Cuvânt înainte Fiul zeului furtunii

Citiți un fragment din această carte aici.


Cerul finlandezilor se sprijină într-un cui al lumii, care are la capăt Steaua Polară. Cerul însuși este precum o copertă imensă de carte, iluminată de mii de stele. Acolo domnesc zeii și protectorii finlandezilor, acolo trăiesc bunii finlandezi de odinioară care au murit. Puterea supremă este exercitată de Ukko, zeul suprem, numit și zeul furtunii.

Cerul finlandez e mai vechi decât restul lumii, iar zeii finlandezilor sunt și mai străvechi. Niciun alt zeu nu mai e atât de bătrân. Cel mai bătrân dintre toți este zeul furtunii, care e atât de bătrân, încât nu era încă nimic pe lume și niciun zeu nu se născuse încă atunci când el era aproape la fel de bătrân ca acum. Zeul furtunii nu e doar cel mai bătrân, ci și cel mai aspru și mai puternic. El e cel mai măreț dintre toți.

Uneori, vara, zeul furtunii le poruncește curcubeielor să decoreze cerul, iar pentru sărbătorile cerești de iarnă, o cheamă pe aurora boreală să danseze mândră în înalt. Zeul furtunii poate să zguduie pământul, să stârnească uragane și inundații devastatoare, să azvârle lavă încinsă din craterele vulcanilor, să lovească pământul cu meteoriți explozivi, să abată sateliții de pe orbită și să întunece luna sau soarele. Zeul furtunii își trimite mesajele pe pământ prin tunete și fulgere. Atunci oamenii se tem pentru viețile lor.

Morții finlandezi care au făcut fapte rele în timpul vieții ajung în Horna. Acolo, Lempo și Turja îi pun la fiert până când le dispare sângele rău. Dacă supraviețuiesc, au voie să o apuce spre Tuonela sau Manala pe o plută din lemn de pin de-a lungul râului de foc Tuonela, cu multele lui cascade fierbinți. În acel moment, oricine cade de pe plută în apa clocotită nu mai are șansă de scăpare. Câinele din Tuonela trage corpul nenorocitului la mal și-l devorează. Nu mai rămân decât niște oase albite drept mărturie a sfârșitului său mizerabil.

Odinioară, când existau doar finlandezi pe lume și încă nu erau alte popoare, zeul furtunii domnea peste toate viețuitoarele de pe pământ și din ceruri. Era regele boltei cerești, stăpânul apelor și al pământului. Era bine pe atunci.

Însă vremurile se schimbă, atât în cer, cât și pe pământ. Astăzi, există mii de popoare și rase în lume, mii de religii noi și milioane de zei. Poporul finlandez, raiul finlandez și zeii finlandezilor sunt doar o mică parte din acest întreg nespus de vast.

Partea cea mai proastă este că finlandezii nu-și mai venerează zeii și nu le mai aduc ofrande. Finlandezii s-au convertit la creștinism, și-au abandonat propriii zei. Mulți nici măcar nu mai știu că finlandezii au încă un rai al lor și zeii lor. Mai sunt doar vreo cinci sute care încă se închină zeilor străvechi, dar nici aceștia nu îndrăznesc să-și mărturisească public credința, fiindcă asta le-ar provoca dificultăți serioase. Astăzi, dacă un finlandez își cheamă zeul în ajutor, ar putea fi acuzat de idolatrie sau de batjocură față de dumnezeul creștin. Își pierde slujba, poate fi dus la un spital de boli mintale sau la închisoare, iar copiii și partenerul sau partenera persoanei cu pricina sunt ridiculizați sau ostracizați de ceilalți.

Unul dintre cei credincioși zeilor străvechi este Sampsa Ronkainen, un moșier de 40 de ani, negustor de antichități. El are o proprietate dărăpănată în comuna Suntio din regiunea Uusimaa și un magazin de antichități în cartierul Punavuori din Helsinki, pe strada Iso Rooberti.

