Romanian Railroad Photo Trip / O călătorie în fotografie - Framing A Romanian Landscape

Citiți un fragment din această carte aici.


Mediul etic

Sunt un împătimit al mersului cu trenul. În comparație cu avionul, care te trece peste și te debarcă (descarcă) direct în, sărind tocmai peste călătorie și fiind, astfel, un mod abstractizant de deplasare, un non-drum, dat fiind că pune realitatea între paranteze, dar spre deosebire și de mașină, care, dimpotrivă, tocmai pentru că te menține în realitatea străbătută, te obligă să fii atent în exclusivitate la drum, să te focalizezi preponderent asupra parcursului, trenul mi se pare cel mai socializant mod de a călători, cel mai potrivit societății: nici nu survolează, dar nici nu ne confruntă, la propriu, cu calea, fiind în același timp mijloc de locomoție și drum, utilitate și plăcere. În tren, cu trenul, pe calea ferată ești în același timp în realitate și desprins, ferit, la adăpost de ea: în poziția ideală pentru a o putea contempla fără a cădea în capcana ipostazierii sau a extrapolării (reducerii) ei estetizante. Mult mai aproape de ceea ce se cheamă cunoaștere, altfel spus, atât cât este nevoie pentru a nu ne înstrăina unii de alții, pentru a nu uita unii de alții, dar nici a impieta unii asupra altora. Trenul este cel mai socializant mod de locomoție. Călătoria cu trenul ne eliberează, adică ne lasă disponibili tocmai pentru experiența în sine a drumului, a călătoriei, oferind, în plus, o perspectivă unică, pe care aș putea-o numi mediană, calea ferată ca o cale de mijloc între abstracțiunea survolantă a avionului și imersarea mai mult sau mai puțin conflictuală a mersului cu mașina. Cu trenul ești în același timp în realitate și la adăpost de realitate: un timp suspendat. Aproape ca și cum ai merge cu pasul pe distanțe lungi. Ceea ce în același timp te apropie neîncetând, însă, să te țină la justă distanță de realitatea străbătută. Trenul e o ocazie, o perspectivă, o viziune.

Iată de ce nu prea îi înțeleg pe cei care aleg deliberat să ignore și să rateze această nesperată, invizibilă ocazie, închizându-se imediat, automat, ca în avion, în treburile personale - ca și cum trenul însuși ar fi un fel de Eurostar, străbătând realitatea printr-un tunel. Trenul oferă marea ocazie de a transforma o experiență într-un experiment, vizitând comod realitatea, adică atât cât să nu te poți fixa nicăieri asupra ei. Trenul este în sine un mod de a vedea, o perspectivă unică asupra lumii. Cea mai atent calibrată, de pe vremea când modernitatea nu-și luase cu totul zborul de pe Planetă. Or, fotografiind din tren, tocmai asta descoperă fotograful: o extensie a aparatului.

Dar, pe de altă parte, nu poți să nu te întrebi ce îl va fi împins pe curiosul Mircea Albuțiu să străbată cu trenul tocmai țara europeană care a acordat cea mai mică atenție acestui mijloc de locomoție, nu numai nedezvoltându-l, ci nici măcar întreținându-l cât de cât? Poate tocmai asta! Decelerarea derivată din nedezvoltare, adică posibilitatea de a vedea, oricum mai mult decât dintr-un TGV, mult mai apropiat de un avion terestru, zburând nu peste, ci prin realitate. Poate tocmai nedezvoltarea căilor ferate române l-a atras pe voracele privitor Albuțiu să profite de tren, transformând o experiență într-un experiment de cunoaștere atât externă, cât și internă, adică de introspecție obiectivă asupra posibilităților "aparatului", ale mediului.

Ce este fotograful aici? Cine fotografiază? Un călător? Dar el nu face doar să se plimbe cu trenul. Un explorator? Da, mai aproape de adevăr: o etnologie a apropiatului, a imediatului, a aparent cunoscutului. Un reporter? Da, dar ne-senzaționalist, al non-evenimențialului.
 
