Prefață - Oppenheimer: un prometeu american

Citiți un fragment din această carte aici.

Viața lui Robert Oppenheimer - cariera sa, reputația, până și stima de sine - a scăpat de sub control cu patru zile înaintea Crăciunului din 1953. "Nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă", a exclamat el, privind pe geamul mașinii care gonea spre casa din Georgetown unde locuia avocatul său din Washington DC. Acolo, în doar câteva ore, trebuia să ia o hotărâre decisivă. Era el nevoit să demisioneze din funcția de consultant guvernamental sau trebuia să lupte împotriva acuzațiilor formulate în plângerea pe care Lewis Strauss^[i] - președinte al Comisiei pentru Energie Atomică (Atomic Energy Commission - AEC) - i-o înmânase din senin, mai devreme, în acea după-amiază? Documentul îl informa că în urma unei noi evaluări a trecutului său și a recomandărilor sale politice se considera că prezenta un risc la adresa securității naționale, ceea ce a dus la stabilirea a 34 de capete de acuzare care variau de la ridicol - "s-a semnalat că, în 1940, ați apărut pe o listă ca sponsor al Prietenilor Poporului Chinez" - la politic - "în toamna lui 1949, și ulterior, v-ați opus cu fermitate dezvoltării bombei cu hidrogen".

În mod curios, după bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, Oppenheimer avusese o premoniție vagă cum că-l așteptau lucruri întunecate și amenințătoare. Cândva pe la sfârșitul anilor '40, într-o vreme în care dobândise un statut cu adevărat emblematic în societatea americană, fiind cunoscut drept cel mai respectat și mai admirat om de știință și consilier în chestiuni de politică publică al generației sale (apărând chiar și pe copertele revistelor Time și Life), citise povestirea lui Henry James, Bestia din junglă. Oppenheimer a fost absolut fascinat de povestea obsesiei și a egoismului chinuitor, în care protagonistul este bântuit de premoniția că-l așteaptă "ceva neobișnuit și straniu, poate extraordinar și teribil, ceva ce, mai devreme sau mai târziu, are să ți se întâmple". Indiferent despre ce avea să fie vorba, știa că o să-l "copleșească".

Pe măsură ce valul anticomunismului din America postbelică creștea, Oppenheimer a devenit tot mai conștient că era urmărit de "o bestie din junglă". Aparițiile lui în fața unor comitete congresionale care investigau și vânau comuniști, FBI-ul interceptându-i convorbirile telefonice de acasă și de la birou, poveștile obscene despre trecutul său politic și despre recomandările politice, care au fost plasate în presă, toate l-au făcut să se simtă un om vânat. Activitățile sale de stânga de la Berkeley, din anii '30, combinate cu rezistența sa de după război în fața planurilor Forțelor Aeriene de a începe un bombardament strategic masiv cu arme nucleare (planuri pe care le comparase cu un genocid), îi înfuriaseră pe mulți dintre oamenii importanți și cu relații la Washington, inclusiv pe directorul FBI, J. Edgar Hoover, și pe Lewis Strauss.

În acea seară, în casa din Georgetown a lui Herbert și Anne Marks, s-a gândit îndelung la opțiunile pe care le avea. Herbert nu era doar avocatul său, ci și unul dintre prietenii cei mai apropiați, iar soția lui Herbert, Anne Wilson Marks, îi fusese cândva secretară la Los Alamos. În acea noapte, Anne a observat că părea să fie "într-o stare de spirit aproape disperată". Totuși, după discuții îndelungate, Oppenheimer a conchis, cu o convingere care putea fi la fel de bine resemnare, că n-avea să lase acuzațiile necontestate, indiferent cât de aranjat era totul împotriva lui. Astfel, sub îndrumarea lui Herb, a redactat o scrisoare care începea cu "Dragă Lewis". În ea, Oppenheimer remarca faptul că Strauss îl încurajase să demisioneze. "Mi-ai oferit o variantă cât se poate de atrăgătoare, în care să solicit încheierea contractului meu de consultant al Comisiei [pentru Energie Atomică], pentru a evita astfel cercetarea amănunțită a acuzațiilor [...]". Oppenheimer spunea că se gândise foarte serios la această opțiune, dar "[a]vând în vedere circumstanțele", continua el, "dacă aș proceda astfel ar însemna să accept și să fiu de acord cu ideea că n-am capacitatea necesară de a fi în slujba acestui guvern, pe care îl servesc deja de aproape 12 ani. Așa ceva nu pot face. Dacă aș fi fost atât de lipsit de demnitate, n-aș fi reușit să-mi servesc țara așa cum am încercat s-o fac sau să fiu directorul Institutului nostru [de Studii Avansate] de la Princeton, sau să fi vorbit, cum am făcut-o nu doar o dată, în numele științei și țării noastre".

