Inima curată a poveștilor

Citiți introducerea acestei cărți aici.

Vigen Guroian (n. 1948) este un distins autor și profesor universitar american de origine armeană. Bunicii săi au imigrat în Statele Unite în a doua parte a secolului XIX, în urma genocidului armean din Turcia. Vigen Guroian are un doctorat în teologie obținut sub îndrumarea filozofului și teologului Will Herberg. La sfatul acestuia, Guroian și-a dedicat cercetările și scrierile redescoperirii tradiției armene creștine în America.

Vigen Guroian a scris numeroase lucrări pe teme culturale, literare, etice, politice și educaționale. A predat la Universitatea Loyola din Maryland, Seminarul Armean St. Nersess din New York și Universitatea din Virginia. Locuiește în Virginia, Statele Unite, și continuă să scrie și să susțină conferințe în America de Nord, Europa și Orientul Apropiat.
Poveștile clasice ale copilăriei, de la Crăiasa zăpezii și Pinocchio până la Cronicile din Narnia, au influențat generații întregi de copii. Cartea lui Vigen Guroian analizează lupta dintre bine și rău care se află în miezul tuturor acestor povești și felul în care cultivă dorul înalt pentru virtuți în inima copiilor. De asemenea, cartea oferă un model de lectură a textelor clasice, astfel încât lecțiile lor de viață și spiritualitate să ajungă la inima copiilor de astăzi.

"Avem nevoie de cărți pentru copii, dar am uitat cum să le citim. Guroian scrie pentru uriașii blânzi care vor să înțeleagă cum pot poveștile să dezvolte virtuțile și cum pot hrăni nu doar sufletele copiilor, ci și pe ale părinților lor." (Andrew Kern, președinte al Institutului CiRCE)

"E greu să nu prețuiești această carte. Guroian transmite adevăruri morale și spirituale profunde cu ajutorul unor referințe academice impresionante și scriind simplu și plăcut, ca un povestitor pentru copii." (David V. Hicks, traducătorul Meditațiilor lui Marcus Aurelius)

"Această carte nu este doar o lectură plăcută, ci și o resursă didactică pentru profesorii și părinții care vor să înțeleagă de ce poveștile clasice pentru copii sunt atât de importante în dezvoltarea lor." (Carroll Smith, fondator al Institutului Charlotte Mason)


În filmul de animație creat de Disney după povestea clasică a lui Collodi, Geppetto își pune o dorință când vede prima stea a nopții: ca marioneta din lemn pe care a creat‑o să se transforme într‑un băiat adevărat. La sfârșitul filmului, dorința lui Geppetto este îndeplinită de Zâna Albastră, pentru că el, Geppetto, "le‑a dăruit fericire celorlalți" și fiindcă Pinocchio s‑a dovedit a fi "curajos, sincer și generos". Maurice Sendak, autorul contemporan de povești pentru copii, spune că filmul cu Pinocchio realizat de Disney "este bun, iar «răutatea» băiatului nu‑i decât o chestiune de lipsă a experienței de viață". Sendak apreciază filmul, dar nu‑i place cartea Pinocchio, de Collodi, pentru că marioneta "se naște rea" într‑o lume care ea însăși este "crudă și tristă, plină de ipocriți, mincinoși și șarlatani". Potrivit lui Sendak, Collodi a creat un personaj "rău din naștere, un copil damnat și păcătos", care "nu are nicio șansă [...], un ragazzo simpatic, și totuși damnat".

Sunt total în dezacord cu lectura pe care o face Sendak poveștii lui Collodi. Cu toate acestea, remarcile lui ridică unele întrebări esențiale despre semnificația copilăriei și despre natura perfecțiunii morale. Aceste aspecte fac parte din povestea lui Collodi și, așa cum voi arăta în continuare și în contrast cu opinia lui Sendak, o definesc drept una dintre marile opere literare pentru copii.

Ce înseamnă "să crești"

Sendak își explică aprecierea pentru filmul Pinocchio prin aceea că Disney stabilește ca aspect central al poveștii dorința marionetei de a crește, și mai puțin nevoia ei de a fi bună. "Dorința lui Pinocchio de a fi un băiat adevărat este tema de fond a filmului, dar «a deveni un băiat adevărat» înseamnă acum dorința de a crește, nu dorința de a fi bun [ca în povestea lui Collodi]." Sunt de acord cu Sendak în privința faptului că "a crește" este o preocupare principală în film, așa cum este și în carte. Totuși, este îngrijorător contrastul pe care îl creează el între dorința de a crește și nevoia de a fi bun. Firește, și Sendak ar fi de acord că, în mod normal, când îi spunem unui copil "e timpul să te faci mare", ne gândim că, pentru a deveni o ființă matură, o persoană trebuie să fie responsabilă din punct de vedere moral.

