Oppenheimer: un prometeu american

Citiți prefața acestei cărți aici.


Kai Bird (n. 1951) este scriitor și editorialist american, autor al cărților The Chairman: John J. McCloy, The Making of the American Establishment (1992), The Color of Truth: McGeorge Bundy and William Bundy, Brothers in Arms (1998), The Good Spy: The Life and Death of Robert Ames (2014) și The Outlier: The Unfinished Presidency of Jimmy Carter (2021). Împreună cu Lawrence Lifschultz, a editat Hiroshimaʼs Shadow: Writings on the Denial of History and the Smithsonian Controversy (1998).

Martin J. Sherwin a fost profesor de engleză și de istorie la Catedra Walter S. Dickson a Universității Tufts. A predat la Princeton, la Dartmouth și la Universitatea California, din Berkeley. Este autorul volumelor A World Destroyed: Hiroshima and its Legacies, câștigătoare a Premiilor Stuart L. Bernath și American History Book, și Gambling with Armageddon: Nuclear Roulette from Hiroshima to the Cuban Missile Crisis (2020).
Biografia savantului american J. Robert Oppenheimer, considerat "părintele bombei atomice".

Cartea-sursă de inspirație pentru blockbusterul Oppenheimer, marele câștigător al Premiilor Oscar 2024.

O lectură care a stârnit controverse și dezbateri aprinse cu privire la etica dezvoltării armei nucleare.

La 16 iulie 1945, în deșertul din New Mexico, este testată în secret prima bombă atomică. Șocat de puterea distructivă a creației sale, J. Robert Oppenheimer, directorul Proiectului Manhattan, se dedică din acel moment luptei împotriva bombei cu hidrogen și a războiului nuclear. Fiind suspectat de activități comuniste de autoritățile americane din epoca lui McCarthy, este persecutat de FBI, calomniat drept spion al Uniunii Sovietice și obligat să demisioneze din orice funcție publică. Repercusiunile se extind nemilos și asupra vieții sale private. Abia din 1963, după ce președintele Kennedy îl reabilitează, lumea întreagă îl va putea percepe într-o cu totul altă lumină, ca pe o personalitate emblematică a secolului al XX-lea.

Biografia semnată de Kai Bird și Martin J. Sherwin este rezultatul a 25 de ani de întâlniri cu rude, prieteni și colegi de-ai lui Oppenheimer, de trecere în revistă a mii de mărturii din arhive și colecții personale din Statele Unite și de peste hotare și de investigare a dosarelor FBI, cu scopul identificării documentelor relevante. Volumul oferă o viziune intimă asupra celui mai cunoscut om de știință al generației sale - un personaj simbolic, în al cărui destin s-au împletit irevocabil triumful și tragedia.

"O carte esențială!" (Time)

"Se citește ca un thriller captivant și, pe alocuri, terifiant." (John Carey, The Sunday Times)

"O lucrare voluminoasă, de o mare erudiție și luciditate, ce unește numeroasele fațete ale portretului lui Oppenheimer cu înțelegerea exactă a felului său natural de a fi." (The New York Times)

"Doi experți în istoria Războiului Rece și-au unit forțele pentru a spune tulburătoarea și deopotrivă extraordinara poveste a lui Robert Oppenheimer." (Foreign Affairs)

"Cea mai bună carte care s-a scris vreodată despre Oppenheimer!" (American Scientist)

"O relatare magistrală a ascensiunii și a decăderii lui Oppenheimer, plasată în contextul deceniilor turbulente ale transformării Statelor Unite. Un adevărat tur de forță!" (Los Angeles Times Book Review)

"O capodoperă scrisă într-un stil savant și captivant, care izbutește să-i dea viață cu limpezime complicatului și adesea enigmaticului Oppenheimer." (Chicago Tribune)

Capitolul 23. "Bieții omuleți!" 
 La o aruncătură de băț de disperare. (Robert Oppenheimer)

După întoarcerea la Los Alamos, toată lumea părea entuziasmată. Cu exuberanța sa cunoscută, Richard Feynman stătea pe capota unui jeep, bătând la tobele sale bongo. "Însă îmi amintesc că Bob Wilson era singurul care stătea acolo îmbufnat", scria mai târziu Feynman.
- De ce ești îmbufnat? l‑a întrebat Feynman.
- Ceea ce am făcut noi e un lucru teribil, i‑a răspuns Wilson.
- Dar tu l‑ai început, i‑a zis Feynman, amintindu‑i de faptul că Wilson fusese cel care‑l recrutase la Los Alamos de la Princeton. Tu ne‑ai băgat în chestia asta.

