Printre zeii goi. India, între extaz și miracol

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Radu Polizu (născut la București) a părăsit România cu doi ani înainte de 1989, mutându-se în SUA, unde a urmat o carieră în televiziune, dezvoltând compania FlyingMonk, specializată în inginerie de media și producție de documentare culturale. Călătorind independent, a filmat în mai mult de 80 de țări, concentrându-se pe tradițiile și cultura locurilor vizitate. Când nu călătorește, oferă consultanță pentru dezvoltarea de studiouri de televiziune și companii de media în New York, scrie și editează filme documentare și publică pe blog eseuri de călătorie (flyingmonk.com). În 2016 i-a apărut la Scrisul Românesc prima carte în limba română, Cartea poveștilor uitate, relatând întâmplări din peregrinările sale în jurul lumii pentru filmări. Between Ceausescu and Fidel a apărut la New Meridian Arts în 2018 și apoi în limba română în 2020, la Eikon. Tot la New Meridian Arts i-a apărut în 2022 versiunea în limba engleză a acestei cărți, Among Naked Gods. În prezent locuiește la New York.

"Radu Polizu, un călător pasionat cu un ochi antrenat în descoperirea lumii, are abilitatea să creioneze peisaje, să creeze atmosfera locului și să înfățișeze portretele oamenilor pe care îi întâlnește, oferind o perspectivă corectă și originală asupra unui spațiu fără timp, un loc unic în spiritualitate, arhitectură și cultură. Printre zeii goi este o evocare vie a Indiei, descriindu-i complexitatea prin prisma curiozității neobosite a autorului." (Carmen Firan)

"Am vrut să scriu despre India pe care o iubesc, menționând mai puțin bijuteriile sale arhitecturale sau destinațiile turistice promovate în pliante și concentrându-mă pe perspectiva călătorului care nu-și poate reține uimirea în timp ce descoperă această țară minunată." (Radu Polizu)


În holul hotelului l-am găsit pe șoferul roșcovanului care ne aștepta. Subhash s-a dovedit a fi o încântare în toată călătoria și, cu zâmbetul lui bonom ce nu l-a părăsit aproape niciodată și într-o engleză eliptică, îmi zice:
- Mr. Radu, we go Rajasthan.
- Asta știm. Dar unde ajungem azi? îl întreb.
- Jhunjhunu.
- Bine, dacă zici tu. Hai să plecăm! Ușor de zis, căci nu știam ce ne așteaptă.

Dacă aș fi avut ocazia în viața mea să merg pe un drum din India chiar și pentru zece minute, cu siguranță n-aș mai fi închiriat o mașină. Citisem că India este singura țară unde este mai ieftin să închiriezi mașină cu șofer decât una pe care s-o conduci tu, dar numai când am ajuns pe drum am înțeles de ce. Dacă o conduci singur, sunt șanse mici, chiar infime, să o mai aduci înapoi, cât despre tine... moștenirea engleză îi face pe indieni să conducă pe stânga, dar drumurile erau așa de înguste, că nu puteai să alegi o anumită parte, ci mergeai ca toți ceilalți pe mijloc. Tot pe mijloc veneau și cei din sensul opus și astfel acel mijloc devenea de fapt întregul drum; o fostă fâșie de asfalt de lățimea unui camion, acum dantelată și nepavată probabil de la plecarea englezilor. Toți claxonau cu voluptate, îndemnați de mesajele înscrise mai peste tot: Please honk! - "Vă rugăm claxonați!".

Camioanele, cunoscute sub termenul englezesc lorry, erau stăpânele acestor drumuri. mergeau cu aplomb pe mijloc cu viteza amețitoare de 40 km/h, claxonând continuu și gonind din drumul lor orice mișca sau ar fi mișcat înainte de a fi trecut ele pe acolo.

Noaptea, numărul lor se tripla și șoferii conduceau drogați ca să poată rezista mai bine oboselii. Rezultatele se vedeau dimineața, când numărul lorry-urilor răsturnate crea o imagine apocaliptică pe drumuri. Carcase îndoite, camioane în șanțuri, șoferi fumând în așteptarea unui ajutor efemer.