Ce fel de poveste ar mai fi Pinocchio, la urma urmei, dacă îndeplinirea dorinței lui Pinocchio (sau a lui Geppetto) ar însemna transformarea magică a trupului de lemn în trup din carne și oase fără îmbunătățirea simțului moral al acestuia? De fapt, nici filmul Disney și nici povestea lui Collodi nu prezintă în felul acesta dorința lui Pinocchio și transformarea lui într‑un copil în carne și oase. În ambele povești, Pinocchio vrea să fie mai mult, vrea să fie un băiat adevărat, un băiat bun, un pui de om autentic.

Toți copiii, cu excepția lui Peter Pan, vor să se facă mari. Și, de fapt, toți copiii sănătoși vor deveni adulți, indiferent dacă vor sau nu. Desigur, Pinocchio se confruntă cu o problemă deosebită, pe care Collodi o prezintă ca pe o alegorie despre devenirea morală. Pinocchio este o marionetă din lemn și, așa cum îi spune zâna cu plete albastre, marionetele nu se fac mari niciodată: "Ele se nasc marionete, trăiesc ca marionetele și mor ca marionetele." Sensul mai profund ține de metafora "lemnului". Acest caracter lemnos al minții și al voinței lui este marele obstacol în calea "creșterii" lui Pinocchio, nu faptul că din punct de vedere fizic el este din lemn. Din perspectiva aceasta, Sendak are dreptate: personajul Pinocchio creat de Collodi nu este un copil nevinovat oarecare, iar greșelile pe care le comite nu sunt, de obicei, greșeli din ignoranță, ci consecințele unor cauze precum încăpățânarea, pasiunile lipsite de disciplină și voința greșit orientată și indiferentă la sfaturile bune primite.

În filmul de animație, Pinocchio devine un băiat adevărat ca răsplată pentru buna lui purtare, odată ce Zâna Albastră îl atinge cu bagheta magică, sau, așa cum spune chiar zâna, pentru că Pinocchio s‑a dovedit a fi "curajos, sincer și generos". Potrivit concepției Disney despre imaginație, aceasta este magia. Din punct de vedere teologic, aceasta este dreptatea. Din punct de vedere moral, virtuțile apar în film atunci când Pinocchio devine uman, ele fiind chiar esența umanității: imediat ce a dovedit că este "curajos, sincer și generos", este transformat într‑un băiat adevărat. Collodi vede lucrurile altfel. În povestea lui, Pinocchio devine un copil în carne și oase după ce se trezește dintr‑un vis în care zâna cu părul albastru îl iartă pentru vechea lui îndărătnicie și pentru carențele din prezent, lăudându‑l totodată pentru decizia bună de a‑i arăta tatălui său că îl iubește. Pentru Collodi, transformarea într‑un băiat adevărat nu este atât o răsplată, cât semnul unei datorii morale pe care Pinocchio a avut‑o în vedere conștiincios, al unei sarcini care nici după ce devine băiat adevărat nu este complet îndeplinită. Iubirea față de tată, supunerea, onestitatea și devotamentul față de alții câștigă, în cele din urmă, în fața pornirii lui inițiale de a fi egoist și egocentric. Inima lui bună, înclinată spre iubire, iese învingătoare în fața minții lui de lemn. Trupul din carne și oase pe care îl primește reprezintă un stadiu semnificativ în procesul de desăvârșire a umanității lui - faptul că devine copil - atunci când demonstrează că își iubește părintele și ascultă de el. Acestea și alte virtuți sunt condițiile necesare pentru a deveni ființă umană, dar ele nu constituie umanitatea în sine. Collodi spune clar că inima bună a lui Pinocchio este sursa și substanța umanității lui și că relațiile responsabile cu ceilalți sunt calea umanității spre desăvârșire. Mila și intervenția divine contribuie, dar nu impun dezvoltarea morală a marionetei, fiindcă marioneta, contrar opiniei lui Sendak, este bună în esența sa și fiindcă mila divină nu este același lucru cu magia Disney.

