Introducere la Inima curată a poveștilor

Citiți un fragment din această carte aici.

Pe copii îi preocupă un lucru esențial: să distingă între bine și rău, între adevăr și falsitate. Această nevoie de a face distincții morale este un dar, o binecuvântare pe care ființele umane o primesc la începutul vieții. Bineînțeles, nu trebuie să confundăm această binecuvântare cu inocența. Copiii nu sunt cu totul inocenți, așa cum află fiecare dintre noi imediat ce ajunge părinte. Șiretenia de care dă dovadă chiar și cel mai mic copilaș ne pune pe gânduri: "Oare unde a învățat asta?" A deveni un om responsabil este un drum cu multe hârtoape, iar în cale apar mereu tot felul de ispite. Copiii au nevoie de îndrumare și de "o hartă" a moralității, de principii. Au de câștigat enorm de pe urma exemplului adulților care le vorbesc sincer și acționează mânați de o putere morală.

În societatea noastră, aceste nevoi ale copiilor sunt satisfăcute cu mare greutate. Unii dintre profesorii și părinții bine intenționați par să-i îndepărteze pe copii de pornirea spre moralitate, în loc să țină cont de ea pentru a le forma caracterul. Vrem să avem copii toleranți și uneori ni se pare că un simț prea tranșant al binelui și al răului nu face decât să formeze fanatici. Probabil ne-am resemnat într-o asemenea măsură să ne zbatem în apele tulburi ale culturii, în care domnesc compromisul moral și obscurantismul etic, încât ne vine greu să ne imaginăm o altă cale pentru copiii noștri. Nici eu nu fac excepție. Și uneori observ că am chiar comportamentul pe care îl critic la alții, grăbindu-mă să-mi justific lenea sau șovăiala de a cultiva conștiința și simțul moral la copiii mei. Recurgem cel mai adesea la scuza că respectăm libertatea copiilor, permițându-le să stabilească singuri ce e bine și ce e rău și să-și aleagă obiectivele de viață morală. Acesta însă nu este decât un imn înălțat falsei libertăți, prin care este lăudată în mod eronat o idee complet greșită despre autonomia individuală. Ajungem să renunțăm la autoritatea de părinți și nu reușim să fim mentorii copiilor noștri în ceea ce privește viața morală. Mă tem că aceasta este situația în clipa de față.

Orice părinte care i-a citit un basm copilului său cunoaște ceea ce aș îndrăzni să spun că este un refren universal al copilăriei: "Dar este om bun sau rău?" sau "Este o zână bună sau rea?" Ce dovadă sau asigurare mai mare am putea cere că Dumnezeu și natura au înzestrat ființele umane cu o structură morală, care are nevoie să fie îngrijită și cultivată? Cu toate acestea, societatea favorizează trinitatea antiumană a pragmatismului, a subiectivismului și a relativismului cultural, prin care se neagă existența simțului moral și a legii morale.

În urmă cu 50 de ani, C.S. Lewis, autorul faimoasei serii Cronicile din Narnia, a scris o cărticică remarcabilă, intitulată Desființarea omului. În acea carte, Lewis aducea în discuție forțele care secătuiesc imaginația morală și o înlocuiesc cu raționalitatea utilitaristă. Atrăgea atenția asupra unei filosofii a educației și creșterii copiilor care zdruncină încrederea în certitudinile morale și o înlocuiește cu dogma potrivit căreia moralitatea depinde de dorința individuală și de contextul cultural. Acesta este spiritul vremii care pune stăpânire pe multă lume. Și totuși, pe măsură ce ne supunem acestei "noi moralități", încă ne dorim și ne așteptăm de la copiii noștri să devină oameni buni, în consonanță cu standardele mai ferme ale "vechii moralități". Acesta "este tragicomicul situației", comentează Lewis, adică în vreme ce "ne dorim cu ardoare tocmai aceste însușiri [de caracter și virtute]" pentru copiii noștri, "îi împiedicăm întruna să le dobândească [...] Niște nerozi teribili, le smulgem organul cel mai important, dar ne așteptăm ca acesta să funcționeze. Creștem oameni fără inimă și ne așteptăm să fie morali".