Peisajul era însă "bucolic", cu turme de capre, vaci mai mult sau mai puțin sfinte, bivoli, cămile și chiar elefanți apărând în acest trafic brownian și înconjurând mașina pe ambele părți doar ca să se răspândească zăpăcite când un claxon de camion se auzea din față. motocicletele și bicicletele zburau la vederea camioanelor, iar oamenii își făceau toate treburile pe drum sau pe marginea lui, total detașați, într-o stare aproape contemplativă.

mașina noastră mergea ca vântul cu 40 km/h. Era un Ambassador construit în 1995 după un design neschimbat de când a fost conceput de englezi în 1938. Nu avea scaune, ci două bănci și evident că nu avea centuri de siguranță, care nu erau nici măcar imaginate înainte de război. Bineînțeles că, de fiecare dată când vedeam cum un camion se repede drept spre noi, ne gândeam că unii mor cu crucea în față, iar noi cu un semn pe care scrie TATA, dar, în ultimul moment, Subhash vira într-un nor de praf către laterala drumului și, ca prin miracol, camionul sinucigaș dispărea undeva în inexistență, iar noi ne continuam traseul.
- No problem, sir! mașina asta este binecuvântată. Aici îl avem pe Shiva, aici pe Krishna, avem și o Biblie și un Coran. Toți zeii sunt în mașină, ne spunea Subhash încercând să împrăștie groaza din privirile noastre din fericire încă destul de adormite.

Din păcate, nu eram însă atât de convinși de contribuția zeilor prezenți după ce am citit câte mașini, care nu fuseseră la fel de binecuvântate, se striviseră în ziua precedentă, așa că ne uitam prin parbriz ca la un joc electronic ce-ți oferă o singură viață, dar, fiind în India, cel puțin cu posibilitatea de reîncarnare.

......
- OK, Subhash. Hai să mergem în Jhunjhunu să vedem ce este pe acolo. Ne-am pierdut toată ziua pe drum înaintând cu 40 de kilometri pe oră, măcar acum să vedem ceva.

Ne-a dus în oraș și ne-a lăsat la intrarea în bazar.
- No problem. mergeți puțin să vă plimbați prin oraș, așa, cam vreun sfert de oră, și eu vă aștept aici și ne întoarcem la resort.
- În niciun caz, nu trebuie să stai după noi! Tu du-te înapoi la resort și noi stăm aici să vizităm, că pare foarte interesant.
- Mr. Radu, aici este la țară. În India nu este chiar așa de curat. Și mai sunt și animalele... O dată pe o franțuzoaică a împuns-o o vacă cu cornul.
- Subhash, du-te la resort și vino peste vreo trei ore. Suntem în regulă. Am fost noi în locuri mult mai rele decât ăsta. Nu-ți face griji pentru noi. O să fim OK.

Alungat, săracul om a plecat, iar noi am început să explorăm o lume cum nu aveam să mai vedem.

Primul lucru care ne-a lovit a fost mirosul. Pestilențial și atotcuprinzător. Nu era cel pe care-l descoperiserăm în prima zi la aeroportul din Delhi, ci unul mult mai pregnant, înțepător; un miros dulceag de putregai și hoit care pătrundea în orice spațiu și ne intra valuri-valuri în nări.

Locul însă ne fascina. Nehru Bazar este inima acelui oraș plin de viață și debordând de o energie pe care numai în India o poți întâlni.

Haveli-urile pictate sunt înșirate de-a lungul străzilor, toate decorate gaudiesc cu zei albaștrii, elefanți, cămile, scene de cavalerie, oameni cu joben, mașini și trenuri și imagini ale vechilor negustori prosperi și ale familiilor lor. Curțile interioare sunt o oază de liniște și pace. Când le treceai pragul, aveai senzația că ești teleportat într-o cu totul altă dimensiune, o lume care cu câteva secunde înainte părea imposibilă. Înăuntrul acelor curți parcă până și mirosul devenea mai îngăduitor.

Cel mai important templu al orașului, Rani Sati, îi este dedicat soției lui Abhimanyu, fiul lui Arjuna, eroul Mahābhāratei, care a murit în luptă. Vechea tradiție cerea ca, la moartea soțului, soția să se autoimoleze, obicei numit sati, care, paradoxal, rezistă chiar și în ziua de azi, în ciuda opoziției formale a guvernului. Conform legendei templului, Uttarā, soția lui Abhimanyu, a săvârșit sati pūjā, aruncându-se pe rugul funerar al soțului. Și, poate pentru că nu a învățat lecția că nu-ți este prea bine dacă te arunci în foc, a făcut același lucru și în următoarea reîncarnare pe care i-a dăruit-o Krishna, de data aceasta ca simplă țărancă.