Soldați din tinichea și marionete din lemn

În Creștinism, pur și simplu, C. S. Lewis lansează următoarea întrebare ipotetică:
V‑ați gândit vreodată, când erați copii, ce drăguț ar fi dacă jucăriile ar prinde viață? Să zicem că ați fi reușit să le insuflați viață. Ce‑ar fi fost dacă ați fi transformat un soldat din tinichea într‑un omuleț adevărat? Asta ar fi însemnat ca tinicheaua să devină carne și oase. Și să zicem că soldățelului nu i‑ar fi plăcut. Nu l‑ar fi interesat carnea și oasele, tot ce ar fi văzut el ar fi fost că și‑a pierdut tinicheaua. Ar fi avut impresia că‑l omorâți și ar fi făcut orice ca să vă împiedice. S‑ar fi împotrivit din răsputeri, nu ar fi vrut să se transforme în om.

În filmul produs de Disney, Geppetto își doreștie ca marioneta din lemn să devină un băiat adevărat. În basmul lui Collodi, Pinocchio este cel care își pune dorința aceasta, nu Geppetto. Și ceea ce își dorește Pinocchio, de fapt, este să devină un adult adevărat. Zâna îi explică faptul că trebuie "să înceapă prin a fi un băiat cuminte" și că acest lucru presupune ascultare, onestitate, educație și alinarea părinților.

Collodi vrea ca micii cititori să înțeleagă faptul că a fi băiat sau fetiță cuminte înseamnă a avea o relație frumoasă cu părinții. Aceasta este ideea genială a poveștii. Pe parcursul poveștii, Pinocchio vorbește despre Geppetto ca despre tatăl său. Una dintre primele încurcături în care intră este pricinuită de dorința lui aproape inocentă de a‑i aduce tatălui său o avere care i‑ar face lui Geppetto viața mai ușoară. După ce se desparte de tatăl său, intenția lui Pinocchio este de a se întoarce la el. Când își "pierde" tatăl, îl caută. Totuși, în mai multe rânduri, Pinocchio este ademenit de atracția câștigului rapid și de plăcerile ușor de obținut. Este pus la încercare de mai multe ori și de fiecare dată cedează tentației. Mintea sa de lemn, lenea, egoismul și caracterul rebel, potențate în bună măsură de lipsa de experiență, ies învingătoare în fața inimii bune, a capacității lui înnăscute de a iubi și de a acționa responsabil.

C.S. Lewis continuă: "Nu știu ce ați fi făcut cu soldățelul de tinichea. Dar este clar ce a făcut Dumnezeu cu noi. A Doua Persoană după Dumnezeu, Fiul, a devenit el însuși Om." În felul acesta, Dumnezeu nu numai că ne îndeamnă să devenim ființe umane cu adevărat mature, ci ne și arată calea și ne dă puterea de a ne desăvârși. Collodi o trimite pe zâna cu părul albastru după Pinocchio și, în momente esențiale din călătoria marionetei înapoi spre tatăl său, ea îi sare în ajutor. Apare în poveste și mai devreme, ca tânăra fată care îl salvează pe Pinocchio de la moarte când este spânzurat într‑un copac (aluzie clară la răstignirea lui Hristos), și apoi îl și adoptă ca frate. Însă este ademenit departe de zâna‑copil atunci când îi ies în cale vulpea cea vicleană și motanul. Ulterior, când se întoarce, Pinocchio descoperă că nu mai există căsuța în care locuia mica zână. "În schimb, găsi o mică placă de marmură pe care stăteau gravate următoarele cuvinte triste: AICI ZACE COPILA CU PĂR ALBASTRU, CARE A MURIT NEFERICITĂ DUPĂ CE A FOST PĂRĂSITĂ DE FRĂȚIORUL EI PINOCCHIO." Bietul Pinocchio e devastat. Cade în genunchi și "sărută piatra rece de mii de ori". Simte că moartea zânei este ca pierderea unei surori, care de‑acum se adaugă la pierderea tatălui. Și se învinuiește pentru moartea amândurora.

Acesta este un moment‑cheie al poveștii. Moartea misterioasă a zânei și inscripția de pe piatra mortuară sunt semne ale unei intervenții divine, care nu impune, dar insistă ca marioneta din lemn să devină om responsabil. Cu toate că Pinocchio se abate iar de la calea cea dreaptă și îndură cele mai cumplite consecințe ale relei sale purtări, inclusiv transformarea în măgar, în inima lui se schimbă ceva, iar amintirea aceea i se cuibărește în suflet, astfel încât, în cele din urmă, contribuie la renașterea lui și la transformarea sa într‑un băiat adevărat.