Nu este surprinzător faptul că C.S. Lewis, un bun observator al fenomenelor culturale, a scris o serie de povești remarcabile pentru copii - prima și cea mai cunoscută dintre ele fiind Leul, Vrăjitoarea și dulapul -, care îl invită pe copilul modern într-o lume în care încă domnește "vechea moralitate", păstrându-și forța captivantă. Desigur, Lewis a preluat această revenire la basme ca pe o moștenire, o tendință din perioada victoriană. A călcat pe urmele scriitorilor din secolul al XIX-lea care au inventat un gen modern de basme și povești fantastice, printre care se numără cu siguranță Hans Christian Andersen și George MacDonald.

Autorii din perioada victoriană au adus basmele în camera copiilor pentru că au văzut în ele capacitatea de a stimula și de a cultiva imaginația morală. În zilele noastre, suntem martorii unui reviriment al interesului pentru basme. Renumitul psihiatru Bruno Bettelheim a dat un important impuls acestei mișcări acum aproape 25 de ani, când a publicat Psihanaliza basmelor. "În acest moment al istoriei nici nu mai este nevoie să accentuăm", scria Bettelheim, "faptul că cei mici au nevoie de un tip de educație morală [...] [care îi învață] nu prin concepte etice abstracte, ci prin ceea ce pare într-un mod concret corect și deci semnificativ. [...] Copilul află despre lucrurile cu adevărat semnificative cu ajutorul basmelor".

Mai recent, fostul secretar de stat pentru educație din Statele Unite, William J. Bennett, a editat trei antologii de mare succes, care conțin o selecție amplă de basme clasice și povești moderne pentru copii. Prin The Book of Virtues (1994), The Moral Compass și A Children's Book of Virtues (1995) (Cartea virtuților, Busola morală și Cartea virtuților pentru copii - lb. engleză în original), Bennett a răspuns dorinței uriașe a părinților și a profesorilor de a găsi sprijin și îndrumare în alegerea poveștilor care au forța de a modela caracterul copiilor.

Ca părinte care și-a crescut copiii în anii '80, și eu am avut nevoie de îndrumare în alegerea poveștilor pe care să le citesc fiului meu, Rafi, și fiicei mele, Victoria, după ce depășiseră stadiul cărților mari, cu ilustrații. Când copiii mei aveau între 7 și 12 ani, le-am citit toate poveștile discutate în această carte. După aceea, am dus aceste lecturi în sala de clasă; și iată că de un deceniu predau cursuri despre literatura pentru copii în cadrul unor programe religioase la nivel de licență și masterat.

Totul a început de la o conversație purtată într-o seară, în toamna lui 1983, în salonul unui hotel din Washington, D.C. Stabilisem o întâlnire cu scriitorul și eseistul Russell Kirk și cu soția acestuia, Annette, care se aflau în oraș fiindcă Russell urma să susțină o prelegere. Russell Kirk scrisese câteva texte despre literatura pentru copii și își exersa adesea talentul de a le spune celor patru fete ale sale ceea el numea "povești cu fantome". În seara aceea, am îndrăznit să-l întreb care dintre poveștile pentru copii îi plăceau cel mai mult. Iar el a avut bunăvoința să-mi răspundă. A menționat Prințesa și goblinii de George MacDonald, Pinocchio de Carlo Collodi, preferata lui, și Cronicile din Narnia de C.S. Lewis. A adăugat și alte favorite, precum Regele râului de aur de John Ruskin, Uriașul egoist de Oscar Wilde și, firește, poveștile clasice ale Fraților Grimm și ale lui Hans Christian Andersen.

Nu toate poveștile pomenite de Russell Kirk în seara aceea și altele descoperite de mine ulterior au ajuns în cartea de față. Însă unele sunt menționate și discutate în scurta bibliografie adnotată din concluzii. Dar Russell și Annette Kirk ne-au oferit mie și soției mele un punct de plecare atunci când știam despre literatura pentru copii la fel de puține cum cred că știu mulți dintre cititorii acestui volum. De ce am scris cartea aceasta? Pentru a veni în sprijinul părinților și al profesorilor care vor să învețe, așa cum am făcut-o și noi, ce cărți și povești să citească împreună cu copiii în toiul unei vieți agitate, în care timpul este limitat și contează să alegi cu înțelepciune lecturile.

