Membranele înțelegerii

Citiți introducerea acestei cărți aici.

Adrian Niță este cercetător științific la Institutul de Filosofie și Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" al Academiei Române și conf. univ. (conducător de doctorat) la Universitatea "Ștefan cel Mare" din Suceava.

A publicat: Leibniz (1998), Metodologie (2005), Timp și idealism (2005), Deșertul interogațiilor (2007), La metaphysique du temps chez Leibniz et Kant (2008), Noica: o filosofie a individualității (2009), Polemice (2011), Existență și predicație (2012), Filosofie și literatură. Eseuri și cronici de tranziție (2014), Leibniz`s Metaphysics and Adoption of Substantial Forms (editor, 2015), Teoria substanței la Leibniz (2018). A editat câteva zeci de studii apărute în volume și reviste de specialitate din țară și din străinătate, dar și câteva sute de articole publicate în reviste culturale. Coordonează ediția Leibniz în limba română (proiectată în douăzeci de volume, din care, până în prezent, s-au publicat patru). A tradus: Leibniz, Scrieri filosofice (2001), Etienne Gilson, Tomismul (2002), Voltaire, Elementele filosofiei lui Newton (2017).

Lucrarea Membranele înțelegerii continuă și dezvoltă câteva idei dintr-un proiect mai larg, dedicat epocii spiritului. În lucrarea Epoca spiritului (2020) se analizează relația suflet, rațiune, spirit, și se pune în evidență trecerea omului de la vârsta sufletului la cea a rațiunii; apoi, odată cu încheierea virtuților constructive ale rațiunii, se arată trecerea la epoca spiritului. Dacă prima epocă stă sub semnul lui Augustin (ce întemeiază filosofic ideile Sfântului Pavel), cea de-a doua stă sub semnul lui Descartes (Leibniz, Kant și alții). Epoca spiritului, în schimb, se centrează pe categoria de înțelegere, dat fiind faptul că lumea mileniului trei este, sau ar trebui să fie, structurată de înțelegere. Având o relație privilegiată cu etica, trecerea de la suflet la rațiune și apoi la spirit este consonantă cu trecerea de la cosmos la univers și respectiv la lume, sau, disciplinar, de la teologie, la știință, și apoi la etică - așa cum vedem la Jean Luc Marion și alții.

În Membranele înțelegerii se analizează semnele epocii spiritului așa cum se reflectă în literatura actuală (în special, de după anul 2000), la: Jose Saramago, Javier Marias, Carlos Franz, Orhan Pamuk, Salman Rushdie, Michel Houellebecq, Bogdan Suceavă, Ian McEwan, Mircea Cărtărescu.
 
A fost odată un rege care a promis să înalțe o mânăstire la Mafra, lumea care a trudit la construcția mânăstirii, un bărbat ciung, o femeie cu puteri extraordinare și un preot care au construit un aparat de zburat.

Așa ar fi trebuit să înceapă Saramago, al său roman Memorialul mânăstirii, publicat în 1982 și aflat printre cele mai tulburătoare cărți de la sfârșitul secolului 20 și începutul secolului 21.^[i] În loc să procedeze așa cum se face într-o poveste, autorul introduce pe rând personajele, vrând parcă să ne spună că romanul său nu este chiar o poveste, câtă vreme, pe lângă personaje istorice, ce au trăit realmente în Portugalia începutului de secol 18 (Dom Joao, Blimunda, Bartolomeu, Scarlatti ș.a.), se află și personaje strict fictive (Baltasar ș.a.).

Primul personaj introdus, în acord cu rangul său, este regele Dom Joao al V-lea, rege al Portugaliei între 1707 și 1750, care, din dorința de a avea urmași, promite să construiască o mânăstire la Mafra.^[ii] Baltasar Mateus Șapte-Sori, introdus al doilea^[iii], este un bărbat înalt, recent lăsat la vatră din război, fără mâna stângă, în locul căreia are acum un cârlig metalic. Introdusă indirect, Blimunda, apare drept fiica unei vrăjitoare, condamnată la surghiun de opt ani în Angola. Ea este văzută de mama sa în timp ce stătea lângă Baltasar - prima oară, și în timp ce mergea spre îmbarcare - a doua.^[iv] Tot indirect este introdus și părintele Bartolomeu Lourenço^[v], ce a fost, istoric vorbind, constructorul primului aparat de zburat, motiv pentru care este supranumit "Zburătorul", așa cum, tot în derâdere, aparatul lui de zbor este poreclit "Păsăroiul".

