Jurnal de front. Din jurnalul unui medic în Războiul de Întregire (II)

Citiți prefața și studiul introductiv al acestei cărți aici.
Citiți prima parte a acestui fragment aici.

La Roman, în fața restaurantului "Central" sunt zguduit de o scenă barbară. Un căpitan din armata țarului Nicolae al II-lea a bătut cu cravașa peste față pe ordonanța sa, care sta ca un sfinx "drepți" și primea loviturile. M-am scandalizat într-atâta, că i-am strigat căpitanului: "E om, de ce-l bați?" S-a făcut vâlvă și am fost chemat la Divizie să justific gestul, fiind suspectat tot timpul. Aci, la Roman, mocirla umplea drumurile. Până la Iași ploaia nu a contenit și odată cu prima zăpadă, intrăm în cantonament la Bucium - Iași.

Nenorocirile se țin însă scai de poporul nostru... În ultima zi a anului 1916 o mare catastrofă de cale ferată vine să îndolieze 1.100 familii, români, ruși, francezi. O mână criminală a blocat frâna trenului curier, care a coborât astfel de la Bârnova la Ciurea fără frânare, pe o pantă de 200 metri diferență de altitudine pe 11 km. Trenul intrând în gara Ciurea pe o linie unde era garat un tren cu cisterne pline cu benzină, a deraiat și a fost incendiat. Dramă fără asemănare! În tot tragicul catastrofei, când călătorii erau striviți în fierăria încâlcită a vagoanelor, au apărut hienele... care nu erau decât tot "oameni", dar care, însălbăticiți, omorau victimele catastrofei, numai ca să-i jefuiască. Până au venit ajutoarele sanitare și de ordine de la Iași, tâlharii și-au făcut de cap. Și, așa, armata și poporul strâns în Moldova au început anul 1917 cu durere și mare jale.

Grijile, însă, de fiecare clipă, care în război se supun unor legi speciale, n-au lăsat prea mult timp de gândit și iată că se ivește o boală necunoscută, care ucide năprasnic.

Moartea dr. Kiriacescu de la ambulanța Diviziei a II-a cu diagnosticul de "gripă hipertoxică" (fotocopie: ordin maior medic Măldărescu) îl nemulțumește pe comandantul ambulanței noastre, locotenentul medic Traian Beca, și imediat îmi dă ordin să încalec calul și să merg la Iași să caut prin anticariate o carte cu boli exotice.

Primesc ordinul maiorului medic Măldărescu pentru a aduce "electrargol" de la Spitalul Francez din Iași, instalat în Școala "Notre Dame de Sion". Era singurul spital care poseda acest medicament, pentru dr. Kiriacescu care, în realitate, a fost prima victimă a tifosului exantematic dintre medici. Nu a putut fi salvat dr. Kiriacescu pentru că nu i s-a cunoscut boala. Moartea lui, însă, a deschis ochii medicilor, ca să-și îndrepte serios cercetările pentru descoperirea epidemiei.

Pe un ger cumplit, în goana calului, simțeam că-mi îngheață genunchii, capul și trupul calului fiind albite de gheață. Am ajuns totuși cu bine în Piața Unirii, unde întrebând din om în om, am găsit "Anticăria Baraș", chiar în Piața Unirii și, culmea, găsesc și cel mai bun tratat din Colecția "Toinot-Gilbert", "Les maladies exotiques". Cu mai mult curaj ca la venire duc tratatul în via lui Cristofor, avocat din Iași, socrul dr. Hortolomei, unde aveam noi cartierul. Cu burta pe carte, nu am slăbit-o, până când dr. Beca exclamă: "Uite exact simptomatologia, evoluția și finalul bolii soldaților noștri... Tifos exantematic!"

Din via unde locuiam, lângă Vlădiceni, până la cartierul diviziei în comuna Bucium erau vreo 3 km., nici nu știu când i-am făcut. Sunăm la telefon Marele Cartier General, să fie anunțat medicul general Vicol.

