Bestiar. Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Cătălin Vasilescu (n. 1959), profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Disciplinei Chirurgie Generală a Institutului Clinic Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică. Are preocupări constante pentru istoria medicinei și istoria ideilor, mai ales din timpul Primului Război Mondial, domenii în care a publicat articole despre Dimitrie Gerota (Istoria lucrului bine făcut, 2005), Toma Ionescu (Thoma Ionescu sau Wilhelm von Waldeyer? Istoria unei idei călătoare, 2010), Victor Gomoiu (Operația Thoma Ionescu-Victor Gomoiu, 2016), Fritz Haber (Chimia aerului - tragicul caz al lui Fritz Haber, laureat al Premiului Nobel și criminal de război, 2020). A scris, împreună cu Mircea Flonta, volumul Ce este mai presus de orice? Lumea cercetătorilor între iubirea de patrie și spiritul universalist al științei în timpul Primului Război Mondial, Humanitas, 2020.

Cu umor și documentare minuțioasă, chirurgul Cătălin Vasilescu ne introduce în lumea unor operații, practici, experimente și descoperiri medicale a căror influență asupra sănătății umane este ori benefică, ori de-a dreptul nocivă. Astfel, ajungem să cunoaștem chirurgi celebri care voiau să salveze vieți prin asumarea unor riscuri uriașe și prin adoptarea unor practici dintre cele mai scandaloase. Bestiarul se adresează oricui este interesat de progresul medical în general și de felul în care chirurgia poate salva sau distruge vieți.

"O carte extraordinară - ca un documentar BBC - despre acei oameni temuți, iubiți, bârfiți, necesari și minunați care sunt marii chirurgi. Pe fundalul istoriei mari, se povestesc episoade esențiale din istoria medicinei moderne, în care intenția bună se transformă uneori în victorie, alteori în tragedie (răscolitoare sunt rătăcirile lobotomiei). Povești despre noi toți, despre corpul în care suntem instalați pentru o vreme, despre viața care e mai puternică decât pare și despre boala care o sabotează. Scrisă limpede, cu luciditate, înțelegere a omenescului și, nu în ultimul rând, cu umor și talent, cartea chirurgului Cătălin Vasilescu face bine la sănătate." (Ioana Pârvulescu)


(...) Am făcut cândva o prezentare a unor mari inovații în chirurgia secolului XX ,la un seminar cu studenții la medicină. Am avut succes, căci toate întâmplările despre Semm, Mühe și Forßmann pe care le‑am povestit le‑au apărut mai interesante decât cursul infanteristic pe care îl țin de obicei. Au fost și multe prezentări de filme cu operații laparoscopice și robotice, și asta este întotdeauna atractiv. Am terminat discuția și au ieșit pe rând din sala de curs. Unul însă, un băiat, era atât de căzut pe gânduri, că era clar că se uită la mine fără să mă vadă.

M‑am așezat pe scaunul de lângă el și l‑am întrebat cum i s‑a părut povestea. Tot cu privirea pierdută, mi‑a răspuns încetișor. "De, știu și eu ce să spun, dom' doctor... Poa' să iasă, poa' să nu iasă..." El se pusese în locul lui Semm, în locul lui Mühe și al lui Forßmann, se scufundase în lumea lor pentru un ceas, le trăise frământările, iar acum se întorcea, alene, cu ochii mijiți la lumina neonului contemporan (tubul avea starterul defect, clipea într‑una cu un păcănit ritmic). Nu am mai auzit de student de atunci, dar îmi place să mă gândesc că, poate, a ajuns un Toma Ionescu sau un Victor Gomoiu al zilelor de astăzi.

Ceea ce este, recunosc, foarte puțin probabil. Da, cred că el a formulat o acceptabilă sinteză a ceea ce am încercat să spun în Bestiar. Operații bune, operații rele. Poate să iasă, poate să nu iasă. Și uite așa, interesându‑mă de chirurgie am dat peste chirurgi. Peter Gay scria despre marii profesori germani ai secolului al XIX‑lea: "Acești oameni [...] erau creaturi complicate". Complicate animale și chirurgii noștri, fiare sălbatice (sau chiar lunatici) par să fie unii dintre ei, dar, totuși, pot spune, oferind de pe acum cheia cărții pe care încă nu ați citit‑o, că însuși chirurgul este ultima frână care controlează excesul de aventură chirurgicală, o modulează, o îmblânzește până la a deveni progres chirurgical. La el ne este speranța. La normalitatea judecății, la echilibrul temperamental, la bunul lui simț medical. Este ultima frontieră. Recunosc, o graniță foarte fină. Pe muchie de cuțit.