Templul are o fațadă impunătoare, formată din sute de coloane între care sunt atârnate balconașe pictate din vârful cărora toți zeii adunați se uitau la mulțimea de curioși și pelerini de la bază. Templul este un magnet pentru credincioși, care pun pe seama lui o mulțime de minuni și vindecări într-o lume construită în întregime din miracole.

Deja trecuseră vreo două ore în care nu ne împunsese încă nicio vacă, dar mirosul ne dobora. Ne era din ce în ce mai greu să respirăm, iar ochii au început să ne lăcrimeze din cauza unui fum ce părea să vină de nicăieri, dar care se răspândea peste tot, învăluind întregul oraș.

În fața noastră era Khetri mahal, un palat în ruină cu câteva etaje făcute din coloane și balcoane. Palatul era complet părăsit, fără urmă de mobilier, plin de lilieci care zburau prin maiestuoasele saloane goale pline de un miros penetrant de guano. Am început să urcăm treptele care ne duceau pe terasa de pe care am fi putut admira orașul la apus. mirosul devenea însă din ce în ce mai puternic, aproape de nesuportat, și, pentru prima dată în viața mea de călător care se consideră foarte rezistent, am ajuns să mă gândesc cu jind la resort-ul curat din care plecasem. Poate Subhash avusese dreptate...

De la înălțimea terasei orașul se zărea tremurând dedesubt în lumina crepusculară, iar mirosul atinsese climaxul. Și atunci am văzut de unde venea...

la baza palatului, într-o parte, chiar spre oraș, era un uriaș maldăr de gunoi. Focurile ardeau scoțând un fum dulce, cadavre de animale zăceau acoperite de muște, iar câini flămânzi erau peste tot mușcând din hoituri și mârâind unii la alții. Vacile pășteau placide lângă mormanul de gunoi, înconjurându-l cu munți de balegă și adăugându-și contribuția olfactivă la acel miros pestilențial. Imaginea era parcă scoasă dintr-un tablou de Hieronymus Bosch, pe care nu-l admiram însă într-o pinacotecă șic, ci în lumea reală, adevărată, tangibilă și, mai ales, senzorială, în care ne învârteam și noi.

Am coborât în fugă treptele palatului acompaniați de radarul liliecilor și de mirosul lor de guano și am luat-o direct spre bazar, unde am putut distinge de la mare distanță zâmbetul salvator a lui Subhash.
- Mr. Radu, v-a plăcut? Veeery beautiful!


Kumbh melā este un festival de spiritualitate care respectă regulile oricărui târg comercial din lume. Numai că nu se desfășoară în atmosfera septică a unui centru de convenții precum cel din Las Vegas, ci pe un imens câmp prăfuit, gol în tot restul timpului, care devine un adevărat oraș pentru câteva săptămâni o dată la câțiva ani. Fiecare baba închiriază o parcelă de teren pentru a-și așeza tabăra formată din câteva corturi instalate sub supravegherea unui manager. Adepții lui amenajează o bucătărie, montează o cișmea, sapă o toaletă improvizată și atârnă o draperie portocalie pe o sfoară care devine peretele străveziu și mișcat de vânt al băii. Tot aici se aduc găleți cu apă caldă de la bucătărie dacă vrei să te speli ceva mai serios. Când te plimbi pe potecile câmpului, auzi din fiecare tabără predicile pentru pūjā, toți cei din jur salutându-te și invitându-te să le vizitezi corturile. Îți dau pliante și broșuri așa cum ar face-o la orice târg comercial din New York sau Londra. În felul ăsta speră că tabăra lor ți se va părea interesantă și li te vei alătura pentru o pūjā matinală, le vei asculta învățăturile și poate vei deveni unul dintre discipolii care mai târziu ar putea aduce și o contribuție financiară. Cu cât un guru are mai mulți discipoli, cu atât mai importante sunt considerate învățăturile lui, promovându-l din neant spre relevanță.