În dimineața zilei următoare, profesorul dr. Slătineanu vede Școala din Bucium, plină cu bolnavi care zăceau pe jos grămadă și dr. Beca îi arată cel dintâi și pentru prima oară în Moldova soldații plini de păduchi, exact cum scria în tratat. Se decid pe loc măsurile sanitare de urgență și se comunică la telefon generalului Vicol pentru a fi anunțat tuturor unităților tifosul exantematic. De abia din acea clipă începe greul. Se ordonă facerea de cuptoare pentru deparazitare, în fiecare comună contaminată, iar spitalul "Greierul" din vila dr. Sculy se declară spital de izolare pentru exantematici.

Chiar a doua zi, se anunță la divizie, că la Regimentul 26 "Rovine" cantonat la Tomești - Iași, de sub comanda colonelului Dobroneanu, s-a îmbolnăvit sublocotenentul medic Constantin Popescu, cu 40 de grade temperatură, în stare foarte gravă. Primesc ordin să plec imediat (se va vedea din ordinele primite că unde era greu pe mine mă trimiteau). Întrucât luasem parte la toate discuțiile cu dr. Beca și hotărârile de la Infirmeria din Bucium, gândul mi s-a dus direct la vila "Greierul". Cu ambulanța cu 6 cai, abia putând urca panta acoperită de gheață de la spital și numai împinși de vreo zece soldați, l-am depus în grija doctorului francez Clunet.

Divizia îmi dă ordin să plec și să rămân la Tomești până iau toate măsurile. Dar cum? Soldații n-aveau cămăși și izmene și purtau uniforma pe piele, îmbâcsită de păduchi. Exasperat, comunic Secției Sanitare la Iași. De data aceasta a venit prof. Cantacuzino și a luat-o cu el și pe regina Maria. De ce? N-am știut pentru moment, dar după ce a văzut realitatea și a spus "imediat Crucea Roșie să intervină!", mi-am dat seama.

Dar cum a cunoscut realitatea? Chiar la intrarea în sat, pe șes, patru soldați încărcau un furgon cu paie dintr-o șiră (gireadă, cum i se spune în Moldova) de paie. Le propun să mergem, la întâmplare, să vedem cum lucraseră soldații, pe un ger de 24 de grade sub zero. Ne-a părut rău că nu i-am fotografiat și pe soldați, dar și pe profesor și regina, îmbrăcată în blană confortabilă, pentru că ar fi fost un document al vremii. Un singur soldat era îmbrăcat complet. Ceilalți trei erau vai de ei. Unul n-avea cămașă, unul avea cămașă și manta, dar nu avea veston, altul avea cămașă și veston, dar nu avea manta. I-am întrebat pe profesor și pe regină să-mi arate cum pot combate exantematicul, dacă nu au cel puțin două schimburi neparazitate. A doua zi am primit schimburi, dar nu și petrol, după cum cerusem. A treia zi abia am putut începe deparazitarea.

După patru zile de muncă fără răgaz, în care timp am izolat 27 de soldați bolnavi, primesc ordin să plec imediat la Mănăstirea Bârnova, la Regimentul 19 "Romanați" (fotocopia ordinului), unde tifosul face ravagii. Când ajung la mănăstire, după un drum minunat cu sania la minus 29 grade prin pădurea seculară, cu copacii plini de promoroacă, o adevărată feerie de basm, consternare: de zece zile regimentul nu are niciun medic, toți au căzut bolnavi, din care doi au și murit.

Mare curaj pentru mine, pentru munca ce mă aștepta. Iau măsuri imediat pentru facerea cuptorului de deparazitare și cer să văd unde se îngroapă cadavrele. Și mai mare consternare: din cauza gerului mare, pământul fiind foarte înghețat și soldații 2/3 din ei bolnavi, nu mai are cine să-i îngroape. Stau cadavrele în stivă, unele peste altele, iar noaptea urlă lupii, care vin în haite și rup carnea de pe cadavre, devorându-le. La controlul îmbrăcămintei, aceeași nenorocire ca la Tomești, la Regimentul 26 "Rovine".

O revoltă fără seamăn mă cuprinde, dar mă stăpânesc, întocmai ca și la Tomești, unde îmi venea să-i strig reginei: "Priviți isprava voastră de a lăsa armata dezbrăcată, lista voastră civilă vă permite să vă scăldați în șampanie și să mâncați icre negre la fiecare masă, dar soldatul care duce greul războiului stă flămând și dezbrăcat!"