Făcând abstracție de Wilson, euforia era ceva de așteptat. Toți cei care veniseră la Los Alamos avuseseră un motiv clar. Toată lumea muncise pentru a îndeplini această sarcină dificilă. Munca în sine le‑a oferit satisfacție, iar extraordinara reușită din Alamogordo le‑a insuflat tuturor un sentiment copleșitor de entuziasm. În toată acea nebunie, chiar și o persoană cu o minte atât de efervescentă ca Feynman a fost încântată, dar, mai târziu, referindu‑se la acel moment, a spus:
"Încetezi să te mai gândești, înțelegi? Pur și simplu te oprești." Lui Feynman i s‑a părut că Bob Wilson era "[s]ingurul care încă se mai gândea la acel moment".

Însă Feynman se înșela. Și Oppenheimer se mai gândea la acel moment. În zilele care au urmat testului Trinity, starea lui de spirit a început să se schimbe. Toată lumea de la Los Alamos a lăsat‑o mai moale cu munca de laborator peste program. Știau că, după Trinity, dispozitivul devenise o armă, iar armele erau controlate de militari. Anne Wilson, secretara lui Oppenheimer, își amintea de o serie de întâlniri cu ofițeri ai Forțelor Aeriene ale Armatei: "Alegeau ținte." Oppenheimer cunoștea numele orașelor japoneze de pe lista țintelor potențiale, iar această informație l‑a trezit, fără îndoială, la realitate. "Robert a devenit foarte tăcut și meditativ în acea perioadă de două săptămâni", își amintea Wilson, "pe de o parte, pentru că știa ce avea să se întâmple, pe de alta, pentru că știa ce însemna asta."

Într‑o zi, la scurt timp după testul Trinity, Oppenheimer a uimit‑o pe Anne Wilson cu o remarcă tristă, chiar morocănoasă. "Începea să se simtă tot mai deprimat", a povestit Wilson. "Nu mai cunoșteam alți oameni care să fie într‑o stare asemănătoare cu a lui, însă obișnuia să vină în plimbare de acasă în Zona Tehnică, iar eu obișnuiam să vin dinspre camerele asistentelor și, undeva pe traseu, dădeam adesea unul de celălalt. În dimineața aia, pufăind din pipă, îmi spune: «Bieții omuleți, vai, bieții omuleți!» - referindu‑se la japonezi." A spus‑o pe un ton resemnat, cu gândul la moarte.

Totuși, chiar în acea săptămână, Oppenheimer a muncit din greu pentru a se asigura că bomba avea să explodeze în mod eficient peste acei "bieți omuleți". În seara zilei de 23 iulie 1945, s‑a întâlnit cu generalul Thomas Farrell și cu aghiotantul său, locotenent‑colonelul John F. Moynahan, doi ofițeri cu grad înalt, însărcinați cu supervizarea pregătirilor bombardamentului asupra Hiroshimei, cu decolare de pe insula Tinian. Era o seară senină, rece și înstelată. Plimbându‑se agitat prin biroul său și fumând țigară de la țigară, Oppenheimer voia să se asigure că ei înțelegeau instrucțiunile lui precise cu privire la lansarea armei asupra țintei. Locotenent‑colonelul Moynahan, fost jurnalist, a publicat o descriere amănunțită a acestei seri într‑o broșură din 1946: "«Nu‑i lăsați să bombardeze prin nori sau pe timp mohorât», [a spus Oppenheimer]. Categoric, era încordat și vorbeau emoțiile lui. «Trebuie să vadă ținta. Să nu bombardeze cu vizare prin radar, trebuie aruncată când există vizibilitate.» Pași mari, picioarele îndreptate spre exterior, încă o țigară. «Desigur, n‑are importanță dacă verifică ținta prin radar, dar trebuie s‑o lanseze la vedere.» Pași și mai lungi. «Dacă o aruncă noaptea, ar trebui să fie o noapte cu lună plină, așa ar fi cel mai bine. Desigur, trebuie să n‑o arunce dacă plouă sau sunt condiții de ceață [...]. Nu‑i lăsați s‑o detoneze prea sus. Valoarea stabilită este cea potrivită. Să nu urce [prea sus], altfel ținta n‑o să fie la fel de afectată.»"