Pe măsură ce exploram domeniul, am fost surprins să descopăr cât de puține cărți prezintă și discută tematica literaturii pentru copii într-un mod accesibil pentru părinți și profesori. Adevărat, Oxford University Press a publicat asemenea lucrări introductive privind istoria literaturii pentru copii, precum Children's Literature: An Illustrated History (Literatura pentru copii: o istorie ilustrată - lb. engleză în original), și a editat colecții splendide de basme și povești pentru copii, cum sunt The Classic Fairy Tales (Basme clasice - lb. engleză în original), editată de Iona și Peter Opie, și The Oxford Book of Modern Fairy Tales (Cartea basmelor moderne - lb. engleză în original), editată de Alison Lurie. Dar nu prea există cărți care să comenteze conținutul și sensul acestor povești, corelându-le cu capacitatea de înțelegere a copiilor și cu preocuparea părinților și a profesorilor de a crește copii cu simț moral.

Critica literară despre literatura modernă pentru copii este un domeniu de studiu relativ nou, care încă nu are un corpus interpretativ substanțial sau impresionant. Și cele mai multe dintre materialele disponibile se adresează experților. Psihologii și educatorii desfășoară cercetări, dar cel mai adesea abordează aspecte specifice unor discipline și aproape de fiecare dată acestea sunt privite dintr-o perspectivă laică, a științelor sociale. De multe ori, studiile se bazează pe teoriile psihologice privind dezvoltarea copilului. S-ar putea crede că eticienii sunt mai breji. Cu toate acestea, eticienii teologi și filosofi nu se gândesc nici ei prea mult la copii ca la ucenici în ale moralei și nici nu au scris prea des despre virtuțile reprezentate și transmise în poveștile pentru copii. Probabil că acest lucru se întâmplă, la fel ca în cazul multora, pentru că și moraliștii subscriu la ideea falsă cum că la vârsta copilăriei este mai importantă socializarea și mai puțin importantă formarea morală. În orice caz, este mult mai sigur să presupui că, atunci când vine vorba de moralitate, agentul moral este un adult. De la această idee pornesc majoritatea eticienilor contemporani.

Prin urmare, scopul cărții mele este unul mai degrabă simplu, și anume să ofer un îndrumar util privind lectura unora dintre cele mai îndrăgite basme și povești fantastice clasice și contemporane. Încerc să le vin în ajutor părinților și profesorilor care vor să exploreze semnificația morală și religioasă a acestor povești împreună cu copiii sau elevii lor. În general, am lăsat în seama altora definirea copilăriei și a ce anume constituie literatura pentru copii. Toate poveștile discutate în această carte intră în categoria basmelor și a genului modern de povești fantastice pentru copii. Experiența de la clasă, cu studenți de vârste între 18 și 80 de ani, mi-a demonstrat înțelepciunea observației lui C. S. Lewis referitoare la cel mai important test privind literatura pentru copii. Într-un eseu despre procesul de scriere a poveștilor pentru copii, Lewis face o remarcă usturătoare: "Aproape că-mi vine să institui o regulă potrivit căreia o poveste pentru copii care le place doar copiilor nu este o poveste bună. Cele bune rezistă la testul timpului și al vârstei. Un vals care îți place doar când valsezi nu este un vals bun."

Menirea mea este aceea de teolog și, cumva de la sine înțeles, mă preocupă nu doar temele morale, ci și marile întrebări religioase ridicate de unii dintre cei mai populari și mai respectați autori de povești pentru copii. De cele mai multe ori, scriitorii și criticii contemporani evită temele religioase sau le dezbat stânjeniți, dacă nu cumva le resping cu totul. Prin urmare, mi-am propus să explorez temeinic o parte dintre aceste teme religioase. Unele dintre titlurile capitolelor reflectă această preocupare. Teme precum iubirea, nemurirea, răul și izbăvirea sunt în centrul celor mai bune povești pentru copii. Iar aceste teme nu ar trebui să fie ignorate sau bagatelizate. Sper că această carte are un plus de valoare datorită atenției pe care o acordă aspectelor religioase din aceste povești și că de ea se vor bucura atât cititorii religioși, cât și cei nereligioși.