Când, însă, un sergent din Regimentul 19 "Romanați" îmi șoptește că regimentul are în depozit 2.000 de cearceafuri "luate" din Transilvania în retragere, nu mi-am putut stăpâni furia și drept la maiorul Florescu, locțiitorul comandantului, bolnav și el, am nimerit. Surprins de intervenția mea, la început a căutat să-mi arate că nu are dispoziție pentru transformarea cearceafurilor în cămăși și izmene, totuși a început operația. Am replicat: "Eu am luat deja măsuri pentru mobilizarea tuturor croitoreselor și rechiziționarea tuturor mașinilor de cusut din Ciurea, Bârnova și Bucium. Vreau ca în câteva zile să avem lenjeria." Spre stupefacția mea, maiorul refuză să dea cearceafurile "fără ordin superior". Îmi venea să urlu, dar foarte calm de data asta intervenii: "Vă rog frumos domnule maior, dați-mi voie să rog divizia la telefon să vă dea dezlegarea." Divizia a aprobat imediat și așa, a doua zi am putut începe opera.

Iarnă grea! Cercetarea cantonamentelor pe așa ger cumplit, mergând mai mult pe jos kilometri întregi, în sanie riscând să înghețe și vizitiul și medicul, cu degetele de la piciorul drept degerate și aproape cangrenate, sunt evacuat la Divizia a II-a. Nici nu m-am vindecat bine și primesc ordin să plec la urgență la Păun, unde era cantonat Regimentul 5 Vânători (ordinul în aceeași fotocopie) și unde muriseră toți medicii, în frunte cu căpitanul medic Constantinescu-Slatina.

Prezentarea în fața comandantului, locotenent-colonel Maximilian Hergot, a fost ceva inedit. El, neștiind că are epidemie de exantematic în regiment, îmi spune:
- Mi-au murit toți medicii, la spitale, unde au fost evacuați. Așa, cel puțin, se spune. Noi avem foarte mulți soldați bolnavi cu temperatură, dar nu știm ce boală au, îi tratează sanitarul. Ce ai să hotărăști, vom executa.
- Să trăiți, domnule maior, chemați imediat comandanții de companii să meargă cu mine, fiecare la compania lui.
- Bine - către adjutant - peste jumătate de oră să fie toți la comandament și voi merge și eu cu dvs.

Am fost pus la curent despre eroicele fapte de arme ale acestui admirabil comandant, în luptele de la Cerna (Mehedinți) contra armatelor germane.

În toate cantonamentele o curățenie exemplară, altfel decât la celelalte cantonamente de regimente. Cu toate astea, la primul bolnav prezentat găsim paraziți în cămașă și, mai grav, toți civilii din casă parazitați, toate cojoacele pline de paraziți. În toate companiile găsim în total doisprezece soldați cu temperatură.

Ocupăm două clase la școala primară din sat, pe care o transformăm în infirmerie, niciun bolnav nu prezenta însă exantem... deci, rezervă asupra diagnosticului. Se pun ventuze, se fac fricțiuni, injecții cu camfor etc., etc. La al șaselea bolnav, odată cu ridicarea ventuzelor, apare un exantem de toată frumusețea. Cum bolnavii erau spitalizați pe jos, merg imediat la comandant.
- Avem tifos exantematic în regiment. Ne trebuie paturi, lenjerie și petrol.
- Vai, domnule medic sublocotenent, am auzit cuvinte frumoase despre activitatea dumneavoastră, dar vă rog să fiți cu luare aminte, să nu-mi compromiteți regimentul.
- Nicio grijă, domnule colonel, dați-mi voie să comunic telefonic Serviciului Sanitar al diviziei, domnului medic colonel Ionescu-Mosna.
- Perfect!
- Alo, da! La telefon medic căpitan Chaix, epidemiolog din Misiunea General Berthelot, medicul șef al diviziei este și el bolnav și evacuat la spital.
- Vă rog, domnule căpitan, veniți de urgență la Păun!

După o oră jumătate sosește la infirmerie. Examinează cazurile prezentate:
- Parfaitement bien; c'est un régiment à peine contaminé. (Foarte bine, este un regiment abia contaminat.)
- Bon, mais trois médecins sont déjà morts, à cause de la même maladie. (Bine, dar trei medici au murit deja de aceeași boală.)
- Qui sait, contaminés ailleurs. (Cine știe, contaminați din altă parte.)