Am plecat în dimineața următoare la o plimbare pe aleile pline de minuni ale taberelor din jur. Dând un colț, am văzut venind spre mine o procesiune de sute de robe portocalii, toți purtând steaguri și desfășurând un ritual pe care nici măcar nu aș fi încercat să-l înțeleg. După ce robele portocalii au dispărut în zare, din partea cealaltă a venit o altă procesiune cu un baba complet gol, un naga baba, care dansa fericit pe acordurile bajan-ului ce se ridicau împreună cu praful de pe aleea de pământ până la Ishvara. Pe o potecă laterală se zărea un alt cortegiu, care avea în frunte un naga baba mai plinuț, așezat în fața unei căruțe trase de un bou gârbovit și urmat de câțiva discipoli. lângă el, pe un scaun de pe platformă, se afla portretul gurului care era probabil fondatorul micii mișcări.

Shaiva, adepții lui Shiva, cu frunțile pictate în dungi orizontale, se întrepătrundeau cu vaishnava, adepții lui Vishnu, cu frunțile pictate în dungi verticale. Se rugau pașnic împreună, chiar dacă fiecare era convins cu tărie că zeul lor iubit este cel suprem. Din când în când, un baba pitoresc se oprea și mă ruga să-i fac o fotografie. Făceam poza și i-o arătam, îi dădeam câteva rupii și plecam mai departe, navigând un incredibil spectacol al umanității care nu înceta să mă surprindă la fiecare pas. În tabăra următoare am găsit doi naga baba îmbibați în marijuana. Puțin mai departe, un adept picta o statuie într-un albastru strepezitor. Ceva mai încolo, un baba fotogenic mi-a întins o broșură colorată și m-a apucat de mână ca să mă duc să-i vizitez tabăra. Misiunea Hare Krishna era la ora de incantații, învăluită într-un nor de praf ce părea o ceață teatrală, acoperind nu scena unui concert rock, ci un spectacol magic pe scena nețărmurită a vieții. Imaginile curgeau în cascadă în fața camerei de filmat, un paradis pentru orice fotograf, care putea face poze fără să ceară permisiunea sau să se teamă de conflicte.

Puțin mai departe i-am găsit pe necromanți. Își spun aghori și sunt bărbați care își petrec viața meditând în izolare totală pe smashan, ghat-uri funerare unde sunt arse cadavrele. Într-o țară cu un miliard de locuitori, smashan-urile sunt mereu în plină activitate, cele mai cunoscute fiind cele din Varanasi, unde focurile ard continuu de secole. Rotația cadavrelor este rapidă, ceea ce face ca arderea să fie uneori incompletă, resturile nearse fiind aruncate în Ganga, hrană pentru pești și câini. Aghori roiesc prin locurile funerare cu trupurile mânjite de cenușa de la incinerări și cu părul lung legat cu două oase umane. Se hrănesc din craniile adunate după ce focul le-a deschis. Cei care locuiesc în părțile din cimitire unde cadavrele sunt lăsate să putrezească meditează deasupra cadavrelor, mâncând bucățele de carne din trupurile în descompunere. Nimic nu contează pentru ei, căci toată lumea tangibilă este o iluzie. mama Universală, zeița în care cred, veghează asupra lor, ea fiind singura autoritate pe care o respectă. Când îi vezi, arată ca niște vrăjitori îmbrăcați în negru, de care cu siguranță te-ai feri, dar asta numai din cauza temerilor ancestrale.

Hoinărind, am ajuns la o tabără plină de naga baba. Stăteau în corturile lor, complet dezbrăcați, protejându-se de soarele torid. Cunoscuți și sub numele de baba goi, sunt sfinți care au renunțat la viața socială și locuiesc în peșterile din Himalaya, de unde pleacă odată la câțiva ani și numai pentru a participa la ritualurile de la Kumbh melā. Termenul naga provine de la cuvântul sanscrit pentru munte, habitatul lor în cea mai mare parte a vieții. Naga baba îl venerează pe Shiva în întruchiparea Pashupatinath, care reprezintă una dintre cele șase tradiții din shaivism. Practică penitențe extrem de dure și trăiesc goi în peșterile de la mare altitudine, în iernile lungi folosindu-se doar pe pregătirea lor de yoghini ca să poată rezista condițiilor vitrege. Preceptele tradiției lor le cer să ducă o viață lipsită de pofte trupești, lăcomie, ego sau orice altă dorință și, din această cauză, ultima și cea mai înaltă etapă a antrenamentului pe care îl efectuează este de a-și slăbi falusul prin lovirea lui cu mantre vedice și a-l face inactiv. Ca să devină naga baba, ei încep prin a-și face ritualurile funerare în timpul vieții, declarându-se morți pentru familie și societate. Urmează apoi un antrenament foarte dur, ce ține cel puțin zece ani, dar de cele mai multe ori se întinde și până la 30 de ani.