Zâna cu părul albastru este o făptură nemuritoare care nu îl abandonează pe Pinocchio. Apare iar în poveste, fiindcă, după cum află Pinocchio, este încă în viață și a devenit o tânără femeie. Reîntâlnirea are loc imediat după episodul în care Pinocchio nu reușește să îl salveze pe Geppetto din mare și este purtat de către un delfin prietenos spre un loc numit Insula Albinelor Harnice. Lui Pinocchio îi chiorăie mațele de foame, dar refuză să muncească pentru a primi ceva de mâncare, până când întâlnește o tânără care îi oferă pâine, dacă el îi cară o găleată până acasă. La început, în timp ce o însoțește spre casă, Pinocchio nu‑și dă seama cine este tânăra. Mai târziu, după ce termină de mâncat, se uită în sus la ea "cu niște ochi așa de mari, de parcă ar fi fost vrăjit".
- Ce‑i cu tine? îl întrebă femeia cu bunăvoință, râzând.
- Păi..., începu Pinocchio să se bâlbâie, păi, semeni... îmi aduci aminte de... Da, da, da! Aceeași voce... aceiași ochi... același păr... Și ai părul albastru, așa cum îl avea și ea! O, zână dragă, o, zână dragă, spune‑mi: nu cumva ești tu? Ești chiar tu?

Collodi a repus în scenă întâlnirea celor doi ucenici cu Hristos cel înviat pe drumul către Emaus (Luca 24: 13-31). Nici în acest caz, discipolii nu‑și dau seama cine este cel care merge alături de ei. Dar când Hristos cel înviat îi invită să împartă o pâine cu el, atunci li se deschid ochii. La fel se întâmplă și în povestea lui Collodi. Acest episod de ascundere și dezvăluire a identității clarifică rolul providențial și educativ al zânei. Zâna îl întreabă apoi pe Pinocchio cum de a recunoscut‑o, iar el îi răspunde: "Știam că tu ești, pentru că‑mi ești dragă." După ce și‑a pierdut sora și, crede el, tatăl, Pinocchio o întreabă dacă ar fi posibil să aibă o mamă. "Acum sunt femeie, am vârsta potrivită ca să‑ți fiu mamă", îi spune ea. "Mi‑ar plăcea foarte mult", spune el, "pentru că în loc să‑ți spun surioară, îți voi spune mamă". Și adaugă "o mamă, așa cum [au] ceilalți băieței". (Sublinierea îmi aparține.)

Tema iubirii filiale și a relației responsabile cu părinții, frații și surorile este, așa cum am spus mai devreme, esența poveștii lui Collodi. A fi un copil adevărat înseamnă a fi o fiică sau un fiu care le arată iubire părinților și se poartă responsabil. A fi bun nu este un mijloc de a dobândi răsplata - a deveni un băiat adevărat sau o fată adevărată. A fi bun este mai degrabă calitatea de a‑i respecta și de a fi responsabil față de cei pe care îi iubești, mai ales față de părinți, frați și surori. Acest lucru, insistă Collodi, este esențial pentru a deveni o ființă umană desăvârșită. Statutul de fiu sau fiică, frate sau soră și mamă sau tată ne definește în profunzime umanitatea.

Semnificația "inimii"

În acest context, este foarte ușor să comitem o altă greșeală pe care o face Sendak. Acestuia nu‑i place ceea ce el consideră a fi accentul exagerat pus de Collodi pe valorile morale. Collodi chiar presară în poveste unele proverbe și precepte morale, transmise prin intermediul unor personaje pline de culoare, precum zâna cu părul albastru, un greiere care își găsește sfârșitul în mâinile lui Pinocchio, dar care se întoarce sub forma unei surse fantomatice de înțelepciune și conștiință, un papagal și o mierlă albă. Însă aceste proverbe și precepte morale vin în sprijinul unor țeluri mărețe, precum iubirea și responsabilitatea morală. "Caracterul lor exterior" este absorbit de inima bună a lui Pinocchio și este transformat în "carnea și oasele" umanității acestuia, pe măsură ce marioneta învață să trăiască în spiritul maturității filiale, cu dorința intrinsecă de a fi bun.