Familia Ronkainen credea în zeii finlandezi străvechi deja din vremea culturii ceramice din nord-estul Europei, de prin anii 5000-2000 înaintea erei noastre, îi venerau și le aduceau jertfe. Sampsa fusese vaccinat, însă nu fusese trimis la orele de catehism. Nu aparține Bisericii evanghelice luterane și nici nu se duce la slujbă. Are obiceiul să se roage la zeul suprem Ukko la nevoie, deoarece crede în zeii străvechi, la fel ca tatăl și strămoșii lui odată. Cu toate acestea, Sampsa își ascunde credința. Nimeni nu știe nimic despre ea și de aceea Sampsa Ronkainen își poate trăi viața în Finlanda fără să fie persecutat.

Sampsa Ronkainen se teme de trăsnete pentru că e credincios. Pe lângă zeul suprem, în raiul finlandezilor domnește soția lui, pe nume Rauni. Ea le-a dat putere finlandezilor de odinioară să lupte împotriva trolilor de munte. Trolii de munte sunt niște creaturi cu cozi lungi, care nu se spală pe dinți și mai au și alte obiceiuri proaste. Fără Rauni, acești troli ar fi cucerit cerul si pământul.

Relația dintre Ukko și Rauni este din când în când tumultuoasă. Rauni are un obicei prost, să pufnească și să șuiere. În momente ca acestea, aerul devine parcă încărcat, iar oamenii spun că vine furtuna.

Pe lângă Ukko și Rauni, finlandezii mai au o mulțime de alți zei puternici. Cel mai însemnat dintre aceștia este Ilmarinen, zeul păcii și al soarelui. Lui i se aduc mulțumiri pentru vremea bună și zilele însorite. Ilmarinen se bucură în vreme de pace și e mâhnit pe timp de război. Ilmarinen dorea ca spiritul orașului Helsinki să domnească vreme îndelungată. În 1956, când a murit președintele Juho Kusti Paasikivi, Ilmarinen a venit să-l întâmpine pe Tuonela. A avut grijă ca Paasikivi să nu ajungă în Horna, ci în rai, care a fost iluminat doar pentru el în culorile aurorei boreale. Paasikivi, care înjura frecvent, a declarat că raiul era al dracului de frumos. Paasikivi a întrebat mai întâi dacă era posibil să-l cunoască pe general-colonelul sovietic Jdanov, care servise cândva drept președinte al Comisiei Aliate de Control în Helsinki după războaie. Jdanov murise în 1948, a explicat Paasikivi, spunând că ar fi interesant să afle ce se întâmplase cu bătrânul lui tovarăș de negocieri.

Ilmarinen s-a interesat. A aflat că Jdanov nu era disponibil. Își petrecea timpul la o temperatură de minus 70 de grade Celsius dincolo de Horna, în așa-zisul iad al Rusiei.
- De ce nu mă poate primi diavolul ăla bătrân? a strigat Paasikivi.

Cu toate acestea, a renunțat la vizită când i s-a explicat că Jdanov nu-l disprețuia pe Paasikivi și nici pe finlandezi în sine, ci avea alte motive personale care-i stăteau în cale. La urma urmei, generalul era complet bocnă.

Când îi va suna ceasul președintelui Kekkonen, Ilmarinen îi va ieși în cale pe râul Tuonela. Dacă Kekkonen ar sosi acolo de unul singur, fără cineva care să-l primească, Lempo l-ar duce direct în Horna, iar după părerea lui Ilmarinen, nu se cade ca o persoană care menținuse pacea să fie tratată în asemenea hal.

Sampsa Pellervoinen este zeul agriculturii și al creșterii animalelor. Rolul lui Sampsa este să lupte împotriva puterii iernii, o sarcină deloc ușoară în Finlanda, unde zăpada poate avea până la doi metri grosime și lacurile pot îngheța cu totul. Nu mai pomenim de mlaștinile acoperite de chiciură și de bălțile congelate! Sosirea primăverii e o muncă asiduă. Sampsa se ocupă de asta răsucind polul ceresc cu forța umărului său, astfel încât soarele să strălucească peste Finlanda înghețată și iarna să-și slăbească strânsoarea. Zăpada se topește și pământul începe să înverzească. Sampsa Pellervoinen urmărește neliniștit politica agricolă finlandeză. Nu poate înțelege de ce-ar fi supraproducția agricolă ceva rău, cu toate că așa spun finlandezii. După părerea lui Sampsa, oamenii ar trebui să fie cu atât mai fericiți cu cât pământul le oferă mai multe grâne și carne. Dacă finlandezii nu pot consuma tot ce produc, surplusul ar trebui trimis în țările care duc lipsă de alimente.