Există și femei care fac parte din această tradiție. Ele se numesc naga sādhvī și sunt obligate să se înfășoare tot timpul într-o pânză galbenă. majoritatea credincioșilor hinduși consideră că naga baba sunt supraoameni, chiar zei sau reprezentanți ai zeilor coborâți pe pământ pentru a ajuta omenirea în truda ei zilnică.

Trupurile lor sunt acoperite de cenușă. mulți dintre ei nu-și tund niciodată părul, care este împletit și legat într-un coc în vârful capului. Unii poartă mărgele rudrāksa, al căror rol este strict ceremonial, dar îi ajută să se conecteze spiritual cu zeii. Toți sunt însă împodobiți cu fulmala, un șirag de gălbenele care, de cele mai multe ori, este singurul lucru ce le acoperă corpul gol. În condițiile austere din munți, naga baba trăiesc din ofrandele aduse de credincioșii care îi venerează ca pe niște zei. Tradiția acestei colectivități de zei goi se pierde în istoria Indiei. Chiar și soldații lui Alexandru Macedon le-au raportat prezența. Penitențele lor i-au impresionat puternic pe Buddha și pe Mahavira, fondatorul religiei jainiste. Ādi Śaṅkara a fost un erudit vedic indian ce a trăit în secolul al VIII-lea și este creditat ca autor al scrierilor Advaita Vedānta. Această tradiție a nondualității spune că lumea așa cum o vedem noi este o iluzie și că nu există de fapt nicio diferență între Brahman, divinitatea universală, și ātman, sine. Dar, pe lângă erudit, Ādi Śaṅkarācārya era și războinic și a căutat să îi înroleze pe naga baba, cunoscuți pentru antrenamentul lor intens și extrem, în akhara. Aceste organizații religioase au ajuns să lupte cu succes împotriva armatelor invadatoare musulmane în timpul îndelungatei istorii a Indiei. Această capacitate războinică seculară a fost transmisă din generație în generație, iar unii naga baba poartă chiar și în zilele noastre tridente, ca armă, dar și ca simbol al lui Shiva.

Am intrat în vorbă cu niște naga baba și mi-au cerut imediat o donație. În timp ce eram cufundat în conversație cu unul dintre ei, la un moment dat am auzit țipete din tabăra înconjurătoare. O mulțime de naga baba au ieșit din corturi, de peste tot, producând agitație și zgomot în toată tabăra și au început să alerge deodată, toți goi, spre templele din Haridwar. Extaziați, credincioșii au început să-i urmeze, prosternându-se pentru a săruta locul unde picioarele sfinte ale zeilor goi atinseseră pământul. m-am alăturat cursei, împodobit cu câteva aparate de filmat, trepied și un rucsac, arătând ca un brad de Crăciun alergător, și, cu mare efort, după un timp am reușit să-i ajung din urmă. Alergau euforic, îmbrâncindu-se unii pe alții și pe toți ceilalți credincioși care li se alăturau de pe margini, fără să țină cont de niciun fel de reguli sau norme sociale, de care se lepădaseră cu multă vreme în urmă, când au devenit sfinți. mulțimea de pelerini care venea din spate era aproape la fel de extaziată ca ei, atinsă într-un fel de goliciunea lor divină.

Am alergat alături de ei, din când în când fiind înconjurat de acești zei goi și încercând cu greu să le filmez procesiunea. De cele mai multe ori se țineau strâns unul de altul, împingându-mă și dându-mă la o parte. În mijlocul împletiturii de trupuri se afla un naga baba solid, pe umerii căruia stătea un alt baba tânăr și efeminat, spre încântarea euforică a confraților din jur.

În fruntea șuvoiului uman se afla un baba mai tânăr și complet gol, care alerga cu spatele, râzând și filmând întreaga procesiune cu o mică cameră video. Era singurul obiect fabricat din întreaga paradă, dacă nu puneai la socoteală ghirlandele de gălbenele înfășurate în jurul gâturilor. Scena era uluitoare; contrastul dintre ascetismul total și tehnologia modernă putând fi imaginat cu greu.