Bombele atomice care fuseseră create sub supravegherea lui Oppenheimer aveau să fie folosite, dar Oppie și‑a spus în sinea lui că într‑o manieră care să nu aprindă scânteia unei curse nucleare postbelice cu sovieticii. La scurt timp după testul Trinity, se simțise ușurat să afle de la Vannevar Bush că membrii comitetului interimar îi acceptaseră în unanimitate recomandarea ca rușii să fie informați în mod clar despre bombă și despre folosirea ei iminentă împotriva Japoniei. Presupunerea lui a fost că aceste discuții deschise se purtau chiar în acel moment la Potsdam, unde președintele Truman se întâlnea cu Churchill și cu Stalin. Ulterior, a fost oripilat să afle ceea ce se întâmplase, de fapt, la acea conferință finală a Celor Trei Mari. În locul unei discuții deschise și sincere despre natura armei, Truman s‑a rezumat doar la o referință criptică: "Pe 24 iulie", scria Truman în memorii, "i‑am menționat în trecere lui Stalin că aveam o nouă armă de o forță distrugătoare și neobișnuită. Premierul rus n‑a afișat vreun interes special. Tot ce a spus a fost că se bucura să audă asta și că spera să o folosim «cum trebuie împotriva japonezilor»". Asta nu corespundea deloc cu așteptările lui Oppenheimer. După cum a scris ulterior istoricul Alice Kimball Smith, "de fapt, ceea ce s‑a petrecut la Potsdam a fost curată bătaie de joc [...]."

Pe 6 august 1945, la ora 8.14 dimineața, bombardierul B‑29 Enola Gay - numit după mama pilotului Paul Tibbets - a lansat bomba netestată de tip tun, cu uraniu, peste Hiroshima. În acea zi, John Manley se afla la Washington, așteptând cu nerăbdare să afle veștile. Oppenheimer îl trimisese acolo cu o sarcină: să‑l informeze despre bombardament. După ce comunicarea cu bombardierul a fost întârziată timp de cinci ore, Manley a primit, în cele din urmă, un mesaj de la căpitanul Parsons (cel care fusese ofițerul însărcinat cu "înarmarea" bombardierului Enola Gay), care i‑a comunicat că "efectele vizibile au fost mai mari decât în testul din New Mexico", dar tocmai când Manley se pregătea să‑i telefoneze lui Oppenheimer la Los Alamos, Groves l‑a oprit. Nimeni nu avea voie să disemineze informații despre bombardamentul atomic până când președintele însuși nu îl făcea public.

Frustrat, Manley a ieșit la miezul nopții să se plimbe prin Parcul Lafayette, aflat peste drum de Casa Alba. A doua zi devreme, i s‑a spus că Truman avea să facă un anunț la 11 dimineața. În cele din urmă, Manley a reușit să stabilească legătura telefonică cu Oppie tocmai când declarația președintelui a fost difuzată pe postul de radio național. Deși stabiliseră să folosească un cod prestabilit pentru a‑și comunica veștile telefonic, primele cuvinte pe care Oppenheimer i le‑a adresat lui Manley au fost: "Pentru ce dracu' crezi că te‑am trimis la Washington?!

În aceeași zi, la 2 după‑amiaza, generalul Groves a ridicat telefonul de la Washington și l‑a sunat pe Oppenheimer la Los Alamos. Groves era într‑o stare de spirit de zile mari.
- Sunt mândru de tine și de oamenii tăi, a spus Groves.
- A mers totul bine? a întrebat Oppie.
- Se pare că a fost o ditamai explozia...
- Toată lumea pare să fie mulțumită, a spus Oppie, așa că‑mi prezint și eu cele mai sincere felicitări. A fost un drum lung.
- Da, a răspuns Groves, așa este, și cred că unul dintre cele mai bune lucruri pe care le‑am făcut a fost să te numesc director la Los Alamos.
- Ei bine, a răspuns Oppenheimer cu timiditate, am îndoielile mele, domnule general Groves.
- Ei bine, știi că n‑am fost niciodată de acord cu acele îndoieli, i‑a răspuns Groves.

Mai târziu în acea zi, veștile au fost răspândite pe canalul public de comunicare de la Los Alamos: "Atențiune, vă rog, atențiune, vă rog! Una dintre unitățile noastre a fost lansată cu succes în Japonia." Frank Oppenheimer se afla chiar la intrarea în biroul fratelui său când a auzit veștile. Primul său gând a fost: "Îți mulțumesc, Doamne, că n‑a dat greș", dar, după câteva secunde, și‑a adus aminte:
"Brusc, m‑a cuprins groaza că toți acei oameni fuseseră omorâți."