Îmbinarea aceasta de ficțiune și realitate, de natură și cultură, sau mai ales de materie și spirit, face ca interesul nostru pentru capodopera scriitorului portughez să se îndrepte spre: condiția angelică, în prima parte, apoi spre Blimunda și membranele iubirii și vom încheia cu câteva cuvinte despre relația suflet-rațiune-spirit.

1. Condiția angelică

Deși reprezentant al epocii rațiunii (ba chiar, după unii comentatori s-ar putea susține că este de partea rațiunii înfumurate, cochetând cu materialismul sau ateismul), Saramago depune o mărturie extrem de valoroasă cu privire la condiția angelică a omului. Din această perspectivă, romanul Memorialul mânăstirii poate fi privit drept povestirea a două încercări de construire a aripilor. A fi înger înseamnă, înainte de orice, a avea aripi cu care să poți zbura.^[vi] O încercare aparține regelui și alta aparține lui Bartolomeu, ajutat de Blimunda și Baltasar.

Primul demers, cel regal, deși nu este chiar o cale regală, îl vedem îndelung, chinuitor, plin de modificări și poticniri cu privire la construcția mănăstirii. Regele dorește aripi în sensul că dorește să aibă o existență eternă, să i se pomenească numele, așa cum noi, românii, pomenim azi pe Ștefan cel Mare de nu mai puțin de 60 de ori (Grigore Ureche menționează că 44 ar fi numărul lăcașelor de cult ridicate de marele domnitor). Din păcate, această mică divinitate, ce este regele, s-a dovedit prea mult măcinat de îndoieli, de răzgândiri, de decizii greșite etc. Omenescul îl trage în jos, îi dă o greutate de pământ, astfel că numai partea lui spirituală pare să fie cea care îl apropie de condiția angelică.

Faptul că mânăstirea rămâne neterminată, atât în roman, cât și în realitate, reprezintă un bun prilej de a ne întreba cu privire la semnificații. Cauzele sunt cunoscute, magistral descrise de Saramago, dar semnificația nici măcar nu este amintită de Saramago, scriitor (genial), nu filosof. Din perspectiva cercetării de față, o primă semnificație a eșecului construirii mânăstirii este că regele a eșuat în a-și construi aripile tocmai pentru că a fost prea omenesc și prea puțin angelic. Sau, cu alte cuvinte, materialitatea sa a cântărit mai mult decât spiritualitatea sa. (...)

Cu mai mult succes, vedem calea a doua a construcției aripilor, datorată lui Bartolomeu. Aici nu au contat aproape deloc calculele științifice, nici măcar mărimea aripilor sau greutatea aparatului. Au precumpănit aspectele spirituale ale întreprinderii. În plus, părintele Bartolomeu a făcut echipă cu Blimunda și Baltasar, practic succesul zborului li se datorează în mare măsură celor doi, după cum vom arăta mai departe.

Care este mecanismul spiritual ce face ca aparatul construit de cei trei să poată zbura? Nu este cumva un fel de vrăjitorie? O primă indicație despre mecanismul spiritual propriu aparatului de zbor aflăm despre cei trei ce "urmează doar porunca inimii",^[vii] deci nu a rațiunii, și, ca prin vis, mecanismul este descris: "au văzut mașina de zburat cu aripile fîlfîind în aer, au văzut soarele ca o explozie de lumină și chihlimbarul atrăgînd eterul, eterul atrăgînd magnetul, magnetul atrăgînd fierul, toate lucrurile se atrag unele pe altele, chestiunea e să știi care este succesiunea corectă în care trebuie orînduite, și atunci se strică ordinea firească."^[viii]

Vedem cum această construcție ce are în centru chihlimbar, eter, magneți, fier trebuie să fie bine puse la lucru, adică puse în ordine, ca să dea puterea necesară mașinii de a se ridica în aer. După o vizită în Olanda, cunoscută pentru spiritul de toleranță și de înțelegere, nu atât pentru că știința sau înțelepciunea ar fi fost aici primele din lume, părintele Bartolomeu află că eterul este "tăria de care se agață stelele" și care, totodată, este ceva prezent în interiorul oamenilor. Fără a fi sufletul, nici măcar sufletul celor morți, eterul este alcătuit "din voințele celor vii".^[ix] Sufletul se desparte de corp atunci când murim, în acord cu învățăturile epocii sufletului, dar voința se poate desprinde de corp chiar și când omul este în viață. În acest fel, voința "este eterul, voința omului e aerul pe care îl respiră Dumnezeu".^[x]