Ne-am oprit pentru o clipă pe un pod de peste Gange, ale cărui ape se rostogoleau verzi și curate dedesubt, și am lăsat șuvoiul de naga baba să-și continue fericiți alergarea spre abluțiunile lor rituale, care urmau să le curețe orice reziduu de karma rea rămas în ființele lor sfinte. În Kumbh, naga baba au prioritate la snan, scufundarea sfântă, ei fiind primii care se îmbăiază în apele sacre ale Gangelui, deschizând favorabil ritualurile zilei. Malurile Gangelui erau inundate în culoare. Am coborât pe promenada pavată și m-am pierdut într-o explozie cromatică de sariuri. Sate întregi din întreaga Indie veniseră aici pentru a asista la Kumbh. Toți pelerinii aveau partea superioară a corpului înfășurată într-o eșarfă mare și colorată, folosită și pe post de pătură. O întindeau pe jos și mâncau, găteau și dormeau pe ea, aproape de malurile sfinte ale râului mistic. Veneau cu o pungă plină de orez, ce urma să le servească drept hrană, ca o garnitură la spiritualitatea care le era servită de tot ceea ce îi înconjura. Trei mese metafizice pe zi. Pelerinii rămâneau pe malurile râului pentru câteva zile ale festivalului, poate o săptămână sau chiar o lună, lângă dragul lor Ganga, dormind pe jos, pe iarbă sau pe pământ, fără toalete sau baie în afară de cea din râu, printre focurile unde își găteau mâncarea nespirituală. Imaginile păreau că ar fi fost scoase din niște arhive prăfuite, vechi de secole, dacă nu ar fi fost atât de bogate în culori și uimitor de reale. Prin fumul ce se ridica de la focurile la care se gătea, puteai vedea turbane și sariuri mișcându-se eteric într-o explozie de umanitate.

Camera mea atrăgea privirile și zeci de persoane îmbrăcate pitoresc m-au rugat să le fac o poză. Nu fotografiez portrete în mod special, dar nu puteam să-i refuz și, fără să vreau, mi-am construit pe neașteptate un portofoliu impresionant de portrete. Fericirea de pe fețele lor când își vedeau figurile pe ecranul aparatului foto era însă mult mai valoroasă decât întreg portofo- liul. Un zâmbet din inimă este mai valoros decât mii de rupii. Cei mai mulți dintre ei nu-și doreau altceva decât să-și vadă imaginea pe ecranul aparatului, în timp ce alții, mai sofisticați, îmi dădeau adresa lor de e-mail pentru a le trimite fotografiile. Aceștia erau mai formali, stăteau destul de țepeni în poze, importanți cumva, dar radiind fără greș un zâmbet fericit, de parcă toți zeii s-ar fi coborât în ei, transformându-le sufletele în pixeli de culoare. M-am dus la Ganga, m-am dezbrăcat și am rămas în chiloți ca toți indienii și ceilalți vestici și am coborât cu mare grijă treptele alunecoase și umede, scufundându-mi picioarele în apele cristalin-verzui. malul în trepte forma ghat-ul ceremonial folosit pentru abluțiuni rituale, întregul râu devenind un templu mai mare decât natura însăși. Ganga reprezintă sângele ancestral al Indiei, iar credincioșii vin și se scaldă în el pentru a se împrospăta și a se revigora spiritual. Ghat-urile erau altare în toată legea, având pe ele ofrande și lumânări aprinse care pâlpâiau în vibrațiile rugăciunilor rostite de sute de credincioși în chiloți, într-un exemplu de viață pură, fără limite și fără norme. Pășeam atent pe terasa mâloasă și pe treptele lucioase, ținându-mă bine de lanțurile fixate cu piroane uriașe în rocă. mai jos se aflau mai multe bare și lanțuri metalice, o ultimă salvare ce ar fi putut opri alunecarea pe stânci și în apele furioase care te puteau căra spre eternitate. Un pas greșit și deveneai una cu India. Prinși în fericirea generală, ne-am scăldat împreună cu toți ceilalți. Am făcut fotografii, agățându-ne de lanțuri într-o lume în care nu existau diferențe între bogați, săraci, înțelepți, proști, producători, ingineri, avocați, medici, orășeni sau săteni. Eram cu toții fiii Gangelui și ne simțeam mult mai aproape de esența sa.

.....