Mai sunt mulți zei importanți în raiul finlandez.

Pelto-Pekka este zeul berii, al bucuriei, beției și extazului. Pelto-Pekka crede că nu contează ce bere bei - din Lahti, Laponia sau Carelia -, ci să fii fericit, iar obiceiurile legate de băut să fie cât de cât curate, măcar asta să fie intenția. Lui Pelto-Pekka îi plac cântecele și întrecerile, zicătorile și skandenbergul și se miră că în zilele de azi nu e voie să cânți în cârciumile finlandeze. Nu poate pricepe nici de ce lumea se tot ceartă din cauza unui sortiment de bere. După părerea lui, acea bere e atât de slabă încât e potrivită mai ales pentru femei și copii. Ar putea fi distribuită în maternități și creșe pentru o sumă modică. Părinții singuri ar trebui să o primească gratuit.

Dintre marii zei finlandezi trebuie să-l menționăm pe Ägräs, zeul fertilității. Ägräs are testiculele de forma unor napi, mădularul zvelt și vocea îmbietoare. Ägräs este responsabil pentru tot ce ține de fertilitate. Nu suportă anticoncepționalele, iar avorturile sunt o blasfemie pentru el. Luteranii laestadieni, care nu acceptă contracepția de niciun fel, sunt preferații lui Ägräs, în ciuda faptului că aceștia nu cred în Ägräs, ci în Dumnezeul lor creștin, care nici măcar nu le permite să se uite la televizor. Ägräs consideră că relaxarea obiceiurilor sexuale e un lucru grozav. Principalul e să se nască prunci, iar bastarzii sunt la fel de acceptabili ca toți ceilalți. Finlandezii au nenumărați zei minori. Ronkoteus este zeul secarei, iar Virankannos al orzului. În Horna domnesc Lempo și Turja, cei care fierb sângele, și au ca ajutor o sumedenie de iezme mici. În subteran trăiesc gnomi îmblăniți, asemănători trolilor, niște creaturi serioase și puțin simple la minte, dar extrem de harnice și demne de încredere. În cimitire și morgi se află spiridușii, niște ființe voioase, în ciuda faptului că trebuie să vegheze întotdeauna asupra morților și să asculte plânsetele neconsolate ale rudelor. Există mii și mii de spiriduși de casă și elfi. Mulți dintre ei s-au stabilit în blocurile de la oraș, unde de obicei stăpânesc o întreagă scară, ocrotind mai multe familii care locuiesc acolo.

Paara, stăpânul lumii bancare, este o creatură stranie, care odinioară a supt lapte de la vacile vecinului cu ajutorul vrăjitoarelor. Laptele furat s-a prins apoi în stomacul lui Paara, iar această ființă ciudată și-a făcut nevoile sub formă de unt în putineiul proprietarului. Astăzi, Paara se ocupă cu colectarea dobânzilor, speculează la bursă, îi evacuează pe oameni din casele scoase la vânzare și acumulează tot profitul în contul bancar al stăpânului său, care este adesea secret. Pe vremuri se zicea că "rahatul lui Paara e alb"^[i], acum se zice că "foșnește". Când cele mai mari bănci comerciale din Finlanda, KOP și SYP, au fuzionat, punându-și la un loc acțiunile în valoare de miliarde, Paara aproape că a luat-o razna de fericire. A galopat cu spume la gură în jurul țării timp de multe luni de zile. Aproape că i-a pocnit stomacul din cauza acțiunilor, iar pe gură-i curgeau atât de multe bonificații, că săracii s-au îngrozit.