Ed Doty, un soldat, a descris această scenă pentru părinții săi, într‑o scrisoare redactată a doua zi: "Ultimele 24 de ore au fost destul de palpitante. Toată lumea părea să fie mult mai agitată decât de obicei. [...] Oamenii intrau și ieșeau de pe coridoarele clădirii și mergeau încoace și‑ncolo, ca o mulțime din Times Square de Anul Nou. Toată lumea căuta un radio." În acea seară, o mulțime s‑a adunat într‑un amfiteatru. Unul dintre cei mai tineri fizicieni, Sam Cohen, își amintește de audiența care aplauda și bătea din picioare, așteptând ca Oppenheimer să‑și facă apariția. Toată lumea credea că va urca pe scena dintr‑o aripă a amfiteatrului, cum îi era obiceiul, însă Oppenheimer a decis să‑și facă o intrare mai teatrală, croindu‑și calea din spatele culoarului central. Ajuns pe scenă, relatează Cohen, și‑a strâns mâinile laolaltă și le‑a ridicat deasupra capului ca un boxer câștigător. Cohen și‑l amintește pe Oppie spunând mulțimii însuflețite că era "prea devreme să cunoaștem cu certitudine rezultatele bombardamentului, dar că el era sigur că nu fusese plăcut pentru japonezi". Mulțimea l‑a ovaționat și apoi și‑a exprimat aprobarea zgomotoasă atunci când Oppie a spus că se simțea "mândru" de ceea ce realizaseră împreună. Conform mărturiei lui Cohen, "singurul regret [al lui Oppenheimer] a fost că nu terminaseră bomba la timp pentru a o folosi împotriva germanilor. La asta, sala practic a explodat".

A fost ca și cum fusese chemat să joace un rol pe scenă, unul cu care nu era deloc obișnuit. Nimeni nu se așteaptă ca oamenii de știință să fie generali victorioși, dar el nu era decât un simplu om, astfel că trebuie să fi simțit fiorul succesului pur. Robert pusese mâna pe un inel de aur metaforic, pe care‑l flutura fericit în aer. În plus, cei din public se așteptau de la el să pară îmbujorat și triumfător. Totuși, momentul a trecut rapid.

Pentru cei care tocmai văzuseră și simțiseră lumina orbitoare și vântul devastator al exploziei de la Alamogordo, veștile așteptate din Pacific au fost mai degrabă un anticlimax. Alamogordo aproape că îi secase de capacitatea de a fi uimiți. Pe alții, veștile n‑au făcut decât să‑i trezească la realitate. Phil Morrison a aflat veștile direct de pe Tinian, unde contribuise la pregătirea bombei și la încărcarea ei la bordul bombardierului Enola Gay. "În acea noapte, noi, cei de la Los Alamos, am dat o petrecere", își amintea Morrison. "Era război, și obținuserăm o victorie în război, deci era dreptul nostru să sărbătorim, dar îmi amintesc că stăteam [...] pe marginea unui pat de campanie [...], întrebându‑mă cum e de cealaltă parte, ce se petrece în acea noapte în Hiroshima."

Ulterior, Alice Kimball Smith a subliniat faptul că, "în mod sigur, nimeni [de la Los Alamos] n‑a sărbătorit cele întâmplate la Hiroshima", dar apoi a recunoscut că "vreo câțiva oameni" au încercat să pregătească o petrecere în dormitoarele bărbaților. S‑a transformat într‑un "eșec memorabil. Oamenii fie au stat deoparte, fie au șters‑o rapid". Ca să fim mai preciși, Smith se referea doar la oamenii de știință, care se pare că ar fi avut o reacție, în mod evident, reținută - și diferită - de cadrele militare. Doty le‑a scris celor de acasă: "Au fost petreceri din belșug. Invitat la trei dintre ele, am reușit să ajung doar la una. [...] A ținut până la 3 dimineața." Conform relatării lui, oamenii erau "foarte, foarte fericiți. Am ascultat radioul și am dansat, și apoi am ascultat din nou radioul [...], și am râs, și am râs de tot ce se spunea". Oppenheimer a participat la o petrecere, dar, acolo, a văzut un fizician, vizibil tulburat, care‑și vărsa mațele într‑un tufiș. Priveliștea l‑a făcut să‑și dea seama că venise momentul socotelilor.

Robert Wilson fusese îngrozit de veștile legate de Hiroshima. Nu‑și dorise niciodată ca arma să fie folosită și considera că existau motive pentru a nu face asta. În ianuarie, Oppenheimer îl convinsese să‑și continue munca, dar numai pentru a putea efectua o demonstrație a bombei, iar Oppenheimer, după cunoștințele lui, participase la deliberările comitetului interimar. În mod rațional, a înțeles că Oppie nu se aflase în poziția care să‑i permită să facă vreo promisiune fermă, iar asta deoarece era o decizie ce ținea de generali, de ministrul de Război Stimson și, în cele din urmă, de președinte. Cu toate acestea, simțea că se abuzase de încrederea lui. "Atunci când bomba a explodat în Japonia, fără vreo discuție sau vreo demonstrație pașnică a puterii ei în fața japonezilor", scria Wilson în 1958, "m‑am simțit trădat."