În mijlocul complexului se afla impresionantul ghat Har Ki Pauri, "treptele lui Shiva", și locul pe unde au pășit atât Shiva, cât și Vishnu în vremurile vedice, când zeii se plimbau pe pământ. Templele marchează, de asemenea, unul dintre punctele în care râul părăsește Himalaya și se îndreaptă spre câmpiile arse de soare ale Indiei. Aici, râul a fost îmblânzit, poate în urma confruntării cu zeii templelor, așa că am coborât treptele de lângă apă fără teama de a aluneca în râu. Am trecut pe lângă un templu din interiorul căruia un Shiva impasibil îmi urmărea mișcările. Un deget cu vopsea roșie mi s-a oprit pentru o clipă pe frunte și a trebuit să-i dau câteva rupii pūjāri-ului pentru binecuvântare. M-am simțit mai ușor, deoarece karma mea rea a fost curățată de visele mitice ale Indiei, care impregna totul cu magia sa. Templul era ca o scenă de teatru pe care niciun buget din lume nu ar putea să o creeze dacă ar trebui să adaugi fervoarea și devotamentul nemărginit al actorilor. M-am plimbat peste tot și am filmat din toate unghiurile, mă simțeam atras ca un magnet de acel loc care nu mă lăsa să plec de acolo. În fiecare colț descopeream ceva miraculos pentru mine, dar probabil complet banal pentru localnici. Oamenii săreau și se zbenguiau în apă, stropindu-se unii pe alții și, uneori, pe cei de pe maluri, pătrunși de un spirit euforic, ca și cum s-ar fi scăldat în nectarul nemuririi. Un tumult de suflete extaziate. Încetul cu încetul, am văzut că oamenii se așază pe principalul ghat din jurul râului. Am întrebat ce se întâmplă, iar câțiva mi-au strigat la unison: Arti.

Când? am întrebat. O întrebare inutilă în India. O să se întâmple. Cândva. Puțin după apusul soarelui, mulțimea a început să zumzăie. Pe malul opus au apărut pūjāri, purtând niște torțe mari ce marcau începutul ceremonialului arti. muzica curgea din difuzoare, cântecele dulci de arti amestecându-se cu spiritul templului. Focurile au aprins cerul, rugile s-au înălțat peste ele, iar zeii au coborât din nou pe pământ și au intrat în sufletele tuturor pelerinilor așezați pe ghat-uri, care păreau transfigurați în lumina portocalie a torțelor de dincolo de apele înguste. Atmosfera de profundă evlavie a devenit celestă. Nu este deloc surprinzător că religia este atât de puternică în India. Nu ai cum să nu fii profund impresionat de ceremonialele colorate îmbrăcate în foc și fum, uluitoare spectacole ale vieții.

Arti este un ritual în care lumina lumânărilor de ghee este oferită zeilor. Este un ritual vechi cu originea în ceremonialele vedice ale focului, numite homa, și are menirea de a dispersa întunericul numit ratri. Ceremonia se săvârșește de mai multe ori pe zi după o pūjā, dar cea mai cunoscută are loc noaptea, când lumina lumânărilor și a torțelor creează un spectacol magic și strălucitor. Arti poate fi făcut ca o rugăciune pentru un zeu, ca semn de respect dacă este făcut pentru o persoană sau ca un semn de speranță dacă este făcută pentru un obiect neanimat. În timpul spectacolului, muzica se revarsă din temple, o combinație de gonguri și de cântece clasice ale ceremonialului cântate în cor de către mulțime.


Conform mitologiei hinduse, Vārānasī este cel mai vechi oraș din lume. Numele său actual, primit după ce India și-a dobândit independența, recunoaște cei doi afluenți ai Gangelui, Varuna și Assi, care curg în apropiere. Britanicii au numit orașul Benares, deși, pe parcursul mileniilor sale de existență, acesta a purtat numele Kāshi, "cel luminos", o referire la Shiva, care a conferit orașului sfințenia supremă. În mitologia hindusă, Vārānasī este considerat principala locuință a lui Shiva și Pārvatī, amândoi trăind în oraș în momentul în care timpul a început să curgă. Shiva și soția sa s-au mutat aici din reședința lor din Himalaya, aducând cu ei o întreagă suită de zei, transformând noul oraș într-un lăcaș divin. Pentru unii credincioși, toate aceste legende converg în a dovedi că însuși Shiva a fondat orașul. Datorită acestei genealogii de zei, în Vārānasī se află unul dintre cele 12 temple Jyotirlinga dedicate lui Shiva, templul Kashi Vishvanath, unde, pe lângă Shiva, sunt venerați și ceilalți doi zei ai triadei hinduse. Doctrina brahmană consideră că întregul oraș este sfânt, iar cu o asemenea aglomerare de zei, fiecare hindus plin de devotament religios mizează pe faptul că va avea parte de o reîncar- nare mai bună dacă își va dă ultima suflare în acest oraș. Drept urmare, ultima dorință a hindușilor este să vină și să moară aici, în perimetrul orașului, sperând să fie binecuvântați de această colectivitate divină care-i va ajuta să se ridice mai repede în sferele celeste. Familia își îndeamnă și ea muribunzii să ajungă la această scară către cer. Dacă reușesc să ajungă la timp, toate păcatele care le apasă conștiința vor fi curățate, iar ei vor putea să o ia de la capăt în noua reîncarnare! Este ca în Florida, doar că puțin mai sumbru. Un repede-înainte spre ceruri.