După cum spuneam, cartea aceasta a pornit chiar de la copiii mei: fiul meu, Rafi, care, în timp ce scriu această introducere, se pregătește să absolve liceul, și fiica mea, Victoria, care are 15 ani. Altfel spus, cartea aceasta a fost creată în mare măsură pentru că, la fel ca alți părinți, credeam că este important să le citesc copiilor și să aleg poveștile potrivite pentru ei. Am căutat povești care să le stimuleze imaginația și să le ofere amintiri care să le influențeze pozitiv caracterul și comportamentul de-a lungul vieții.

Am motive să cred că poveștile au avut succes. Cred că fiul și fiica mea nu sunt doar cititori mai buni, ci și persoane mai bune datorită acelui timp special petrecut împreună în fiecare seară înainte de a merge la culcare, citind basme de Frații Grimm și George MacDonald sau Märchen și povești amuzante din Orientul Mijlociu și din Armenia, pe care mi le spunea bunica mea când eram copil. Cred că la dorința fiului meu de a merge într-un sat izolat din Armenia în vara anului 1996, ca să ajute la reconstruirea unei biserici vechi dărâmate la cutremur, a contribuit și faptul că i-am istorisit poveștile auzite de la bunica. Printre formularele lui de înscriere la facultăți, am descoperit un scurt eseu în care Rafi a răspuns la o întrebare despre cărțile din copilărie care au însemnat cel mai mult pentru el. Cronicile din Narnia, de C.S. Lewis, scria el, i s-au părut cele mai memorabile, pentru că a rămas cu unele modele etice de care să țină seama în viață. Iar la un curs de engleză, a decis să citească toată seria încă o dată și să scrie un eseu despre modul în care folosește Lewis elemente de epopee clasică în poveștile sale.

În ceea ce o privește pe Victoria, a apărut o minunată confluență între lecturile noastre din copilăria ei și arta baletului, de care s-a atașat mai târziu. Prin dans a învățat cât de mult au influențat basmele muzica și arta. În primăvara anului 1997, compania de dans din care făcea parte Victoria a pus în scenă un spectacol de balet după Alice în Țara Minunilor, în care ea a jucat rolul Reginei de Cupă.

Cred că marile basme inspiră în mod firesc dorința de dans și de dramatizare. Când Victoria era în clasa a patra, i-am propus profesoarei ei de engleză ideea de a-mi ține seminarul de literatură pentru copii la clasa ei. Am hotărât împreună ca textul citit de toți să fie Pinocchio și că ne vom coordona eforturile, astfel încât studenții mei și cu mine să ne întâlnim spre sfârșitul primăverii cu elevii de clasa a patra de la Școala Sf. Paul din Brooklandville, Maryland, să stăm de vorbă și să prezentăm postere care înfățișează scene sau episoade din poveste. Aveam să încheiem împărțindu-ne în mici grupuri, ca să repetăm ca niște actori unele dintre aceste scene sau episoade, iar la urmă să ne strângem cu toții și să jucăm scenetele în fața celorlalți.

Îmi aduc aminte destul de clar reacția studenților mei față de această experiență la următoarea noastră întâlnire. Erau uimiți de cât de multe detalii și-au amintit elevii de clasa a patra și ce lecții surprinzător de "sofisticate" au reținut din ceea ce citiseră. Studenții mi-au mărturisit cu jenă și onestitate că elevii de clasa a patra pătrunseseră mai multe semnificații decât ei. Copiii se pare că înțeleseseră mai bine decât ei natura tentațiilor și a greșelilor făcute de Pinocchio, precum și motivele acestora. De asemenea, erau mult mai puțin dispuși să îi scuze comportamentul, care îi aduce atât de multe necazuri și îl întristează așa de tare pe tatăl său. Încă nu erau convinși, așa cum sunt studenții din facultățile din ziua de azi, că maturizarea este un drum drept: 12 ani de școală primară și de liceu, 4 ani de facultate și apoi, cu diploma în mână, fiecare este pe cale de a deveni o ființă umană completă și de succes.