Vedem cum elemente științifice și filosofice moderne se împletesc cu idei aristotelico-scolastice, fapt ce arată persistența paradigmei antice cu privire la suflet sau la lume, mai ales dacă avem în vedere că Bartolomeu are formație teologică. În ciuda acesteia, el reușește să admită elemente moderne, fapt care va conduce, în final, la pierderea credinței, la erezie, ba chiar la condamnare din partea Bisericii (aspecte valabile atât la personajul istoric, cât și la cel saramagian). De exemplu, accentul pus pe formă pentru ca aparatul să zboare^[xi] este o idee aristotelică.^[xii] Chiar și eterul, necesar pentru gânditorii antici, și la care va renunța știința secolului 17 (știința, pur și simplu) este o idee care îl va tulbura pe părintele Bartolomeu. Considerat al cincilea element (alături de foc, aer, apă, pământ), la Descartes deja nu mai este de găsit - după cum bine vedem în Lumea (scrisă în 1630 și publicată în 1664).

La Descartes universul se compune din trei părți: Soarele și stelele fixe, cerurile și Pământul împreună cu planetele și cometele. Prima parte nu are altă "formă" decât cea a primului element, focul; cerurile au forma aerului, al doilea element; în fine, a treia parte a universului are forma celui de-al treilea element, și anume pământul.^[xiii] După ce își prezintă cosmologia sub formă de ipoteză (cap VI), ca să nu riște sancțiuni din partea Bisericii, și legile naturii (cap VII), Descartes arată cum mișcările de rotație și de revoluție sunt responsabile de tot ce se petrece în univers: natura este materia în mișcare.^[xiv]

Consecința abordării carteziene este că se înlocuiește o noțiune antică obscură, eterul, cu alta la fel de obscură, și anume vârtejul.^[xv] Concepând universul drept ansamblul de vârtejuri mai mari sau mai mici, ce se întind peste tot la infinit, Descartes este amendat de Newton, care, în monumentala lucrare Principiile matematice ale filosofiei naturale (1686) arată dificultățile teoriei cosmologice carteziene.

Newton prezintă aici legile mișcării și mai ales legea atracției universale, ce joacă rol de principiu, în sensul că guvernează și structurează universul, proporțional cu produsul maselor și invers proporțional cu pătratul distanțelor.^[xvi] În acest fel, fizica newtoniană (fizica modernă, sau fizica pur și simplu) demonstrează cum vechea cosmologie, antică, bazată pe scrierile lui Aristotel, era centrată pe cosmos, adică pe ordine, pe existența unei ordini cerești copiate imperfect de ordinea terestră; spre deosebire de cosmosul grecesc și latin, universul modern este uniform, infinit și omogen.

Pornind de la fenomene, deci de la propoziții particulare, fizica în sens de filosofie experimentală ajunge la propoziții generale prin generalizare inductivă, lăsând în urmă vechea abordare aristotelică, ce era deductivă, plecând de la propoziții generale și ajungând, în concluzii, la propoziții particulare. În acest fel, știința modernă nu se mai bazează pe ipoteze metafizice (cum vedem la Descartes) sau pe calități (cum vedem la Aristotel). Astfel, "este de ajuns că gravitația există cu adevărat și acționează după legile experimentate de noi și este suficient pentru a explica toate mișcările corpurilor cerești și ale mării noastre."^[xvii]

Dacă baza științifică și filosofică a aparatului de zburat conceput de Bartolomeu este de găsit în știința și filosofia moderne, dar cu multe urme din gândirea aristotelico-scolastică, mai este nevoie de subliniat un aspect important - există ceva ce trece dincolo de cosmologia antică și modernă. Acest aspect este oarecum presimțit de Newton, ce recunoaște că există un fel de element subtil, un oarecare spirit ce pătrunde în corpurile solide și se ascunde în ele.^[xviii]