Rajapiru, protectorul granițelor, e adesea auzit. A strigat din toți rărunchii când s-a semnat Tratatul de pace de la Moscova în 1940 și a țipat ca din gură de șarpe când trupele finlandeze au trecut dincolo de vechea graniță în timpul Războiului de Continuare^[ii]. Vocea i s-a stins în anul l944 când ofensiva din Istmul Careliei a fost înfrântă. Rajapiru se plânge și acum din cauza înfrângerii suferite la Viipuri, dar face gălăgie și din cauza Berlinului divizat, a situației din Liban, America de Sud și Afganistan. În timpul războiului din Vietnam, au trebuit să i se taie coardele vocale, fiindcă se inflamau ori de câte ori ajungeau în cer știri despre bombardamentele masive ale americanilor.

Strigoi, monștri și spirite de toate felurile mișună când pe cer, când pe pământ sau chiar în subteran. Ihtiriekko este protectorul copiilor bastarzi uciși, care strigă aproape la fel de tare ca Rajapiru. Liekkiö și Aarni se îngrijesc de aurora boreală și de focurile rătăcitoare, iar dacă se întâmplă să se afle și zânele pe acolo, aprind pentru ele toate luminițele de care au nevoie.

Ajattara este o zeiță care întotdeauna călătorește undeva, plutind. Este nespus de frumoasă și plină de farmec. Este înveșmântată într-o rochie străvezie de focuri rătăcitoare, iar în ceruri nu e considerat potrivit să șadă nimeni cu ea. Cu toate acestea, cu Ägräs în frunte, zeii o urmăresc întruna pe Ajattara cea cu pletele lungi, iar râsetele zeiței răsună dincolo de stele.

Dintre marii zei finlandezi mai trebuie să-l amintim pe Tapio, ocrotitorul pădurii. El e stăpânul codrului, al animalelor din pădure, al vânătorii și silviculturii. Tapio este un om blând, la fel ca soția și copiii lui: bătrâna Nyrkytär, fiica Myyrikki și fiul Nyyrikki. Mieluutar, mama lui Tapio, este cea mai blândă dintre toți, iar animalul ei este veverița și copacul sacru este pinul.

Mai demult, pe când erau mai multe veverițe în lume decât finlandezi și în Finlanda creșteau numai foioase și molizi, Ukko a dorit să se culce cu Mieluutar. Mieluutar însă nu era dispusă fără să primească un dar. Ukko o întrebă:
- La ce te-ai gândit, Mieluutar?

Mieluutar nu a cerut nimic pentru ea însăși, fiind atât de modestă. În schimb, s-a gândit la veverițele sale și i-a recitat o poezie sugestivă zeului furtunii:

Așa s-a născut Tapio, fiul lui Mieluutar, iar peste tot în Finlanda au început să crească pini înalți pentru veverițe. Chiar și astăzi, veverițele preferă să cuibărească în pini, iar pinii sunt cei mai apreciați pe piața de export a lemnului.

Spiridușii de cimitir, niște ființe curioase și pline de viață, s-au minunat de acești noi copaci ciudați care au început să răsară în crângurile sacre ancestrale. Atâta au vorbit despre pini, încât a-nceput să li se spună spiriduși de pin, "männynkäisiä". De-a lungul timpului, denumirea aceasta a căpătat forma actuală: protectorii cimitirelor și morgilor sunt numiți "menninkäisiä". Astăzi mulți nu mai cunosc etimologia acestei denumiri, în ciuda numeroaselor studii în domeniul mitologiei.

Ajutorul lui Tapio este Hittavainen, a cărui misiune inițială era de a vâna iepurii pentru masa lui Tapio. Astăzi, Hittavainen se ocupă de permisele de vânătoare de cerbi și perioadele de interdicție a vânătorii.