În oraș există o întreagă industrie care organizează aceste călătorii pentru muribunzi, iar viața orașului se învârte în jurul celor două ghat-uri, Manikarnika și Harishchandra, ale căror focuri ard 24 din 24. Focurile continue ale rugurilor funerare sunt de fapt un simbol al orașului și sunt vizibile de oriunde te-ai plimba pe malul Gangelui. Ele parfumează aerul cu mirosul de lemn de santal, cenușă și trupuri arzânde, pe care adierea vântului îl răspândește în toate direcțiile și le amestecă cu celelalte mirosuri mai puțin sfinte pe care Vārānasī le adună sub cerul său protector. Procesiunile funerare sunt frecvente pe străzile orașului sfânt, cu cadavrul înfășurat ca o mumie într-o pânză portocalie strălucitoare, culoarea călugărilor. Patru persoane aleargă prin oraș purtând trupul pe umeri și făcând ca întreaga procesiune, îmbrăcată în alb, culoarea doliului, să alerge în urmărirea cadavrului. Timpul înseamnă bani pentru cei care sunt în viață, iar o mulțime de cadavre așteaptă să fie incinerate pe parcursul unei zilei. Privindu-i, îți vin blasfemic în minte camioanele de remorcare ce ridică mașinile parcate ilegal pe străzile Manhattanului. Procesiunea grăbită coboară pe ghat-ul în flăcări, unde corpul va fi scufundat în Ganga, vena de sânge a Indiei. Aceasta va curăța păcatele, așternând un gând ud de sfințenie peste trupul păcătos, care va fi așezat apoi pe rugul funerar, unde va arde vreme de aproximativ trei ore, în timp ce familia va jeli în apropiere. Costul incinerării este semnificativ, iar cantitatea de lemn folosit la ardere face întotdeauna parte din calcul. Pentru a arde complet un cadavru, sunt necesare în jur de 360 de kilograme de lemn. Dacă banii nu ajung și corpul nu este ars complet, resturile vor fi aruncate în Gange, unde vor fi consumate de câini și pești, iar râul va șterge datoriile, păcatele și faptele rele scufundându-le în uitare în drum spre imensul ocean. majoritatea hindușilor sunt incinerați, mai puțin oamenii sfinți, bebelușii și femeile însărcinate, care sunt îngropați. Ceremoniile de înmormântare sunt rezervate și persoanelor care mor mușcate de o cobră, animalul simbol al lui Shiva, acest tip de moarte fiind considerat o binecuvântare (chiar dacă pare cu totul aiurea, este adevărat...).

Ghat-urile funerare sunt operate de daliți. Ei sunt casta-din-afara-castelor Indiei ancestrale, cea mai de jos treaptă din societate, casta celor pe care nu ai voie să-i atingi ca să nu-ți întinezi sufletul. Ei sunt singurii care au voie să se ocupe de morți, brahmanii și toate celelalte caste considerând că acest proces este necurat. Curați sau necurați, toți mor până la urmă și devin și ei "necurați". liderul daliților este numit dom, iar casa lui se află în apropierea unuia dintre ghat-urile funerare, un palat cu turnuri albastre impresionante, parcă scos din cărțile antice de magie. El domnește peste clasa de jos, care însă se bucură de o siguranță a muncii bine definită. Alți daliți au exclusiv dreptul să curețe străzile și toaletele sau să măture incintele și dețin monopolul fabricării târnurilor folosite la măturat. Nimeni dintr-o altă castă nu are dreptul să facă aceste munci. Nu există outsourcing.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.