Într-adevăr, medicii circulau foarte mult la Iași, unde exantematicul făcuse deja numeroase victime în corpul medical, până când maladia să fie cunoscută. Două săptămâni de luptă îndrăcită în regiment și-n populația civilă. Paturi colective din scândură nouă, petrol, lenjerie nouă, câte două schimburi pentru toată lumea, așa cum am cerut.

Bravo, comandant, dar și tot așa de neînțeles, toată ziua fiind printre soldați.
- Domnule colonel, dacă vă contaminați, nu aveți niciun merit, pentru că nu aveți ce căuta în cantonamente contaminate. Eu dacă mor, sunt la datorie și așa a fost.

După mai mult timp de combatere, eu mă îmbolnăvesc și sunt transportat la Spitalul Francez de la Liceul Național Iași, unde sunt salvat grație îngrijirii devotate a medicului maior francez Lavenant și locotenent Burthy, iar eroul de la Cerna s-a îmbolnăvit la zece zile după mine și a decedat.

Ultima săptămână însă, sub comandamentul acestui brav erou, locotenent-colonelul Maximilian Hergot, m-a făcut să cunosc hidoșenia destrăbălării castei moșierești: în regiment erau ambuscați (puși la adăpost de ororile războiului) ofițeri și grade inferioare, moșieri din Oltenia, care n-au dat nici cu nasul pe front, primind permanent misiuni în dosul frontului. Printre aceștia era și un locotenent, căruia toți îi spuneau "boierul", pentru că mergea în căruța lui proprie cu caseta de fier personală plină cu bani. Din când în când făcea câte o filantropie, dând câte o șuetă de ecarté ca să-i lase expres să mai câștige și pe ofițerii săraci, cărora le închidea astfel gura când făceau aluzie la "ambuscați".

Dar, iată că într-o zi, mă cheamă locotenent-colonelul Hergot și-mi spune în patru ochi: "D-le sublocotenent, peste trei zile avem revizuirea tuturor militarilor de la partea sedentară. Cum din cauza marii mortalități a medicilor nu există nicio posibilitate de a mi se repartiza un medic, vă revine dvs. sarcina grea, dar foarte onorabilă din punct de vedere patriotic, de a face un control cinstit. Desigur, dvs. nu știți, dar în asemenea împrejurări se fac mari presiuni, chiar disperate. Are să vi se ofere sume mari și cadouri prețioase, dar vă rog să fiți atent și să rezistați, spre cinstea dvs. și binele patriei, pierderile armatei fiind foarte mari și nu se mai poate tolera această ingratitudine, care durează de prea mult, într-o vreme când ofițeri curajoși au dat tribut scump patriei... însăși viața lor." Mă roagă discreție absolută, întrucât nimeni nu va ști până în ziua revizuirii. Așa credea el, bietul colonel, brav și harnic ostaș, dar ei știau toți.

În chiar seara aceleiași zile, când întunericul s-a lăsat și zăpada scârțâia de ger, în fața casei din marginea satului Păun - Iași, unde locuiam cu un căpitan francez și un căpitan rus, atașați pe lângă Regimentul 5 Vânători pentru instructajul ostașilor cu noile arme, se oprește o sanie elegantă din Iași. Era trasă de doi cai rusești acoperiți cu valtrapuri roșu cu albastru, mânați de un muscal îndrăcit, din care descinde o tânără femeie în blănuri scumpe, întovărășită de un fost coleg de liceu, ambuscat și el la Crucea Roșie din Iași. Foarte impresionat de aceste prezențe, am aflat imediat scopul:
- Ai telefonat azi vărului tău Aurel Alexandrescu, care-și face stagiul militar la Iași, că ai vrea să vii la Iași, să stai cu ei o noapte, cât ai permisiunea de la comandant, dar nu ai cu ce veni și el ne-a rugat pe noi, să venim, să te aducem.
- A... vă mulțumesc foarte mult, întrucât și camarazii mei francezi și ruși sunt și ei la Iași și sunt singur două zile, a fost răspunsul meu.
- Dați-mi voie să mă îmbrac ca pentru oraș (adică cu mantaua mea curată pe sub cojocul terfelit pe front).