Nu vom fi surprinși să găsim ceva asemănător la Leibniz, tocmai prin încercarea lui de a-i împăca pe antici cu modernii. Voi sublinia aici două idei. În primul rând, el demonstrează că rațiunea este o adevărată lege a lumii (subliniez: a lumii, nu a universului; cu atât mai puțin a cosmosului), dacă avem în vedere că trebuie să existe o rațiune, un temei pentru care lucrurile sunt așa mai degrabă decât în alt fel; pe această bază se pot demonstra metafizica și teologia, inclusiv principiile fizice, adică principiile dinamice.^[xix]"Sistemul meu, domnule, despre care sunteți curios să aveți noutăți, nu este un corp întreg de filosofie și nu pretind nicidecum să dea seama de tot ceea ce alții au pretins să explice. (...) Astfel că ele nu numai că sunt nemuritoare, dar își conservă pentru totdeauna calitățile morale ca cetățeni ai Republicii lumii, din care nimic nu lipsește nimic, deoarece Dumnezeu o guvernează."^[xx]

Leibniz face un pas mai departe decât Descartes și Newton și se referă la lume, despre care demonstrează că este guvernată de principiul optimului - are cea mai mare cantitate de bine dintre toate lumile posibile, așa cum vedem excelent prezentat în replica a cincea către Clarke (apropiat al lui Newton; practic, corespondența Leibniz-Clarke, o putem considera că se poartă și cu Newton).^[xxi]

După Leibniz, lumea este un sistem de forțe în care legile fizicii (descoperite de Bruno, Kepler, Galilei, Newton etc) se îmbină cu legile biologiei (descoperite de Leeuwenhoek, Harvey, Hooke, Steno etc), și cu legile metafizice ("descoperite" de Leibniz, adică legea rațiunii și legea optimului).^[xxii]

Dacă regele Joao al V-lea a eșuat în construirea de aripi și dacă Bartolomeu reușește zborul cu echipa lui ce funcționează în trei paradigme (după epoca sufletului - eterul și voințele; în acord cu epoca rațiunii - calcule, sârme, sudură prin foc etc; și în acord cu epoca spiritului - prin capacitățile suprasenzoriale demonstrate de Blinunda), poate că o privire asupra cuplului Blimunda - Baltasar ne va arăta ceva chiar și mai interesant. Am în vedere povestea de iubire a celor doi protagoniști. Poate că nu este deloc exagerat să susțin că adevăratele aripi ale omului sunt cele date de iubire (așa cum bine subliniază o celebră reclamă). Iubirea ne face nu numai mai fericiți, dar mai ales ne face mai buni. Omul poate ieși din condiția lui materială, naturală, fizică, ca să intre în condiția angelică. Nu pentru că îngerii ar iubi, ci mai ales pentru că iubirea ne facem pe noi, pe oameni, să depășim răutatea, meschinăria, egoismul, violența, agresivitatea și alte păcate induse de materialitatea intrinsecă de care depindem. (...) Poate că elementul cel mai important nu au fost eterul sau voințele, ci iubirea. Vedem asta în multe locuri din roman, și cu asupra de măsură în acele scene în care este prezent compozitorul Domenico Scarlatti, ce a trăit între 1685 și 1757.^[xxiii] Aparatul de zbor apare ca un fel de instrument desăvârșit pentru un genial interpret și compozitor. Mașina simte vibrația îngerească a compozitorului atunci când acesta o atinge.^[xxiv] (...)

2. Blimunda și membranele iubirii

Putem acum să aprofundăm povestea, dar cu un accent special pus pe acest personaj central în interpretarea pe care o propunem în lucrarea de față. Blimunda este o "taină mare"^[xxv] în sensul că are capacitatea de a putea vedea în interiorul lucrurilor și ființelor (destul de asemănătoare și pentru personajul istoric). Ea are o privire pătrunzătoare ce poate detecta malformații sau boli, ori poate descoperi izvoare subterane. Toate acestea însă numai la prima oră a zilei, înainte ca ea să mănânce.

Blimunda are foame de lume, s-a născut cu o privire înfometată. Dar și blestem, ce nu depinde de voința ei, dar pe care îl poate controla tocmai prin faptul că imediat ce se trezește, ca să nu intre în funcțiune această capacitate, ea trebuie să mănânce puțină pâine.

Un prim aspect ce are nevoie de înțelegere este că ea refuză să îl privească pe interior pe iubitul ei, Baltasar Șapte Sori. Care să fie semnificația acestui aspect? Înclin să cred că ea refuză să aibă o cunoaștere altfel decât cea omenească cu privire la iubitul ei tocmai pentru a rămâne în limitele umanității.^[xxvi] (...)