Nici magia Premiului Nobel nu lipsește din cartea noastră, care începe cu Werner Forßmann, un chirurg care nu se aștepta să‑l primească și l‑a primit, și se termină cu altul, Toma Ionescu, care nu doar că s‑a pregătit, dar chiar și‑a vândut sufletul pentru a‑l lua și nu a reușit.

(...) Prezentările de caz de succese terapeutice au rămas modalitatea standard prin care au fost introduse în practică inovațiile medicale, iar acumularea de astfel de observații clinice a constituit baza de la care noul a devenit rutină. Așa se întâmplă și acum. Ne mângâiem cu gândul că episodul lobotomiei este o catastrofă ce ține de trecut, că nu ne vom mai întâlni cu astfel de nenorociri decât în cărțile de istorie, în filmele cu Jack Nicholson și în piesele lui Tennessee Williams. Că astăzi există criterii riguroase de acceptare a unei metode terapeutice, bazate pe studii randomizate și controlate, prelucrate cu metode statistice sofisticate. Dar asta ar însemna să expediem prea rapid subiectul.

Știm cu toții, și medici, și pacienți, și jurnaliști, că nu este așa. Schimbările bruște de recomandări terapeutice trista poveste a lobotomiei și a nesăbuiților ei inventatori o dovedesc. Iar întrebarea cea mai importantă e Care este lobotomia zilei de astăzi?

Să nu ne mințim singuri. Schimbările de optică în indicarea chirurgiei se petrec într‑un ritm accelerat. Acum douăzeci de ani se făceau intervenții chirurgicale la care astăzi nici nu ne mai gândim. Sigur, veți spune, medicii sunt datori să facă maximum posibil la un anumit moment dat; când înțelegerea lumii se schimbă, când știința evoluează, vom schimba și noi în grabă chirurgia cum își schimbă șarpele pielea, o vom adapta, o vom moderniza și vom da vechea concepție terapeutică pe una nou‑nouță, lucitoare, ultimul răcnet. Asta este lesne de înțeles. E ceea ce auzi în atmosfera eterată, sterilă, a seminariilor de etică, de filozofia dreptului, a cursurilor de deontologie medicală. Din păcate, viața reală, cea a secțiilor chirurgicale, a sălilor de operație, a birourilor de director de spital și de pe culoarele ministerelor este mult mai complicată. Aici chestiunile teoretice, de manual și de tratat abia dacă joacă vreun rol, aici se intersectează puternicele linii de forță ale lăcomiei de bani, ale intereselor de marketing, ale tertipurilor avocățești și ale instituțiilor media. Aici, pe acest teren fluid, își face mereu apariția câte un dr. Freeman, care, inteligent, ambițios, perseverent și cinic, se insinuează subtil în toate mecanismele de decizie științifică, medicală și academică, în toate comitetele și comițiile, face și desface instituții cu unicul scop de a pune în valoare, a câta oară, propria persoană. Un frustrat mărunt pentru care medicina nu este decât un pretext pentru a acumula cu orice preț tot mai multă putere. Puterea să ce? vă veți întreba și dumneavoastră cum mă întreb și eu. Poate puterea de a câștiga în posteritate un locșor mai în față în istoria medicinei. O piedică în calea groaznicei uitări, un leac pentru durerosul gând că lumea va continua și fără tine, care ești buricul pământului. Am scris o secțiune care se intitulează Cum gândea Moniz. Măcar pentru simetrie ar fi trebuit să scriu și una care să explice cum gândea Freeman, mai ales că materialul este în acest caz enorm. Freeman a scris o voluminoasă autobiografie (nepublicată în întregime, dar citată copios de mulți autori care au avut acces la manuscrisul aflat în posesia fiului său), a scris mii de scrisori, nenumărate articole și tratate, și, mai ales, are în arhivă alte mii de scrisori de la pacienții pe care i‑a operat. Fișierul cu datele de urmărire a bolnavilor pe care l‑a ținut este de un volum impresionant. Dar repede îți dai seama că toată piramida asta enormă de informație valorează foarte puțin.