Mircea Albuțiu își performează, își proiectează, în acest proiect, potrivit acestui proiect, rolul operând blând, discret, neafectat dar sigur, asupra însuși actului de a fotografia, actul fotografic și practica fotografică devenind, astfel, extinsă, cuprinzătoare reflexie de sine. Prelungit, extins, "augmentat", "completat", aparatul operează asupra lui însuși pentru a deveni binocular, multiocular, tinzând chiar să se devină câmpul însuși: ochiul-câmp. Și devenind, astfel, un instrument autoreflexiv-etic. Ca în cele mai bune, mai autentice momente ale istoriei fotografiei ca artă socială și populară (Bourdieu).

Privirea periferică

Am putea prin urmare califica acest proiect de străbatere aproape exhaustivă cu trenul a României drept o pulsiune retro-modernistă: a merge cu trenul și a fotografia analogic, pe peliculă, favorizând, astfel, capacitatea de-focalizantă, de fapt macro-focalizantă (dacă se poate spune așa), a privirii periferice, a vedea ceea ce nu (prea) privim. Realitatea e (mai degrabă) la margine, la marginea vederii. Dincolo, în plus față de ceea ce vedem și mai ales vrem să vedem noi, ce vede, ce arată "aparatul", ce se vede, altfel spus, obiectiv (prin interacțiuni fizico-chimice), fotografia putând fi considerată mediul cel mai ingenuu (termen al lui Ortega y Gasset) sau sincer (termen al lui Graham Harman)?

Ne-dezvoltarea ca resursă, ca marjă de viață.

Cadre fixe dintr-un mediu suplimentar, adăugit, prelungit în mișcare. Combinație, agregare, asamblare de medii - aparatul de fotografiat plus trenul ca atare - într-un dispozitiv ad hoc de cunoaștere și vedere altfel "augmentată" calitativ, uman și social, nu doar tehnologic și imaginar. Hiper-mediu anti-viteză, efect de paralaxă speculat, generalizat, experiment de retenție și chiar de ariergardă, aliniere cameră-tren. Cam așa ar putea fi sintetizat, dintr-un anumit punct de vedere, experimentul video-social (a vedea societatea, a vedea alături, lângă, cum ne privim unii pe alții) al lui Mircea Albuțiu.

Pentru că în acest experiment, trenul, cum spuneam, prelungește într-un mod deloc accidental aparatul, cele două se adaugă echilibrându-se vorace, camera, ochiul "augmentat" materializând, repet, paradoxul de a decupa (extrage) imagini fixe, dar din mișcare. Nu realitatea-obiect se mișcă, ci realitatea-ochi: stă în mișcare captând ceea ce, dincolo de mediul mișcător (trenul), se află de asemenea în mișcare. Benzi sau frecvențe, straturi de mișcare, separate dar puse în interacțiune dinamică, ca într-o definiție văzută, performată în registrul vizualității, a societății înseși. Nu întâmplător, poate, pentru a ilustra paradoxurile teoriei relativității, Einstein va fi apelat, și el, la tren. Ceea ce realizează, prin acest proiect-experiment, Mircea Albuțiu este un dispozitiv relativist de cunoaștere socială, o "socializare" a ontologiei fizice.

Profunzimea laterală

Totuși, ce vedem și, poate mai ales, ce se vede? Adică ce vede fotograful, "omul cu camera" - și, acum, cu trenul: trenul-cameră -, și ce se vede în plus și poate chiar în pofida lui?

Efectul, senzațional ca sugestie pentru o cunoaștere imanentă a societății, este, pe de o parte, rămânerea în urmă (adică lăsarea în pace, în afara imaginii) și "mângâierea" realității alăturate, și, pe de altă parte, profunzimea laterală, nu (doar) frontală (înainte și înapoi e doar drumul, calea ferată amenajată prin realitate). Trenul-cameră pare, repet, a "mângâia" realitatea, a se strecura prin ea, a-i scăpa, a se juca chiar, aproape erotic, cu ea.

O realitate rămasă în urmă și în afară, și tocmai prin asta, oarecum surprinzător, protejată. Asemenea unui animal sălbatic, realitatea este curioasă, fuge și scapă, se retrage vital.

Fotografia încetează, astfel, să mai fie reprezentare, devenind evocare: opusul intruziunii și al extracționismului imaginal. Căci poate în mod "natural" și "normal", noi tocmai astfel vedem, ca dintr-o cameră-tren: nu frontal, ci lateral, profund lateral (până la orizontul vizibil și după); vedem foto; nu vedem: fotografiem în mișcare. Cu coada ochiului.