În vreme ce studenții mei au recunoscut că se plictiseau când se repeta povestea, copiii de clasă primară erau absorbiți de repetiție, pentru că le arăta propriile experiențe imediate în care încercau să fie buni și nu reușeau, după care încercau din nou. Un lucru și mai important, repetiția le arăta ce înseamnă viața și efortul, cum să depășească greutățile și cum să meargă mai departe. Le arăta ce înseamnă fericirea. Așa cum observă G. K. Chesterton în autobiografia sa spirituală intitulată Ortodoxia: "Este un indicator al moralității esențiale din ținutul fermecat al basmelor (lucru prea des trecut cu vederea) faptul că acolo fericirea, la fel ca fericirea din orice altă parte, presupune un țel și chiar o provocare. Putem admira un peisaj doar dacă vrem să-l străbatem." Încercările și eșecurile repetate ale lui Pinocchio și provocările cărora le face față iar și iar, ca să revină la obiectul fericirii sale - Geppetto, tatăl și creatorul său -, au căpătat un sens imediat pentru copiii de clasa a patra și le-au captivat atenția. Studenții mei au început să bănuiască faptul că poate pierduseră ceva când deveniseră oameni mari - bucuria mirării și dorința de a afla cum sunt alții -, că poate acestea ar fi fost prețuite și păstrate în viața lor, dacă ar fi crescut cu mai multe povești precum cele citite în clasă. Poate că școlarii de clasa a patra pe care îi întâlniseră erau mai aproape decât ei de izvoarele moralității umane și înțelegeau Pinocchio mai bine decât ei, care aleseseră să studieze etica la facultate.

Repetiția mai însemna încă un lucru pentru copiii de clasa a patra, un lucru a cărui importanță a fost abia atunci conștientizată și de studenții mei. Chesterton observă că, după ce ajungem adulți, tindem să credem că repetiția este monotonie, "ca bătaia ceasului. Oamenii cred că, dacă universul ar fi personal, ar fi unul variat, dacă soarele ar fi plin de viață, atunci ar dansa". Dimpotrivă, "variația activităților umane este, în general, determinată nu de viață, ci de moarte, de estomparea și epuizarea forței și a dorinței. Mișcările omului sunt diverse din cauza unor aspecte neînsemnate, precum eșecul sau oboseala". Și asta în timp ce repetiția, departe de a însemna monotonie și apatie, poate însemna încântare, dorință și vitalitate. Se pare că asta a însemnat pentru copiii de la Școala Sf. Paul, care citiseră Pinocchio. "Copiii dau din picioare pentru că au prea multă, nu prea puțină viață în ei. Pentru că au o energie nestăvilită, un spirit neînfricat și liber, și tocmai de asta își doresc ca lucrurile să se repete și să nu se schimbe. Ei zic mereu «Mai vreau!» pentru că lucrul acela le face plăcere. Poate că Dumnezeu creează fiecare margaretă pe rând, dar nu se plictisește niciodată să creeze margarete", concluzionează Chesterton. "Poate că El are elanul etern al copilăriei, căci noi am păcătuit și am îmbătrânit, dar Tatăl nostru e mai tânăr decât noi. Repetițiile din natură s-ar putea să nu fie o pură întâmplare, ci un bis ca la teatru." Această idee le-a venit și studenților mei. Poate că avem nevoie de mai multe ore de educație intergenerațională în genul celei la care am participat cu studenții la Școala Sf. Paul. Poate că basmele nu ar trebui să ocupe un loc important doar în copilărie, ci să fie citite și de cât mai mulți studenți.

În capitolul 1, aduc în discuție ceea ce cred că reprezintă unele dintre cele mai grave lipsuri ale educației contemporane în legătură cu instruirea morală a copiilor noștri și cu rolul pe care l-ar putea juca basmele și poveștile fantastice în depășirea acestor probleme. Punctele de vedere pe care le exprim mi le-am format și mi-au fost confirmate prin experiența la clasă. Autoevaluarea onestă a studenților mei de la Colegiul Loyola m-a ajutat nu în mică măsură să scriu această carte și să îi dau un țel.

Însă am predat și unor grupe de părinți și profesori, absolvenți de facultate, la Institutul Ecumenic de Teologie de la Seminarul și Universitatea Sf. Maria din Baltimore, Maryland. Și aș dori să evidențiez două ateliere de vară pe care le-am organizat la institut în 1995 și 1996. La aceste seminare au participat mai ales profesori și pastori, de la măicuțe care predau în școlile parohiale romano-catolice la pastori de culoare protestanți, din bisericile aflate în centrele orașelor, dar și persoane laice care predau în școli publice și private sau în școli de duminică. Ce am învățat de la acești participanți ar merita mult mai multă atenție decât le pot acorda eu aici. Dar inspirația pentru conținutul acestei cărți vine în mare parte din aceste ateliere.