Collodi ne oferă o interpretare creștină și universală a "inimii". El o consideră locul și sursa individualității personale, zona cea mai intimă a sinelui sau a eului. Inima reprezintă tot ceea ce are potențial în noi, adică întreaga noastră umanitate, pentru că suntem creați pornind de la imaginea și asemănarea cu Dumnezeu. Însă, cu toate că este bună în esență, inima este expusă ispitei: binele și răul se luptă în ea pentru întâietate. În povestea lui Collodi, urmărim această luptă prin intermediul pelerinajului pe care îl face o marionetă până când binele triumfă în inima sa, așa cum și trebuie, așa cum e firesc. Pinocchio ajunge să asculte de tatăl și de mama lui, să‑i îngrijească, fiind mișcat de compasiune.

În ultimele capitole ale cărții, Pinocchio nu numai că îl salvează pe Geppetto din burta marelui rechin, dar o și rupe cu trecutul atunci când își folosește toată energia pentru a avea grijă de tatăl său bolnav. Când află că și zâna este grav bolnavă, în spital și fără un ban, Pinocchio îi dă banii pe care îi economisise ca să‑și cumpere un costum nou, astfel încât "buna lui mamă" să poată fi îngrijită cum se cuvine. În seara aceleiași zile, Pinocchio se duce la culcare frânt de oboseală și visează că îl vizitează zâna, îl sărută și îi spune: "Ce curajos ești tu, Pinocchio! Fiindcă ești așa de bun la inimă, te iert pentru toate năzbâtiile pe care le‑ai făcut. Copiii care își iubesc părinții și îi ajută atunci când sunt bolnavi și săraci sunt demni de laudă și de iubire, chiar dacă nu sunt modele de ascultare și de bună purtare. Fii bun pe viitor și vei fi fericit."

Sendak spune că în acest episod se ține o predică "îngrozitoare". Despre iubirea zânei spune că este "o iubire castratoare", iar faptul că Pinocchio ascultă de Geppetto este o nesănătoasă "cedare completă și necondiționată în fața tatălui". Punctul lui de vedere mă face să mă întreb: oare nu mergem prea departe, de ni se par imediat suspecte dragostea filială altruistă, respectul profund față de părinți și ascultarea lor cu atenție, și ajungem să le considerăm produse dezgustătoare ale severității parentale extreme și ale dominației abuzive asupra copilului?

Călătoria lui Pinocchio: cum a devenit el un băiat adevărat

În cele din urmă, când Pinocchio cel în carne și oase privește marioneta fără viață, sprijinită de un scaun, adică ceea ce a fost el înainte, băiatul exclamă: "Ce caraghios eram când eram marionetă! Și ce fericit sunt acum că am devenit băiat adevărat!" Aceasta este o imagine surprinzătoare, o metaforă a vieții trăite din plin, având în vedere că măsura completă a vieții este judecata lui Dumnezeu însuși, reflectată în conștiințele noastre. În povestea lui Collodi, umanitatea lui Pinocchio este prezentă încă de la bun început în acea bucată de lemn, misterioasă și animată, din care Geppetto alcătuiește marioneta, o istorie inițială pe care Disney nu o redă. Lemnul este natura recalcitrantă a lui Pinocchio, adică o natură afectată de o voință îndreptată împotriva a ceea ce este bine pentru ea însăși. Marioneta trebuie să depășească această voință distructivă, ca să devină un fiu credincios și un băiat adevărat.

Onestitatea și povestirea introspectivă

Collodi îmbină parabola fiului risipitor cu povestea lui Iona și a balenei, dar și cu povestea Călătoria creștinului, de John Bunyan. La acest amestec adaugă propriul geniu. Povestea pe care ne‑o spune pare una episodică - povestea unui ștrengar -, dar așa par și viețile noastre, dacă ne gândim mai bine. Depinde de Pinocchio ca viața lui să fie mai mult decât povestea unui ștrengar. Pentru aceasta, trebuie să devină capabil să‑și interpreteze onest propria lume și propriile țeluri. Ca să realizeze acest lucru, Collodi folosește un stil narativ introspectiv. Așa se face că, în momente critice ale călătoriei lui pline de aventuri, Pinocchio încearcă să‑și spună povestea. Acest fapt este un reper pentru călătoria sa morală și spirituală de descoperire a sinelui și de transformare. Pe măsură ce trece timpul, reușește să‑și spună povestea cu mai multă onestitate, până când, în cele din urmă, relatează adevărata poveste a unui fiu risipitor care a găsit drumul înapoi spre tatăl său și care primește iertarea acestuia. Este aceeași poveste pe care o parcurge și cititorul.