Ahti este zeul apelor, iar însoțitoarea lui e sirena Vellamo. Uneori Ahti și Vellamo se întrec atât de sălbatic în mări și în lacuri, încât apele se revarsă, dar Ahti e de obicei blând și calm. Tapio, Hittavainen și Ahti urmăresc cu îngrijorare poluarea naturii în Finlanda și pe glob. I-au raportat situația alarmantă și atotputernicului Ukko, care a spus însă că nu poate în niciun caz forța omenirea pe căi mai bune. Ar putea să arunce tot Pământul de pe orbită dacă e nevoie, dar, deși ar rezolva astfel problema poluării, ar distruge în același timp toată omenirea.

Zeul furtunii are un fiu, pe Rutja, cel mai chipeș și mai tânăr dintre zei. Rutja este curajos și binevoitor, dar încă lipsit de experiență. Rutja îl vizitează uneori pe fratele său vitreg Turja în Tuonela; atunci Turja lasă deoparte fierberea sângelui păcătoșilor și ambii zei o apucă pe vâltorile râului din Tuonela. Strigă amândoi sălbatic coborând pe râul care clocotește, iar când apele se calmează, Rutja și Turja zâmbesc și se bat pe umăr unul pe celălalt. Distracția tinerilor zei sălbatici! În ceruri, Rutja încearcă să o atragă pe Ajattara cu vorbe convingătoare, însă zeița exuberantă nu face decât să râdă și să fugă de el. Rutja nu are nimic anume de făcut, așa că începe să se întrebe ce-ar putea face. Are multă energie, este neliniștit.

Această vastă organizație divină funcționează ineficient de vreo cinci sute de ani. Din păcate, zeii finlandezilor se văd nevoiți să afirme că religiile străine și falșii zei i-au înnebunit complet pe finlandezi. Au cugetat de nenumărate ori la decăderea credinței în ultimele secole, dar nu au găsit nicio soluție. Venerarea zeilor falși a dobândit atâta sprijin în Finlanda, încât doar vreo cinci sute de oameni mai cred acum în atotputernicul Ukko și în ceilalți zei adevărați ai finlandezilor.

Zeul furtunii și Ilmarinen nu simt nicidecum ură pentru Isus și dumnezeul creștin. Dimpotrivă, n-are decât să creadă oricine vrea în ei. Însă nu se cade ca acești creștini să-i numească idol pe zeul furtunii și păgâni pe cei care i se închină.

Pe vremuri, când cruciații au adus noua credință în Finlanda, zeul furtunii s-a amuzat teribil de agitație. Însă noua doctrină s-a impus de-a lungul secolelor, iar acum Ukko nu mai râde. Nu mai râsese de o sută de ani.

Cu toate acestea, Ilmarinen, Tapio, Ägräs și mulți alți zei erau de părere că finlandezii nu trebuiau dați complet uitării. Încă nu trebuiau să cedeze în fața creștinismului și a ateismului latent. Trebuiau să-și adune forțele și să facă în curând ceva, ceva care să redea străvechii credințe tăria și amploarea ei de odinioară.

Finlandezii erau încăpățânați, asta zeii știau bine.

Totuși, Ilmarinen și ceilalți zei s-au dus în fața lui Ukko și i-au cerut să convoace o întrunire divină ca să discute această problemă gravă. Ukko a spus:
- De cinci sute de ani, nu mai sunt zeul venerat de finlandezi... uneori simt că ar merita să-i abandonez pe finlandezi și să distrug toată nația într-un cutremur mare... dar dacă mi-ați cerut o ultimă întrunire, fie, pentru ultima oară. Faceți aranjamentele necesare.

Sampsa Pellervoinen a sugerat ca întrunirea zeilor să aibă loc pe 27 iunie, ziua lui. Sampsa a justificat ziua aleasă spunând că grânele urmau să dea în pârg. În acest fel, dezbaterea problemelor religioase putea fi și ea mai fructuoasă, mai productivă.

Zeul furtunii a acceptat data și a poruncit tuturor zeilor, gnomilor, zânelor și spiridușilor să participe la întrunire. Parcă pentru a sublinia ideea, a stârnit o furtună pentru tot restul zilei, iar noaptea a lovit c-un fulger clopotnița bisericii din Vieremä, care a luat foc și a ars din temelii. Asigurarea nu a acoperit daunele.

Citiți un fragment din această carte aici.