Dacă este clar că pe Moniz chiar nu l‑a interesat ce se întâmplă cu pacienții lui după leucotomie, repede vezi că pe Freeman l‑a interesat să îi urmărească după operație: a alergat după ei trei decenii prin întreaga Americă. Din păcate tot materialul lui este doar justificativ. Freeman a documentat lucrurile nu așa cum au fost, ci așa cum ar fi vrut el să fie. A lăsat în urmă un munte de date care să justifice munca lui fanatică, șansa vieții (și a posterității) lui. Și asta este cu atât mai regretabil cu cât, poate, pentru unii dintre pacienți, psihochirurgia a fost utilă; dar nu vom ști niciodată care ar fi putut fi, eventual, criteriile corecte de indicație și de ce în ansamblu lobotomia a rămas cea mai odioasă intervenție chirurgicală a secolului XX.

Cum gândea Freeman? Pentru el medicina era un pretext. Nu a vrut să accepte realitatea clinică nici la sfârșitul vieții. Se considera un om de acțiune, un întreprinzător, dar nu a reușit să lase după el decât amintirea unui dans macabru. Dacă s‑ar fi născut în spațiul carpato‑danubian, aș fi zis că a fost un șmecher mărunt, un suflet mic și chinuit, lipsit de vocație chirurgicală. Un nechemat. Pentru că nici Walter Freeman nu apărut din pământ, din iarbă verde. Iar dacă dumneavoastră, ca și mie, Freeman vă apare poate ca un personaj al unui film de groază, atunci vă rog să mă credeți pe cuvânt: viața și faptele onorabililor doctori Bayard Holmes și Henry Cotton vă vor transporta direct în lumea neverosimilă a desenelor animate (...)

(...) dacă vrei dacă vrei să‑ți bați cuie‑n talpă, te legi de Toma Ionescu. De când am făcut‑o pentru prima oară, cu mai bine de zece ani în urmă, am văzut la ce se poate ajunge. E interesant că auditoriul se împarte imediat. Dacă este vorba de o dispută de prioritate între marele profesor Toma Ionescu și un asistent al său, Gomoiu de pildă, sala se organizează spontan în tribul pro Toma Ionescu și, respectiv, tribul pro Gomoiu. Cei sub 40 de ani vor jubila că profesorul, decanul, rectorul, senatorul Toma Ionescu încasează o judecată, fie ea și a unei posterități îndepărtate. Iar domnii serioși, profesori, cu calviție și tâmple albe, cu abdomene proeminente și cu o mare experiență de viață, în poziții de răspundere în ierarhia universitară și academică (profesori, decani, rectori, senatori), vor fi profund nemulțumiți de crima de lezmajestate. Mai nostim este că, la prima prezentare, în sală se aflau și studenți; iar unul dintre ei mi‑a făcut, iritat la culme, un reproș surprinzător. "Dacă așa stau lucrurile și marele Toma Ionescu i‑a furat ideea lu' «ăla micu'» (era vorba despre Gomoiu, și se pare că prezentarea mea fusese convingătoare), atunci chestia asta trebuie pusă imediat pe net; pe Facebook, pe TikTok, pe Instagram, peste tot. Pentru că asta nu este dreptate pe lume!" Aș zice că, în principiu, tânărul avea dreptate, dar cred că nici Toma Ionescu și nici Victor Gomoiu nu aveau cont de Facebook.

(...) Toma Ionescu iese bine din competiția de prioritate științifică cu Waldeyer, dar foarte șifonat din disputa cu Gomoiu în chestiunea simpatectomiei cervico‑toracice în angina pectorală.