Efect, trebuie insistent, de binevenită de-focalizare, de periferializare și de recuperare, astfel, a perifericului și a periferizatului, a ceea ce, privilegiind dictatorial, segregaționist, văzul, noi aruncăm (vrând, nevrând) la margine și, de fapt, în afara imaginii, a vizibilului (politic și social). Paradoxal, dar deloc dezumanizant - dimpotrivă -, există foarte puține priviri, foarte puține schimburi și încrucișări de priviri în acest trip. Ceea ce, insist, este realist și salvator: oamenii sunt în mișcare, își văd de treabă, sunt lăsați în pace, fotografia nu întrerupe, nu se inter-pune, nu speculează (dacă tot "oglindește"). Frontalitatea poate fi o capcană sau în câmp de conflict. Realitatea este restituită astfel în "pentru-sine"-le ei, nu ca existând, egoist, "pentru noi". Ochiul fotografic este, benefic, ascuns, sustras, nesolicitând să fie privit, dar nici lăsat să adaste în cine știe ce voyeurisme.

Realitatea se dovedește, se arată, astfel, ca fiind nu doar "relativistă", ci de-a dreptul "cuantică", chiar la nivelul și la scara noastră umană și socială.

Fereastra și ochiul total. Cine pe cine fotografiază? Ne-privirea

Extraordinar de sugestiv ca tehnică combinată de cunoaștere socială este, apoi, raportul dintre exterior și interior, și, în acest sens, rolul central al ferestrei. Pentru că fotograful fotografiază și direct prin fereastră (care niciodată însă nu este "sărită", făcută să nu-și semnaleze prezența vitroasă, de lentilă și ochi în sine), dar și în interiorul trenului, uneori juxtapunând, în câteva cadre extraordinare, interiorul și exteriorul trenului, ca într-o colaj sau montaj, acestea fiind însă contingente și imanente, "date" și găsite, recuperate din realitate. Fotografiind, în felul acesta, fereastra însăși: lentila-cadru-ecran.

În călătoria foto a lui Mircea Albuțiu, în acest infinit, răbdător traveling de cadre fixe, fereastra trenului își regăsește dublul statul de obiectiv și ecran: este mediul, luneta, lentila, ochiul, dar și cadrul, rama și, disjuns dar adăugat, ecranul. Tot paralaxic, ea face ca realitatea în același timp să vină și să fie proiectată, dar din afară, adică realist și obiectiv: imaginile vin din afară, fiind proiectate, cum ar veni, pe noi, care tocmai astfel le "vedem", le percepem. Fotografia analogică restituie adevărul emanaționist al imaginii: noi suntem ecranul pe care se așază lumina umbrită, reflectată, refractată, modulată. Subiectul vederii este, fizic și chimic, obiectul ei. Iar această inversare a asimetriei vederii o politizează democratizând-o: nu noi facem imaginile celorlalți, "despre" ceilalți, ci fiecare este și se proiectează ca propria sa imagine de sine. Dar, pe altă parte parte - de fapt, reciproc -, noi nu ne vedem pe noi înșine, suntem orbi la noi înșine, avem nevoie de ceilalți ca să ne vadă, să fim văzuți.

Și nici imaginea celorlalți, dat fiind că e proiectată pe noi, n-o vedem. De aceea e nevoie de un aparat de obiectivare a inter-imaginilor, acesta fiind însă, pe de o parte, dat, dar niciodată suficient explorat și exploatat (ce "vede" și ce ne arată aparatul însuși, în plus față de intenția noastră sau chiar împotriva ei?), și trebuind să fie, prin urmare, pe de altă parte, permanent reinventat, bricolat, experimentat și testat. Aparatul este nu numai imperfect și incomplet, dar completările lui nu sunt neapărat tehnice în sensul tehnologiei, ci mai degrabă în acela al eticii, al practicii, al priceperii, al protocolului de inventat.

Trăim într-un imens dispozitiv de imagine, într-o lume-cameră și într-un aparat-ochi-câmp, într-o imagine-mediu de viață pe care, eroic aproape, dar cu nesfârșită voluptate, fotograful interpretat aici de Mircea Albuțiu încearcă să și-l re-aproprieze, să și-l re-însușească, să-l re-subiectiveze, inevitabil dinăuntru, adică în mod interior realității-fotografie, căreia încearcă să-i regăsească, tocmai, un tot mai improbabil exterior. Iar pentru asta se mobilizează, stă permanent în mișcare, parcurge în toate sensurile, ca pentru a recupera toate punctele de vedere deodată.