Un lucru la fel de important, Collodi ne arată că există o legătură între povestire, ca introspecție onestă, și abilitatea acumulată treptat de Pinocchio de a interpreta realitatea cu precizie și de a reacționa corect în fața ei. Pinocchio face chiar de la început o primă încercare de narațiune introspectivă: se străduiește să îi explice lui Geppetto ce i s‑a întâmplat după ce a fugit de acasă. Aventura lui nefericită se sfârșește trist când Pinocchio se întoarce acasă obosit, înghețat de frig și își arde picioarele la soba cu cărbuni. Povestea lui Pinocchio despre cum s‑au petrecut întâmplările este încurcată. Combinația dintre lipsa lui de experiență și înclinația de a arunca vina pe ceilalți produce o narațiune mai degrabă bizară. Pinocchio confundă cauzalitatea fizică sau naturală cu cauzalitatea morală atunci când exclamă: "Mi s‑a făcut foame din ce în ce mai tare și, din cauza asta, bătrânelul cu scufie pe cap a deschis fereastra [...] și m‑am trezit cu o oală de apă în cap."

Inocența sau naivitatea copilului s‑ar putea să fie tot ce contează în acest caz. Dar ni se sugerează mai mult decât atât. "Tuna și fulgera", continuă Pinocchio, "și mi‑era o foame de lup și greierele vorbitor mi‑a zis:
«Așa îți trebuie, ai fost rău și asta meriți.» Iar eu i‑am zis: «Ai grijă, greieraș!» Și el mi‑a zis: «Ești o marionetă, ai cap de lemn!» Și am aruncat cu un ciocan în el și a murit, dar a fost vina lui, fiindcă eu n‑am vrut să‑l omor". În acest al doilea exemplu, Pinocchio minte sau cel puțin deformează adevărul despre ceea ce i‑a spus greierele, ca să arunce asupra lui vina morții. Chiar și în această etapă a vieții, Pinocchio dă dovadă de unele rudimente de conștiință. Copiii învață devreme aceste strategii de scuzare și reorientare a vinii asupra celorlalți, așa că se pot identifica rapid cu Pinocchio. La fel ca marioneta, copiii își dau seama că adeseori sunt la mila forțelor din jurul lor. Ideea că identitatea lui depinde în mare măsură de ceea ce i se face și i se întâmplă pare adevărată pentru experiența subiectivă a copilului. Pinocchio este o marionetă, dar viața unui copil poate semăna în bună parte cu viața unei marionete.

După ce le‑am citit această poveste fiului și fiicei mele și după ce am discutat‑o acum câțiva ani și cu elevii de clasa a patra, băieți și fete, de la Școala Sf. Paul din Brooklandville, Maryland, pot spune următoarele lucruri cu mâna pe inimă. În primul rând, copiii își amintesc mai ales dojenile și sfaturile bune ale greierelui și modul în care îl ceartă pe Pinocchio pentru lipsa lui de onestitate și pentru faptul că nu este ascultător. În al doilea rând, sunt foarte interesați de ce se întâmplă după ce se transformă Pinocchio în măgar, lucru despre care greierele spune că li se întâmplă copiilor leneși și neascultători. Și, în cele din urmă, sunt dornici să discute despre natura purtării urâte a lui Pinocchio și despre motivele pentru care se căiește.

În A Brief Reader on the Virtues of the Human Heart (Mic manual despre virtuțile inimii omului - lb. engleză în original), filosoful Josef Pieper își amintește o zicală populară din Evul Mediu: "Omul este înțelept când toate lucrurile îi par că sunt așa cum sunt ele în realitate." Această zicală ne explică succint de ce au nevoie oamenii să interpreteze realitatea fără a se înșela. Atâta vreme cât amăgirea de sine stă la baza percepției, nu ne putem maturiza pe deplin și nu putem avea un bun parcurs al vieții. În Pinocchio, metafora fiziologică a foamei simbolizează nenumăratele pasiuni și dorințe care îi fac pe copii să se abată de la drumul drept. La fel ca alți copii, Pinocchio este adeseori mânat de o foame incontrolabilă. Acest lucru îl bagă în bucluc încă de la început, așa cum pornirile lui nedisciplinate și dorul de ducă îl conduc spre falsul paradis din Țara Jucăriilor. Dar dorința lui Pinocchio de a fi un băiat adevărat, de a avea o mamă și un tată, se dovedește a fi mai adâncă și datorită ei reușește, în cele din urmă, să se izbăvească.