Când a aflat veștile despre Hiroshima, soția lui Wilson, Jane, era plecată într‑o călătorie în San Francisco. Grăbindu‑se înapoi la Los Alamos, s‑a apropiat de soțul ei toată numai un zâmbet, dornică să‑l felicite, însă l-a găsit "foarte deprimat". Apoi, trei zile mai târziu, o altă bombă a devastat Nagasaki. "Oamenii umblau de colo colo, bătând între ei capace de coșuri de gunoi și tot așa", își amintea Jane Wilson, "iar el nu li se putea alătura, era bosumflat și nefericit." "Îmi amintesc că‑mi era pur și simplu rău [...], greață [...], până în punctul în care‑mi venea să vomit", a relatat Bob Wilson.

Wilson n‑a fost singurul. "Odată cu trecerea zilelor", a scris Alice Kimball Smith, soția metalurgistului de la Los Alamos, Cyril Smith, "sentimentul de repulsie creștea, aducând cu el - chiar și pentru cei care credeau că sfârșitul războiului justificase bombardamentul - o intensă trăire personală a realității răului." Pe bună dreptate, după Hiroshima, majoritatea oamenilor de pe mesa au simțit cel puțin un moment de ușurare, însă după veștile despre Nagasaki, remarca Charlotte Serber, o atmosferă evidentă de amărăciune s‑a lăsat peste laborator. Curând, s‑a răspândit vorba că "Oppie spune că bomba atomică este o armă atât de distrugătoare, încât războiul acum este imposibil". Pe data de 9 august, un informator al FBI a raportat că Oppie era "cu nervii la pământ".

Pe 8 august 1945, după cum Stalin îi promisese lui Roosevelt în cadrul Conferinței de la Ialta și‑i confirmase lui Truman la Potsdam, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei. A fost un eveniment devastator pentru cei mai belicoși sfătuitori ai împăratului, care insistaseră că Uniunea Sovietică putea fi convinsă să ajute Japonia să obțină niște termeni de capitulare mai indulgenți decât cei pe care‑i implica doctrina americană a "capitulării necondiționate". Două zile mai târziu și la o zi după ce Nagasaki a fost devastat de bomba cu plutoniu, guvernul japonez a trimis o ofertă de capitulare, cu o singură condiție: ca statutul împăratului Japoniei să fie garantat. A doua zi, Aliații s‑au pus de acord să schimbe termenii capitulării necondiționate: autoritatea împăratului avea să "depindă de comandantul suprem al puterilor aliate [...]". La 14 august, Radio Tokyo a anunțat aprobarea guvernamentală a acestei clarificări și, prin aceasta, propria capitulare. Războiul se sfârșise și, în câteva săptămâni, jurnaliștii și istoricii au început să dezbată dacă nu cumva s‑ar fi încheiat - în termeni similari și în jurul aceleiași date - fără folosirea bombei atomice.

În weekendul de după bombardamentul de la Nagasaki, Ernest Lawrence a sosit la Los Alamos. Oppenheimer i s‑a părut epuizat, morocănos și măcinat de remușcările provocate de ceea ce se întâmplase. Cei doi vechi prieteni au început să se certe în privința bombei. Reamintindu‑și că Lawrence fusese cel care insistase pentru o demonstrație, și Oppie, cel care o blocase, Robert l‑a înțepat pe Lawrence cu o remarcă usturătoare, spunându‑i că‑i păsa doar de cei bogați și puternici. Lawrence a încercat să-și liniștească vechiul prieten, spunându‑i că tocmai pentru că era teribilă, bomba nu avea să mai fie folosită vreodată.

Deloc liniștit, Oppie și‑a petrecut cea mai mare parte a acelui weekend redactând un raport final în numele comisiei științifice, pentru ministrul Stimson. Concluziile sale au fost pesimiste: "[...] avem convingerea fermă că nu se vor putea găsi niciun fel de contramăsuri militare îndeajuns de eficiente pentru a preveni detonarea armelor atomice." Aceste dispozitive, deja devastatoare, aveau să devină din ce în ce mai mari, majoritatea letale, odată cu trecerea timpului. La numai trei zile după victoria Americii, Oppenheimer le spunea lui Stimson și președintelui că națiunea nu avea nicio apărare în fața noilor arme: "Nu doar că ne aflăm în imposibilitatea de a contura un program care să asigure hegemonia acestei națiuni în domeniul armelor atomice pentru următoarele decenii, ci ne aflăm într‑o imposibilitate la fel de mare de a oferi vreo asigurare că această hegemonie, chiar și obținută, ne‑ar putea proteja de cea mai groaznică distrugere. [...] Considerăm că siguranța acestei națiuni - spre deosebire de capacitatea ei de a provoca daune oricărei puteri inamice - nu se poate baza exclusiv, și nici măcar majoritar, pe abilitatea sa științifică sau tehnică. Singura soluție o reprezintă împiedicarea viitoarelor războaie."