La sfârșitul serii, Robert era epuizat și deznădăjduit. După mai multe pahare de băutură, s-a retras la etaj, în dormitorul oaspeților. Câteva minute mai târziu, Anne, Herbert și soția lui Robert, Kitty, care-l însoțise la Washington, au auzit o "căzătură teribilă". Alergând la etaj, au găsit dormitorul gol și ușa băii încuiată.
"Nu o puteam deschide", a spus Anne, "iar Robert nu răspundea."

Oppenheimer se prăbușise pe podeaua băii, iar corpul lui inconștient bloca ușa. Au deschis-o treptat, cu forța, împingând corpul inert al lui Robert într-o parte. Când și-a venit în fire, "nu înțelegeam nimic din ce mormăia", își amintea Anne. Le-a spus că luase unul dintre somniferele care-i fuseseră prescrise lui Kitty. "Nu-l lăsați să adoarmă", i-a avertizat un doctor la telefon, astfel că, timp de aproape o oră, până la sosirea doctorului, l-au plimbat pe Robert încoace și-ncolo, convingându-l să ia câteva guri de cafea.

"Bestia" lui Robert se năpustise asupra lui, iar supliciul care, în mod ironic, avea să-i încheie cariera în serviciul public, să-i sporească reputația și să-i ducă numele mai departe începuse.
Drumul pe care Robert l-a străbătut de la New York City la Los Alamos, New Mexico - de la obscuritate la notorietate - l-a făcut să ia parte la marile lupte și succese, în știință, dreptate socială, război și în Războiul Rece din secolul XX. Călătoria i-a fost ghidată de inteligența lui extraordinară, de părinți și de profesorii de la Școala de Cultură Etică, precum și de experiențele din tinerețe. Din punct de vedere profesional, dezvoltarea lui a început în anii '20, în Germania, unde a învățat fizica cuantică, o știință nouă pe care a iubit-o și pentru care a făcut prozelitism. În anii '30, la Universitatea Berkeley din California, în timp ce punea bazele celui mai important centru din Statele Unite pentru studiul fizicii cuantice, a fost determinat de consecințele Marii Crize de acasă și de ascensiunea fascismului din străinătate să colaboreze în mod activ cu prieteni - mulți dintre ei colegi de călătorie și comuniști - în lupta de a obține justețe economică și rasială. Aceia au fost unii dintre cei mai buni ani ai vieții sale. Faptul că, un deceniu mai târziu, acea perioadă avea să fie folosită împotriva lui pentru a-l reduce la tăcere nu face decât să ne reamintească în ce echilibru delicat se află principiile democratice pe care le împărtășim, și cu câtă grijă trebuie ele să fie apărate.

Agonia și umilința suferite de Oppenheimer în 1954 nu reprezintă un caz izolat în epoca lui McCarthy, dar, ca acuzat, nu se compară cu nimeni. El era Prometeu al Americii, "părintele bombei atomice", care se aflase în fruntea strădaniilor de a-i smulge naturii teribilul foc al soarelui pentru țara lui aflată în război. Mai târziu, vorbise cu înțelepciune despre pericolele acestuia și cu speranță despre potențialele beneficii, iar apoi, aproape de disperare, în mod critic despre propunerile unui război nuclear care aveau să fie adoptate de Armată și promovate de strategii cu studii universitare: "Cum să înțelegem o civilizație care a privit mereu etica drept o parte esențială a vieții umane, [dar] care n-a fost în stare să discute despre posibilitatea distrugerii aproape totale a omenirii decât în termeni precauți și care țin de teoria jocului?"

La sfârșitul anilor '40, când relațiile SUA-Uniunea Sovietică s-au deteriorat, dorința persistentă a lui Oppenheimer de a pune astfel de întrebări dificile despre armamentul nuclear a creat mari probleme sistemului de securitate națională de la Washington. Întoarcerea republicanilor la Casa Albă, în 1953, i-a propulsat pe adepții răzbunării nucleare, printre care și pe Lewis Strauss, în poziții de putere la Washington. Strauss și aliații săi erau hotărâți să-l reducă la tăcere pe singurul om de care se temeau că le-ar fi putut contesta în mod credibil directivele.

Luându-i cu asalt politicile și judecățile profesionale - de fapt, viața și valorile lui -, criticii lui Oppenheimer din 1954 au expus multe aspecte ale caracterului său: ambițiile și nesiguranțele sale, genialitatea și naivitatea, hotărârea și frica, stoicismul și dezorientarea. Majoritatea au fost dezvăluite în transcrierea de peste 1.000 de pagini, tipărite cu litere mici, a Consiliului Audierii de Securitate a Personalului, intitulată In the Matter of J. Robert Oppenheimer ("Cu privire la J. Robert Oppenheimer"). Totuși, textul dezvăluie cât de puțin reușiseră adversarii să îi străpungă armura emoțională pe care acest om și-o construise încă din tinerețe. Oppenheimer: un prometeu american explorează personalitatea enigmatică din spatele acestei armuri, urmărindu-l pe Robert din perioada copilăriei petrecute în Upper West Side, în New Yorkul de la începutul secolului XX, până la moartea sa din 1967. Este o biografie profund personală, documentată și scrisă cu credința că, întotdeauna, conduita publică a unei persoane și deciziile sale politice (în cazul lui Oppenheimer, poate chiar și cunoștințele științifice) sunt călăuzite de experiențele intime de pe parcursul vieții.