Imaginația și sinele moral

Adevărul adevărat despre ce înseamnă să fii om este de multe ori falsificat sau cel puțin parțial distorsionat de experiența subiectivă a copilului. O persoană trebuie să devină morală pentru a putea transcende această subiectivitate copilărească și narcisismul primitiv. Trebuie să înceapă să privească lumea condiționat de disciplina interioară a pasiunilor, de "receptivitatea față de educație și [...] deschiderea față de a primi sfaturi". Drumul lui Pinocchio spre maturitate are legătură directă cu aceste lucruri. Modul matur de a trăi în lume și de a o cunoaște nu este nici cunoașterea obiectivă asociată în mod normal cu științele exacte și nici subiectivitatea solipsismului. Este un mod intersubiectiv și relațional de a trăi experiențe și de a cunoaște ceea ce ne înconjoară. Este un mod de a interpreta lumea care presupune memorie și imaginație morală. Un sine moral nu se poate forma altfel.

Așa cum dorințele necesită disciplină, ca să fie orientate spre țeluri adecvate, și imaginația trebuie orientată de rațiune, de o memorie sănătoasă și de un cumul divers de înțelepciune umană privind lumea și posibilitățile pe care le prezintă. Transformarea lui Pinocchio într‑un băiețel și un fiu adevărat depinde de prezența și de însușirea acestor lucruri, care vin în sprijinul dorinței lui adânci de a deveni băiat adevărat și pui de om. După cum am văzut încă de la prima lui încercare de a‑și explica propriul comportament și lumea din jurul său, lui Pinocchio îi lipsește o imaginație morală sănătoasă, iar imaginația rudimentară pe care o are este coruptă de fantasmagorii. La început, pe Pinocchio îl domină fanteziile egocentrice. Freud le numește "imaginar", ca să indice ruperea de realitate; surse filosofice și literare anterioare folosesc termenul de "închipuire". Dar fantasmagoria nestăvilită și patima exagerată apar din proprie voință. Imaginația morală este altfel. Analogiile și sentimentele care decurg din imaginația morală au nevoie să fie susținute și cultivate.

Ca să îi fure lui Pinocchio cei câțiva bănuți de aur primiți de la păpușarul Mănâncă‑Foc, Vulpoiul și Motanul conving marioneta lipsită de experiență că, dacă îngroapă banii de aur în Câmpul Minunilor, va crește acolo un copac cu bani, iar el și tatăl lui vor deveni bogați. Închipuirile lui Pinocchio devin tot mai extraordinare și mai fantastice:
Ce‑ar fi dacă, în loc de o mie de bănuți de aur, aș găsi două mii pe ramurile copacului? Vai, atunci aș fi un domn bine, aranjat! Aș avea un palat splendid, o mie de căluți de lemn și o mie de grajduri în care să mă joc cu ei, o pivniță plină cu acadele și siropuri și o bibliotecă plină ochi cu bomboane, tarte, prăjituri, biscuiți cu migdale și eclere!

Acestea și alte fantasmagorii ale imaginației sale neinstruite îl bagă de multe ori în bucluc pe Pinocchio, el rămânând surd la vocile care îi dau sfaturi bune. În cele din urmă, se vindecă de aceste închipuiri vanitoase. Pe măsură ce acumulează experiență - relațiile cu agenți morali responsabili, neplăcerile întâmpinate când se lasă mânat de toane prostești sau de frică oarbă și gesturile spontane, pe care le face din inimă, ca atunci când îl salvează pe Arlecchino, și el marionetă, din cuptorul lui Mănâncă‑Foc -, Pinocchio își dezvoltă imaginația morală. Începe să facă asocieri între experiențe, interpretându‑le pe unele în funcție de altele, și să vadă corespondențe între aceste experiențe, care denotă simetrii privind modurile în care relaționează oamenii și felurile în care interacționează lucrurile în lume. Acceptă mai ales obligațiile morale și responsabilitățile care țin de legăturile lui esențiale: cu tata, cu mama, cu sora, cu vecinii și chiar cu străinii.

Citiți introducerea acestei cărți aici.