Săptămâna următoare, Robert a dus personal scrisoarea în Washington DC, unde s‑a întâlnit cu Vannevar Bush și cu George Harrison, asistentul lui Stimson în Departamentul de Război. "A fost un moment prost", i‑a raportat el lui Lawrence la sfârșitul lunii august, "prea devreme pentru clarificări." Încercase să explice sentimentul de inutilitate al oamenilor de știință în ceea ce privește continuarea muncii la bomba atomică. Sugestia lui era că bomba trebuia scoasă în afara legii, "exact la fel ca gazele toxice, după ultimul război", dar n‑a primit nicio susținere din partea celor cu care s‑a întâlnit la Washington. "Din discuții, am avut impresia destul de clară că lucrurile merseseră cât se poate de rău la Potsdam și că nu se făcuse aproape niciun progres în stârnirea interesului rușilor pentru o eventuală colaborare sau pentru un control."

De fapt, se îndoia că se făcuse vreo încercare serioasă în această direcție. Înainte de a pleca din Washington, Oppie a remarcat cu tristețe că președintele eliberase o clauză de confidențialitate cu privire la dezvăluirea oricăror informații ulterioare legate de bomba atomică, iar secretarul de stat Byrnes a transmis mesajul, după ce a citit scrisoarea lui Oppie pentru Truman, că, în situația internațională actuală, nu exista "nicio alternativă la a împinge MED [Districtul Ingineresc Manhattan] cu toată forța înainte". Oppie s‑a întors în New Mexico chiar mai deprimat decât la plecare.

Câteva zile mai târziu, Robert și Kitty s‑au dus singuri la Perro Caliente, cabana lor de lângă Los Pinos, și au petrecut o săptămână încercând să rezolve consecințele ultimilor doi ani incredibil de intenși. Era pentru prima dată, în trei ani, când aveau parte de o perioadă de intimitate. Robert a profitat de ocazie pentru a se pune la curent cu o parte din corespondența sa personală, răspunzând la scrisori de la prieteni vechi, dintre care mulți aflaseră recent din ziare cu ce se ocupase el în timpul războiului. I‑a scris fostului său profesor, Herbert Smith: "Crede‑mă că nu a fost un proiect lipsit de îndoieli, și ne apasă mai mult ca oricând astăzi, când viitorul, cu potențialul său caracteristic, se află totuși la o aruncătură de băț de disperare." Pe un ton similar, i‑a scris și colegului său de apartament de la Harvard, Frederick Bernheim: "Suntem la moșie acum, într‑o căutare sinceră, dar nu prea optimistă, a normalității. [...] La orizont încep să se întrevadă niște serioase bătăi de cap."

Pe 7 august, Haakon Chevalier îi scrisese un bilet de felicitare: "Dragă Opje, astăzi probabil că ești cel mai faimos om din lume. [...]" La 27 august, Oppie i‑a răspuns printr‑o scrisoare de trei pagini, scrisă de mână, pe care Chevalier a descris‑o ulterior ca fiind plină de "afecțiune și de acea intimitate informală care existase mereu între noi". Referitor la bombă, Oppie i‑a scris lui Chevalier:
"Chestia trebuia făcută, Haakon. Trebuia fructificată în mod public, într‑un moment în care oamenii din toată lumea tânjeau după pace mai mult ca oricând, erau mai dedicați ca oricând tehnologiei, atât ca mod de viață, cât și ca gândire, și ideii că niciun om nu este o insulă", dar nu s‑a simțit câtuși de puțin confortabil cu această scuză. "Situația actuală este încărcată de îndoieli și este mult, mult mai dificilă decât ar trebui să fie, dacă am avea doar puterea de a reconstrui lumea după mintea noastră."

Oppenheimer hotărâse de mult să demisioneze din funcția de director științific. La sfârșitul lunii august, știa că universitățile Harvard, Princeton și Columbia îi ofereau fiecare un post, dar instinctul îi spunea să se întoarcă în California. "Am un sentiment de apartenență față de locul ăla, peste care probabil că nu voi trece niciodată", i‑a scris prietenului său, James Conant, președintele Harvardului. Vechii lui prieteni de la Caltech, Dick Tolman și Charlie Lauritsen, îl încurajau să meargă cu normă întreagă la Pasadena. În mod neverosimil, o ofertă oficială din partea Caltech a fost întârziată de președintele universității, Robert Millikan, care a avut niște obiecții și i‑a scris lui Tolman că Oppenheimer nu era un profesor bun, că renumele său îi depășise contribuțiile originale din fizica teoretică - și poate că existau deja suficienți evrei la Caltech Totuși, Tolman și alții l‑au convins pe Millikan să se răzgândească, astfel că Oppenheimer a primit o ofertă pe 31 august.

