cum de ai putut trece cu atâta noblețe peste toate mizeriile.

Dar, pentru că este foarte improbabil să‑l primesc, dragul meu Wallace, mă despart acum definitiv de tine.

Cu speranța că totuși nu îmi vei răspunde,
Cătălin.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.