În timpul seminarelor noastre, un pastor de culoare de la o biserică orășenească a inițiat o serie de predici pentru adulți și copii în care a vorbit despre basmele pe care le discutam noi la oră. A făcut o paralelă între aceste povestiri, Biblie și problemele etice sociale de care se loveau cei din parohia lui. A comparat în mod remarcabil Frumoasa și Bestia cu povestea din Vechiul Testament despre Rut și Naomi. A comparat dragostea lui Rut pentru soacra ei, Naomi, și refuzul de a o abandona cu dragostea și devotamentul Frumoasei față de tatăl său. A explicat și modul în care, fiind măritată cu Boaz, Rut izbutește să-și țină promisiunea și să nu o abandoneze niciodată pe Naomi. În același mod, chiar dacă Frumoasa își respectă promisiunea față de Bestie și se mărită cu el, în cele din urmă, ea împacă situația aceasta cu dragostea și devotamentul față de tatăl său. Un alt pastor de culoare a găsit în Hänsel și Gretel resurse folositoare în munca sa cu copii abandonați și abuzați. După spusele lui, "în fiecare zi dăm peste un Hänsel sau o Gretel pe la colțurile de stradă din centrul orașului".

Ca proiect final, mulți dintre participanții la seminar au profitat de ocazie ca să alcătuiască o schiță de curriculum pe care l-ar putea introduce în școlile și bisericile lor. O învățătoare de școală primară a creat un curriculum intitulat "Program pentru educarea caracterului la clasele primare". A inclus o secțiune despre educația morală și a pus la punct un plan de lecție folosind basme clasice și povești moderne precum Iepurele de catifea, de Margery Williams. Alte trei femei, responsabile de curriculumul educațional în câteva parohii romano-catolice, au alcătuit un manual întreg și un îndrumar pentru părinți, intitulat "Învățarea virtuților și a valorilor cu ajutorul basmelor", creat pentru un atelier despre taina spovedaniei. Au scris secțiuni despre dezvoltarea copilului, despre legătura dintre poveste și ritual, adăugând două anexe consistente în care prezentau o selecție de basme și de lucruri utile pentru părinți, care să-i ajute să citească și să discute aceste povești alături de copii.

O invitație

Așa am scris această carte - stimulat de lecturile făcute alături de copiii mei, precum și de experiența folosirii la clasă a literaturii pentru copii. Am ascultat cu foarte mare atenție vocile "necunoscătorilor" (copiii și studenții mei) și am încercat să transmit cât mai bine ceea ce am învățat din întâlnirea lor cu poveștile discutate în aceste pagini. M-am străduit să-i ajut pe părinți și pe profesori să identifice anumite standarde valorice în aceste povești, pe care poate nu au reușit să le vadă singuri. Însă mi-am propus să nu stric plăcerea lecturii acestor povești, fie că e prima oară, fie că este a zecea oară. Adevărurile adânci ale unei povești bune, și mai ales ale unui basm, nu se pot revela prin analiză discursivă. Atunci, de ce am mai spune povești? Mai degrabă, aceste adevăruri trebuie trăite prin povestea însăși și savurate imediat, pe măsură ce se desfășoară întâmplările, atunci când pericolul devine iminent și se întrevede bucuria reunirii cu cei dragi. În Cheia de aur, povestea tulburătoare scrisă de George MacDonald, tânăra eroină se întâlnește cu Bătrânul Pământului:
Atunci, Bătrânul Pământului se aplecă spre podeaua peșterii, ridică o stâncă uriașă și o dădu într-o parte. Dedesubt se căsca acum o gaură.
- Acesta este drumul, spuse el.
- Dar nu sunt trepte.
- Trebuie să te arunci înăuntru. Altă cale nu există.

Așa se întâmplă și cu basmele.

Fie ca lectura acestei cărți să fie un început - nu o încheiere, ci o invitație de a explora neîncetat imaginația. Și, mai ales, sper ca micuții noștri să aibă cel mai mult de câștigat în urma acestei lecturi.

Citiți un fragment din această carte aici.