Al doilea aspect provocator ce are nevoie de a fi privit din punctul de vedere al semnificației este tocmai privirea pătrunzătoare: cum să înțelegem acest fenomen? Voi testa câteva posibile piste de înțelegere: fenomenologia percepției (cum vedem la Merleau-Ponty), fenomenul saturat (după Marion), distincția fenomen-lucru în sine (cum o susține idealismul transcendental kantian).

Vederea Blimundei, acest ascuțit simț de a privi, trece peste suprafața lucrurilor, ia în stăpânire limitele sus-jos, stânga-dreapta, dar și, simultan, adâncimea. Cu alte cuvinte, privirea nu se oprește pe suprafața lucrurilor, ci pătrunde în adâncime. Pesemne, am avea o colaborare a simțului vederii cu celelalte simțuri și, poate, cu ceva în plus, astfel încât să existe o deschidere spre structura profundă a lumii.^[xxvii] (...)

Privirea pătrunzătoare ca un dar, în sensul lui Marion, se poate înțelege ca și cum pune în paranteză tot ce ține de schimb, mai precis de materialitatea schimbului. Blimunda nu apelează la privirea pătrunzătoare pentru a câștiga ceva, ba chiar de multe ori o face pentru un scop nobil, pentru a-l ajuta pe Baltasar sau pentru a-i ajuta pe cei aflați în suferință. Mai mult, dincolo de lipsa de materialitate a darului, vedem cum ea să dăruiește pe sine celorlalți, fie părintelui Baltasar, ca să culeagă voințele, fie altor oameni aflați în suferință. Lipsit de materialitate din ambele privințe, cel care dă și cel care primește^[xxviii], și darul ca atare este privat de materialitate, tocmai prin faptul că ea se dăruiește pe sine. In acest fel, darul devine donație:^[xxix] darul se dă pe sine, plecând de la sine, dar fără a datora ceva altei rațiuni.^[xxx] (...)

A treia posibilitate de înțelegere a acestui fenomen extraordinar descris de Saramago îl are în vedere pe Kant. În celebra sa lucrare Critica rațiunii pure (1781, ediția a doua 1787), Kant grupează Estetica transcendentală și Analitica transcendentală, apoi, la finalul Analiticii, introduce un capitol în care tratează despre nevoia deosebirii dintre fenomene și lucruri în sine.^[xxxi] (...) Despre Blimunda, cineva ar putea susține că are o privire pătrunzătoare în sensul că are capacitatea de a cunoaște lucrurile in sine. (..) După Kant, așa ceva este imposibil: Blimunda, fiind om, are exclusiv cunoaștere empirică, adică o cunoaștere a obiectelor sensibile, date în intuiție, date în spațiu și timp, nicidecum nu are o intuiție intelectuală (...)

3. Suflet, rațiune, spirit

Ironic cu tot ce ține de suflet, Saramago poate fi încadrat în rândul autorilor din paradigma raționalistă. Numai din perspectiva aceasta, pesemne, se poate trata cu ironie și umor despre o serie de aspecte atât de grave ale vieții și morții, bine și rău, dragoste și ură etc.

Un caz elocvent poate fi, în Memorialul mânăstirii, predica pe care o pregătește părintele Bartolomeu despre Dumnezeu și trinitate.^[xxxii] Spuse cu voce tare, afirmațiile părintelui despre condiția aparent contradictorie a creatorului, îl fac pe acesta să creadă că ar putea avea urmări imediate, de exemplu, el s-ar aștepta să fie trăsnit în momentul în care rostește asemenea propoziții: Dumnezeu este unu în esență și persoană, respectiv, Dumnezeu este unu în esență și ternar în persoană.^[xxxiii]

Contradicția pe care o resimte Bartolomeu (un alter ego al autorului?) este dată, în interpretarea pe care o propun în lucrarea de față, de faptul că el tratează aceste aspecte de pe poziția strictă a rațiunii, cu alte cuvinte tratează spiritul din interiorul rațiunii, de pe poziția rațiunii. Or, spiritul are o natură contradictorie numai și numai dacă este abordat cu instrumentele, metodele, principiile sau legile rațiunii. (...)

Citiți introducerea acestei cărți aici.