Pe atunci, Oppenheimer fusese invitat și să revină la Berkeley, unde se simțea cu adevărat acasă. Totuși, a ezitat. I‑a spus lui Lawrence că se "pusese rău" cu președintele Robert G. Sproul și cu Monroe Deutsch, rectorul universității. În plus, relațiile sale cu directorul Catedrei de fizică, Raymond Birge, erau atât de tensionate, încât Oppie i‑a spus lui Lawrence că, după părerea lui, Birge trebuia înlocuit. Înfuriat de ceea ce i s‑a părut o dovadă de aroganță rușinoasă, Lawrence i‑a replicat că, dacă asta era părerea lui, ar fi fost mai bine ca Oppie să nu se întoarcă la Berkeley.

Oppenheimer i‑a scris lui Lawrence o notă explicativă: "Am sentimente foarte amestecate și triste cu privire la discuțiile noastre despre Berkeley." Oppie i‑a reamintit vechiului său prieten "cum, spre deosebire de tine, eu am fost mereu un susținător al celor defavorizați. Este o parte din mine pe care nu o văd schimbându‑se prea curând, așa că n‑am de ce să mă rușinez cu ea". Nu luase încă o decizie, însă reacțiile "foarte categorice și negative" ale lui Lawrence i‑au tăiat elanul.

Pe măsură ce "Oppenheimer" devenea un nume tot mai cunoscut pe întreg globul, omul care se definea drept "un susținător al celor defavorizați" se afunda în depresie. Când s‑au întors la Los Alamos, Kitty i‑a spus prietenei ei, Jean Bacher:
"Nu‑ți poți imagina prin ce-am trecut; Robert n‑a fost deloc în apele lui." Bacher a fost surprinsă de starea emoțională a lui Kitty. "Era efectiv speriată de ceea ce avea să se întâmple [dată fiind] reacția lui [Robert] teribilă."

Enormitatea celor întâmplate la Hiroshima și Nagasaki îl afectase profund.
"Kitty nu‑și mărturisea prea des sentimentele", spunea Bacher, "dar pur și simplu a spus că nu știa cum avea să mai reziste." Robert își făcuse suferința cunoscută și altor oameni. Potrivit lui Jane Didisheim, colega lui de clasă de la Școala de Cultură Etică, scrisoarea pe care Robert i‑a trimis‑o la scurt timp după încheierea războiului "exprima, din păcate, cât se poate de clar dezamăgirea și durerea lui".

Pe Colină, mulți oameni au avut reacții emoționale similare, mai ales după ce Bob Serber și Phil Morrison s‑au întors de la Hiroshima și Nagasaki în octombrie. alături de primul grup de observatori științifici. Până atunci, oamenii s‑au adunat de câteva ori în casele lor pentru a încerca să înțeleagă ce se petrecuse. "Însă Phil a fost singurul care chiar m‑a făcut să înțeleg", își amintea Jean Bacher. "Era un vorbitor extraordinar, cu o forță descriptivă aparte. Am fost pur și simplu devastată. M‑am dus acasă și n‑am putut adormi; am tremurat efectiv toată noaptea, atât eram de șocată."

Morrison aterizase în Hiroshima la doar 31 de zile după ce Enola Gay își eliberase încărcătura mortală. "Practic, toată lumea de pe stradă, pe o rază de aproape doi kilometri, suferise instant arsuri serioase provocate de căldura bombei", spunea Morrison. "Explozia fierbinte de lumină a ars brusc și straniu. [Japonezii] ne‑au povestit de oameni care purtau haine în dungi peste care pielea le‑a fost arsă în dungi. [...] Mulți s‑au considerat norocoși pentru că reușiseră să se târască afară de sub ruinele caselor lor, doar cu răni ușoare, dar au murit oricum. Au murit câteva zile sau săptămâni mai târziu, din cauza radiațiilor emise în cantități uriașe în momentul exploziei."

Serber relata cum, în Nagasaki, observase că partea stâlpilor de telefonie îndreptată spre explozie era carbonizată. A urmat traseul unor astfel de stâlpi carbonizați mai bine de trei kilometri, pornind din punctul zero. "La un moment dat", își amintea Serber, "am văzut un cal care păștea. Pe o parte, tot părul îi fusese ars, în timp ce partea cealaltă arăta perfect normal." Când Serber a afirmat cu o oarecare frivolitate că, în ciuda acestor lucruri, calul părea să "pască fericit", Oppenheimer "m‑a mustrat pentru că dădeam impresia că bomba fusese o armă binevoitoare".