Cum în fundul saniei nu încăpeau decât două persoane, s-a urcat în sanie tânăra și frumoasa femeie în blănuri scumpe și imediat am fost invitat alături de dânsa, fostul meu coleg dorind să meargă "la spate", cu dublul scop: să o adăpostească pe doamna de ger și să fie atent la ceea ce am fi discutat noi.

Primul scop și l-a atins cu prisosință, încălzind-o cu trupul lui de atlet, dar al doilea punct l-a dezamăgit pentru că, din cauza gerului, la toate întrebările tinerei doamne eu răspundeam monosilabic. În trap nebun am coborât dealul de la Păun și tot așa șoseaua plină de zăpadă bătută, având impresia că zburăm până la Iași.

Ajunși la Iași în străduța de lângă spitalul Sf. Spiridon, un rând de case scunde care se terminau în poarta Facultății de Medicină, cu mai multe intrări prin stradă, nu puteam bănui prin care ușă vom intra, când deodată un cavalerist care făcea onorurile ne poftește înăuntru. Patru camere în vagon, fiecare ocupată de câte 3-4 ofițeri și soldați cu termen redus. În ultima cameră nu se vedea bine, fumul de țigară de să-l tai cu cuțitul nu îngăduia această investigație. Dar, odată angajați spre ea, vedem cum șase siluete se ridică de la o masă de poker, patru jucători și două "doamne bine" chibițau. După prezentări, vărul Aurel mă cheamă în camera lui, unde era aranjată o gustare copioasă, presărată numai cu bunătăți, de care nici nu-mi mai aduceam aminte de când nu le mai văzusem în vitrinele Bucureștiului, odată plecat la război.

În câteva cuvinte sunt pus la curent:
- Una dintre "damele bine" e sora locotenentului X, iar cealaltă, vară cu locotenentul... "boierul" de la voi din Regimentul 5 Vânători. După masă vom face un poker, nu-ți strică să câștigi câteva mii de lei, înțelegi, ele știu cum să facă să câștigi tu. Apoi, femeiușca aceea care te-a adus cu sania are și ea pe plutonierul..., mare proprietar în Romanați, care va veni la revizuire la regimentul tău, deși el este detașat aici la aprovizionare. Toate vor să intervină pe lângă tine să-i protejezi, fiindcă au aflat pozitiv că tu vei fi medicul comisiei de revizuire.
- Dacă vor avea vreun beteșug, să pot justifica cu adevărat măsura pe care vor ele să o iau, atunci pot face orice, dar, dacă nu au nimic justificabil, atunci să mă ierți, dar nu voi putea face nimic și chiar ar fi bine să le comunici discret ca să nu riște atâția bani.
- Nu fi prost măi, că blonda aceea care a venit să te ia și sora locotenentului sunt dispuse să te invite la ele, să rămâi în astă noapte "în familie".
- Bine ați aranjat-o voi! N-am ce zice, numai că eu, mort-copt, trebuie să fiu la ora 8 dimineața la infirmerie pentru tratamente.
- Vei fi, te va duce același muscal, care ai spus că ți-a plăcut cum mână caii.

S-a făcut ora 9 de noapte și ei n-au de gând să plece. Afară începuse să viscolească și nu se aud în stradă decât pașii grei de cizme ai patrulelor militare. Jocul meu corect le-a dat posibilitatea să cunoască sistemul meu de a nu deschide decât de la perechi în sus și a nu relansa decât de la brelan în sus, încât ei mergând cu orice carte, pe care nu erau obligați să mi-o arate, plăteau cât ceream. Se lăsau intenționat în inferioritate, astfel că la miza de 1 leu, toți în miză am câștigat 1.600 de lei (salariul meu pe patru luni, echivalent cu această sumă câștigată).

Hotărăsc să mă retrag, toți protestează, dar Aurel, mai înțelept, îmi propune să dorm la el. Imediat, ca la comandă, amândouă "cuconițele" de a căror intenție îmi vorbise el se oferă să mă găzduiască. Foarte politicos, mă scuz că nu pot.
- Dar măcar conduceți-ne, luați un ceai cu noi și dacă nu vă face plăcere, veniți la vărul dvs.
- Nu dacă îmi face plăcere, mai exact dacă nu pot, pentru că trebuie să fiu dimineața la datorie și dacă viscolește fac două ore cu sania.
- A, nu, cu Alexandru Mazdowski (numele muscalului care mâna caii ca un campion roman), maximum o oră.
- Bine, atunci să mergem!