Cele mai complexe cadre din acest proiect sunt, deci, cele mai în care imaginea arată și interiorul, și exteriorul trenului, devenind astfel un ochi total, bifocal (subiect/obiect), în același timp extrovertit și introspectiv: dispozitivul augmentat social cameră-tren se cercetează, atunci, pe el însuși - adică investighează societatea devenită imagine: lumea din tren privește sau nu la lumea de afară, care la rândul ei privește sau nu trenul. Aparenta indiferență este, cum spuneam mai sus, salvatoare și binefăcătoare, umanizantă aici. Ne legăm unii de alții și ne raportăm unii la alții prin ne-privirile noastre, prin ne-atenția noastră practică. Pentru că privirea, mai ales cea tehnologizată, se poate autonomiza, impersonaliza, și poate ajunge să lucreze chiar împotriva noastră, transformându-ne în simple resurse de imagine și, astfel, depersonalizându-ne. Mai bine să nu ne privim!

Paradoxal, prin această binocularitate convergent / divergentă dintre interiorul trenului-cameră și exteriorul lui - care ne face să parcurgem realul ca omni-imagine -, interiorul este inclus în peisaj, peisajul, deși focalizat și încadrat, absoarbe, asemenea unui hiperobiect (Timothy Morton), interiorul. De fapt, asistăm la o reunificare a realității într-o baie salvatoare, binefăcătoare, de imanență, cu "benzile" diferite, alăturate, de viteză, adică de vizibilitate. Și reciproc - adică potrivit aceleiași structuri, sau aceluiași regim "chiasmatic" al paralaxei generalizate -, intimitatea interiorului trenului se revarsă sau include peisajul între-văzut, exteriorul, până la orizont, populând "golul" cu viață. Omul proiectat intim, post-conflictual, pe imensitatea naturii-casă: ce imagine mai ecologic sugestivă pentru prezentul nostru antropocen(tr)ic? În tren, în imagine: nimeni nu stă, cu toții ne aflăm pe drum, unii acasă la alții, adică pe fundalul Planetei. Locuim în mișcare și alergăm prin imagine: perspectivă, deja, cosmică (singurul punct de vedere exterior).

Închiși, static, într-un dispozitiv în mișcare, supuși vederii, scăldându-ne, binefăcător, în imagine. Trenul fotografiază.

Mircea Albuțiu a speculat experiența atât de "ofertantă" a trenului transformând-o într-un experiment de socializare prin, în, ca fotografiei și, în același timp, a fotografiei, și elaborând și testând un adevărat protocol de vizibilizare civilizată, de simetrizare a privirii socializante, politic-politicoase, în același timp curioase și binevoitoare, altfel spus, incluzive, cetățenești, democratice - simetrizante. A transformat un mijloc ecologic de locomoție într-un instrument de vedere și de cunoaștere socială, prelungind discret, blând, practic ecologia într-o ecosofie. Prin acest proiect, fotograful-călător și explorator imaginat, proiectat de Mircea Albuțiu reinjectează practica fotografiei binevoitor incluzive într-un câmp social saturat de fotografia neovernaculară a selfie-ului hiper-autocentrat prin care individul se închide, ca subiect-obiect narcisic exhaustiv, în aceeași bulă de sine cu lumea-decor. Ne învață cum să re-deschidem fotografia, ochii, să împărtășim aparatul-lume.

Anti-senzaționalist, ne-speculând chipurile oamenilor și fețele locurilor, situațiile lor, endo-exploratorul Mircea Albuțiu ne reînvață să privim în jur, să ne uităm unii la alții ca natură și socialitate reunificate (temelia oricărei societăți viabile), altfel spus, să profităm de situații comune - precum o banală deplasare cu trenul - pentru a sustrage și a câștiga un timp terț, în plus față de acela al muncii și de acela al timpului liber privat, în care să lucrăm, prin "pozele" pe care ni le facem cu ochii unii altora și naturii pe care o locuim, la casa comună a lumii.

Acestea sînt mizele, explicite și/sau implicite, și acestea sînt implicațiile acestui proiect.

Nici mai mult, nici mai puțin.

Citiți un fragment din această carte aici.