La Los Alamos, Morrison a oferit o prezentare oficială a lucrurilor pe care le văzuse, însă și‑a rezumat raportul și pentru o stație locală de radio din Albuquerque:
"În cele din urmă, am zburat în cerc, la joasă altitudine, peste Hiroshima, privind fără a ne veni să credem. Jos, se vedea suprafața plană a ceea ce fusese un oraș, complet pârjolită. [...] Însă orașul nu fusese survolat o noapte întreagă de sute de avioane, ci doar un bombardier și o bombă - în timpul necesar unui glonț să străbată orașul - transformaseră un oraș de 300.000 de suflete într‑un rug imens. Asta a fost diferența."
Domnișoara Edith Warner a aflat veștile despre Hiroshima de la Kitty, care a trecut într‑o zi pe la ea, după niște legume proaspete: "Multe se explicau astfel", observa Warner ulterior. Numeroși oameni de știință s‑au simțit obligați să viziteze casa de lângă Podul Otowi și să se justifice în fața blândei domnișoare Warner. Morrison însuși i‑a scris, cu speranța că "oamenii inteligenți și binevoitori de peste tot ne pot înțelege și ne pot împărtăși criza sufletească". După ce contribuiseră la construirea armei, Morrison și mulți alți fizicieni cu idei similare considerau acum că singura cale rațională de urmat era crearea unui sistem de control internațional cu privire la toate problemele nucleare. "Oamenii de știință își dau seama", scria domnișoara Warner în termeni aprobatori în scrisoarea ei de Crăciun din 1945, "că nu se pot întoarce în laboratoare, lăsând energia atomică în seama forțelor armate ale politicienilor."

Oppenheimer știa că, în sensul său fundamental, Proiectul Manhattan realizase exact ceea ce Rabi se temuse că avea să realizeze - transformarea "apogeului a trei secole de fizică" într‑o armă de distrugere în masă. Părerea lui era că, făcând asta, proiectul secătuise fizica, și nu doar într‑un sens metafizic, iar în curând, Oppie a început să‑i disprețuiască rolul de realizare științifică. "Am luat pomul ăsta cu multe fructe coapte în el", a spus Oppenheimer în fața unui comitet al Senatului la sfârșitul anului 1945, "și l‑am scuturat tare, și au căzut radarul și bombele atomice. Spiritul dominant [din vremea războiului] a fost unul al exploatării frenetice și, oarecum, necruțătoare a lucrurilor cunoscute." Războiul a avut "un efect remarcabil asupra fizicii", a spus el, "și, practic, i‑a pus capăt." Curând, a ajuns să creadă că, în timpul războiului, "am asistat poate la o întrerupere mai evidentă a activității profesionale concrete din câmpul fizicii, chiar și în pregătirea acesteia, decât [în] orice altă țară". Totuși, războiul atrăsese atenția asupra fizicii. După cum scria Victor Weisskopf peste ani: "Prin cele mai crude argumente posibile, războiul evidențiase faptul că știința are o importanță imediată și directă pentru întreaga omenire. Această descoperire schimbase rolul fizicii."

La prânz, în ziua de vineri, 21 septembrie 1945, Oppenheimer s‑a dus să‑și ia rămas‑bun de la Henry Stimson. Pentru Stimson, era atât ultima zi în funcția de ministru de Război, cât și celebrarea lui de 78 de ani. Oppenheimer știa că Stimson era programat să țină un discurs de despărțire la Casa Albă în acea după‑amiază, în care avea să pledeze - "cu o mare întârziere", i s‑a părut lui Oppenheimer - pentru "o abordare deschisă a atomului". Conform jurnalului lui Stimson, avea să‑i spună fără menajamente președintelui Truman că "trebuie să abordăm imediat Rusia cu posibilitatea de a stabili un quid pro quo adecvat în privința bombei".

Robert îl plăcea sincer și avea încredere în bătrân, și‑i părea rău să‑l vadă plecând într‑o perioadă critică a dezbaterii care se contura cu privire la gestionarea bombei atomice în era postbelică. Cu această ocazie, Oppenheimer l‑a informat încă o dată despre unele aspecte tehnice ale bombei, apoi Stimson l‑a rugat să‑l însoțească la frizeria Pentagonului, acolo unde i s‑a tuns părul subțire și cărunt. Când a venit momentul să plece, Stimson s‑a ridicat de pe scaunul frizerului, i‑a strâns mâna lui Oppenheimer și i‑a spus: "Acum, totul este în mâinile tale."

Citiți prefața acestei cărți aici.