Ne despărțim de toată societatea minus doi cu termen redus, care au foaia vizată în regulă pentru a putea circula noaptea prin oraș și merg cu noi. S-au retras aceștia, după ce ne-au depus la destinație, o casă formă de vilă, cu brazi în față. Viscolul cu troienele depuse și noaptea au făcut să nu o pot identifica. Înăuntru, cald, plăcut și un miros de parfum discret, ceea ce trădează rafinamentul "doamnelor".

În sufragerie samovarul fierbe și totul e aranjat încât amândouă servesc ceaiul. E ora 11,30 noaptea.
- Poate vreți să vă culcați.
- Da, mulțumesc frumos pentru excelentul ceai și pentru grația cu care a fost servit!

Lucie (blonda):
- Să vă arăt camerele și spuneți-mi în care vreți să dormiți. Aceasta este a Margaretei, să v-o arăt acum și pe a mea.
- O prefer pe a dvs. pentru că e la sud și n-am să aud crivățul.

O cameră simplă, cu un pat de două persoane, luminată a giorno, cu patru becuri și o lampă mică pe noptieră cu "abajur" roz.
- Vă rog să fiți ca la dvs. acasă, dacă doriți ceva, eu sunt alături, în camera mamei, care a rămas la o prietenă cu care a fost la teatru în seara asta. Sau mai bine, dacă nu adormiți imediat, vin eu, pentru că vreau să vă rog ceva foarte important, dar vă rog să nu mă refuzați.
- Să vedem, mai întâi, despre ce este vorba.
- Bine, atunci, faceți-vă toaleta, că eu voi veni peste un sfert de oră.

În camera de toaletă, apă caldă la robinet, ce fericire! Ce bine trăiesc oamenii ăștia sau, mai bine zis, femeile astea, care habar n-au de zbuciumul și chinurile frontului! Strâmb mai e croită și lumea asta! N-am apucat să termin reflexiile mele "filozofice" și ușa se întredeschise:
- Ai terminat?
- Da, desigur!
- Atunci, lasă-mă și pe mine.

Când mă întorc, apăruse deja în pervazul ușii ce da în camera ei, într-un capot alb vaporos, strâns pe trup de i se vedeau toate formele și se vedea ușor, că nu are nimic pe dedesubt.
- Te-am amăgit, pentru că eu mi-am făcut deja toaleta de noapte. Hai, spune-mi, vreau să te rog ceva, vii la mine sau vin eu la mata?
- Cum vrei!
- Bine, atunci vin eu. Și fără multe vorbe îmi strânge brațul și se strânge lângă mine.
- Îmi dai voie să mă urc în pat, pentru că mi-e frig?
- Desigur!

Cu gesturi lascive, dă deoparte cuvertura și pledul, și imediat:
- Hai, vino să te culci, spuneai că ești obosit.
- Da, dar acuma nu mai sunt.
- Atât mai bine pentru mine. Și rugămintea începu, dar... căldura trupului ei, învolburarea mea mă făcură repede să nu o mai ascult și nici să mai fiu atent, pentru că plimbând mâna pe trupul ei catifelat, am simțit cum se face mică și se strânge lângă mine.
- Acu i-acu! Vai, spune-mi, ai să-l salvezi pe bietul Jan? Cum are să meargă el pe front, nu te gândești că moare sigur și biata tanti... Uite, plicul ăsta pe noptieră, ai în el 6.000 de lei și după revizuire primești restul până la 10.000.

În gând, "ce ticăloșie!".
- Nu te supăra, te rog, dar îmi este imposibil.
- Vai, nu se poate! Am să-ți fiu sclavă toată viața, faci ce vrei cu mine, numai salvează-l pe bietul Jan.

E ceasul 6 și jumătate dimineața. O sanie cu zurgălăi s-a oprit în fața porții. E Mazdowski. Un ceai fierbinte luat în fugă, câteva îmbrățișări nebunești și în sanie băiete, că nu e de tine în această patriotică mocirlă.