Poate că tonul nostru pare cam sever cu el. Explicații se găsesc în ceea ce s‑a spus în paginile cărții de față, dar, recunosc, există multe argumente în ceea ce nu s‑a spus. Adică în chestiunea rahianesteziei înalte, în care dr. Pop‑Avramescu și dr. Amza Jianu au avut soarta lui Victor Gomoiu. Asta ca să nu mai vorbim de comportamentul pe care l‑a avut cu alte "victime" ale sale, precum Dimitrie Gerota și Gh. Assaky. Cineva se va ocupa cu siguranță de dosarele Toma Ionescu.(...)

(...) Să ne mutăm acum din tărâmul fermecat al istoriei, de la masa umbrelor chirurgiei românești, la un birou aflat la etajul doi al casei din strada Mendeleev 26. După anul 2000, începusem să mă interesez de disputa dintre Toma Ionescu și Gomoiu pe tema simpatectomiei cevico‑toracice, să strâng documente, să redactez câte ceva. Și unde era să mă duc să discut astfel de lucruri? La profesorul Dan Setlacec acasă. În micul lui apartament de două camere (comandate) de lângă Piața Amzei, acolo unde era "județul cel mare", instanța de judecată academică, medicală, pentru fiecare dintre noi, elevii săi. Acolo veneam cu manuscrisele înainte de publicare, cu tezele de doctorat, cu articole, le luam împreună pagină cu pagină și încercam să le apărăm cu un succes mai mic sau mai mare, după caz, în fața obiecțiilor foarte severe ale Profesorului. Dar acum, de când trecuse de 80 de ani, era dusă de mult, din păcate, vremea tezelor de doctorat și a publicațiilor de CV, și întâlnirile noastre săptămânale deveniseră, treptat, momentul a ceea ce el numea "șuetă". Vorbeam despre ce se mai întâmplă pe la spital, despre cărți, despre muzică, despre cunoștințe comune și, cum s‑ar fi putut altfel, despre politică. Stăteam întotdeauna pe același loc, alături de fotoliul lui, în dreapta; în încăpere domnea un vechi miros de țigară, împrospătat mereu de unul nou, amestecat cu parfumul subțire de aftershave franțuzesc; fuma în permanență cât stăteam de vorbă, iar cosmeticele rafinate erau ceea ce mai rămăsese din cochetăria lui, din micul viciu care fusese gustul lui pentru eleganță, pentru costumele de haine perfecte, din stofe fine, cămăși albe și, mai ales, cravate de mătase. Am venit în acea seară ceva mai devreme, șueta noastră începuse cât era încă lumină, iar eu nu îndrăzneam să‑i spun că acum, când s‑a înserat, ar fi bine, poate, să aprindem becurile. Vederea îl părăsise treptat, de la an la an situația era tot mai gravă, așa că aveam bănuiala că începe să nu mai bage de seamă că se întunecă afară. Și, de fapt, de câtă lumină aveam nevoie ca să îi spun ce v‑am povestit acum și dumneavoastră despre toată tărășenia cu Toma Ionescu și Victor Gomoiu? Era la curent, evident că știa cum stau lucrurile, doar scrisese două minunate volume de istoria medicinei românești cu ceva ani în urmă. Dar se bucura să audă ce mai găsisem în documentele din arhiva Facultății de Medicină, ajutat de teribila doamnă Mioara Georgescu, bibliotecara care știa istoria medicinei mai bine decât mulți specialiști: știa, spre exemplu, ce bârfeau contemporanii despre relațiile dintre nevestele celor doi eroi ai noștri. La un moment dat, s‑a lăsat între noi tăcerea; și asta era aproape la fel de agreabil cum era conversația, căci cu un prieten nu e nevoie neapărat să vorbești ca să te simți bine. Ajunge să fiți împreună. Acum nu mai vedeam limpede decât focul țigării. Biroul lui, sub al cărui cristal erau așezate fotografia părinților, a unui prieten mort într‑o închisoare comunistă și a unei doamne blonde, foarte frumoase, pe care o iubise mult, devenise la rândul său o masă a umbrelor. Apoi îl aud că îmi spune, oarecum îngrijorat: "Mă, în chestiunea simpatectomiei în angina pectorală dreptatea este de partea lui Gomoiu. Dar să nu dai prea tare în Toma Ionescu, că altul ca el n‑avem".

Citiți o cronică a acestei cărți aici.