Am lucrat la manuscris timp de un sfert de secol, cartea bazându-se pe mii de mărturii adunate din arhive și colecții personale din țară și din străinătate. Volumul se inspiră din masiva colecție Oppenheimer, aflată la Biblioteca Congresului, și din mii de pagini cu înregistrări ale FBI, acumulate după mai bine de un sfert de secol de supraveghere. Puțini oameni din viața publică au fost expuși unei astfel de examinări. Cititorii îi vor "auzi" cuvintele, captate de aparatele de înregistrare ale FBI și transcrise. Și totuși, pentru că până și înregistrarea scrisă spune doar o parte din adevărul despre viața unui om, am intervievat, de asemenea, aproape 100 dintre prietenii, rudele și colegii cei mai apropiați ai lui Oppenheimer. Multe dintre persoanele intervievate în anii '70 și '80 nu se mai află în viață, dar poveștile lor lasă în urmă portretul nuanțat al unui om remarcabil, care ne-a condus în epoca nucleară și care s-a luptat, fără succes - așa cum am continuat și noi să o facem -, pentru a găsi o cale prin care să elimine pericolul războiului nuclear.

Totodată, povestea lui Oppenheimer ne amintește că identitatea noastră ca popor rămâne intim legată de cultura chestiunilor nucleare. "Am avut bomba în minte din 1945", observa E.L. Doctorow. "A fost prima armă, apoi diplomația, iar acum este economia noastră. Cum să presupunem că o asemenea putere monstruoasă nu ne-ar forma identitatea, după 40 de ani? Marele golem pe care l-am creat împotriva dușmanilor noștri este cultura proprie, cultura bombei - logica, credința, viziunea ei." Oppenheimer a încercat vitejește să ne abată de la această cultură a bombei, controlând amenințarea nucleară la eliberarea căreia contribuise. Efortul său cel mai important a constat în crearea unui plan pentru controlul internațional al energiei atomice, care a devenit cunoscut drept Raportul Acheson-Lilienthal (conceput și scris, de fapt, în mare parte de Oppenheimer), care rămâne un model singular al raționalității în epoca nucleară.

Totuși, politicile Războiului Rece din țară și din străinătate au zădărnicit planul, iar America, împreună cu un număr aflat în creștere de națiuni, au adoptat bomba atomică pentru următoarea jumătate de secol. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, pericolul anihilării nucleare părea să fi trecut, dar, printr-o altă întorsătură ironică a sorții, amenințarea războiului și a terorismului nuclear este probabil mai iminentă ca oricând în secolul XXI.

În epoca ulterioară zilei de 11 septembrie 2001, merită să ne amintim că părintele bombei atomice ne-a avertizat, în zorii erei nucleare, că era vorba despre o armă a terorii aleatorii care făcuse America mai vulnerabilă în fața unui atac nesăbuit. Când a fost întrebat, într-o întrunire privată a Senatului din 1946, "dacă trei sau patru bărbați n-ar putea introduce pe furiș componentele unei bombe [atomice] în New York și să arunce în aer întregul oraș", Oppenheimer a răspuns deschis: "Sigur că este posibil, iar acei oameni ar putea distruge New Yorkul." La următoarea întrebare a unui senator speriat: "Ce instrument ați folosi pentru a detecta o bombă atomică ascunsă undeva în oraș?", Robert a făcut o glumă: "O șurubelniță [pentru a deschide absolut toate lăzile sau valizele]." Singura apărare împotriva terorismului nuclear era eliminarea armelor nucleare.

Avertismentele lui Oppenheimer au fost ignorate și, în cele din urmă, el a fost redus la tăcere. La fel ca acel zeu grec răzvrătit, Prometeu, care a furat focul de la Zeus și l-a dăruit omenirii, Oppenheimer ne-a dat focul atomic, dar apoi, când a încercat să-l controleze, când a vrut să ne facă să devenim conștienți de pericolele sale teribile, mai-marii noștri, la fel ca Zeus, s-au aprins de mânie și l-au pedepsit. După cum scria Ward Evans, membru disident al consiliului de audiere al AEC, faptul că lui Oppenheimer i s-a retras autorizația de securitate a reprezentat "o pată neagră pe blazonul țării noastre".

Citiți un fragment din această carte aici.