Gerul care biciuie fața și răsuflarea parcă purifică încet, încet toată ființa și odată trecând calea ferată la Socola, Mazdowski dă îndemn cailor, care nu mai cunosc oboseala. În trap frumos, de data asta, cu crivățul în spate, înghit kilometrii. Este ora opt fără un sfert și sunt în fața infirmeriei.

E mare zarvă... Un bolnav internat chiar de mine ieri la prânz a făcut un acces de meningo-encefalită, destul de frecventă în formele grave din această epidemie și a fugit noaptea din infirmerie, fără ca gardianul de serviciu să observe, fiind și el toropit de oboseală. Acum îl aduceau trei ciobani, care l-au prins prin troienele de zăpadă, în timp ce ei au ieșit din stână ca să alunge lupii ce le atacaseră oile. A scăpat ca prin minune să nu fie devorat de lupi.

Deși ardeam de nerăbdare să comunic comandantului tot ce mi s-a întâmplat la Iași, nu m-am mișcat de lângă bolnavii mei până nu le-am aplicat tratamentele necesare. E ora 11, când o ștafetă de la comandă se interesează de mine.
- Comunică domnului colonel că în 20 de minute sunt la d-sa!

Abia am intrat și parcă ar fi știut totul, așa m-a primit zâmbind.
- Ei, ia spune-mi, nu ți-a fost frig pe gerul ăsta în goana cailor? (Știa de la ordonanța pe care o instruisem ce să-i spună dacă îl va chema să-l informeze.)
- Ca să fiu cinstit, nu mi-a fost frig. Doamna de lângă mine purta o blană nu numai scumpă, dar și foarte călduroasă, încât mi-a transmis și mie din căldura ei!

Locotenent-colonelul Hergot face haz de reflexia mea, dar, când am început să-i povestesc de poker, s-a încruntat. L-am lăsat să-și macine gândurile și i-am povestit aventura cu ceaiul și cu dormitul. Părea nerăbdător și, parcă, neîncrezător în atitudinea mea. Deodată:
- Ei bine, și finalul?
- Finalul? întreb eu. Un plic cu 6.000 lei.
- Și i-ai primit?
- O, nu!
- Bravo! Dar chiar dacă-i primeai și-i dădeai regimentului nu era o crimă.
- Da, dar e război.
- E adevărat, confirmă comandantul. S-au văzut atâtea răzbunări infame. Acum să te văd la revizuirea sedentarilor.

Din partea diviziei vine un maior, care părea pus pe concesii. Însă, în fața realității, s-a resemnat. După patru ore de examinare, când păream obosit, este introdus "boierul".
- Actele, vă rog, din care se vede infirmitatea pentru care ați fost scutit de front. Citesc și nu-mi vine a crede, dar nu schițez niciun gest: apendicită operată în 1910 și acum eram în februarie 1917.

Calm, examinez cicatricea, o linie frumoasă cum rar se vede.
- Cine v-a operat?
- Doctorul Ioan Jianu.
- Perfect! Ați simțit vreo jenă în ultimul timp? Pentru că trebuie să fi făcut eforturi și la moșie și pe front, chiar la sedentar.

Era vădit enervat de calmul meu.
- Domnule locotenent, fac apel la sentimentele dumneavoastră patriotice în momentele acestea atât de grele pentru țară. Desigur, aveți cunoștință că o apendicită operată atât de frumos acum 7 ani și consolidată așa de bine, nu vă poate împiedica...

N-am terminat ideea, că "boierul" nostru replică în fața comisiei:
- Destul, domnule medic sublocotenent, n-am nevoie de lecții de patriotism, treceți-mă, vă rog, bun pentru front.

"Ce animal!", îmi spun în gândul meu. Parcă el nu știe că a vrut să mă cumpere și mai mult decât atât, știe perfect că va putea cumpăra pe front pe un ticălos ca și el, avid de bani, cu care să-și poată găsi un adăpost pe la coloane sau magaziile din linia a doua. Poate va fi cerut chiar la Marele Cartier General, unde mișună "ambuscații", fii de moșieri, bancheri, petroliști, mari negustori și alții eiusdem farinae.

Citiți prefața și studiul introductiv al acestei cărți aici.