Jurnal de front. Din jurnalul unui medic în Războiul de Întregire

Citiți prefața și studiul introductiv al acestei cărți aici.

"Război!" Cuvânt magic pentru unii: cuceriri, desfătări, dar mizerie pentru cei ce l-au făcut cu adevărat, cu tot cortegiul lui de nenorociri.

Luptând în "Centrul Studențesc" pentru intrarea în acțiune, ne dăm seama că neutralitatea distrugea în noi orice sentiment de demnitate, fiindcă atunci când popoare întregi își trimiseseră soldații să lupte contra armatelor teutone și să-și dea viața pentru patria lor, politicienii noștri se târguiau pentru cuceriri teritoriale. În așteptare, Ministerul Finanțelor își umplea tezaurul cu aur prin taxa de export, cu care moșierii vindeau vagonul de grâu pentru englezi, la prețul de 500 lei aur.

Concentrările fără sfârșit, ca și întrebuințarea trupei pentru parada de la înmormântările oamenilor politici care, parcă, se grăbeau să plece mai repede din viață, doar nu vor mai vedea mizeria războiului, erau menite să arunce în sufletul nostru cea mai cumplită deziluzie de ceea ce trebuia să fie armata română.

Dar iată că, tocmai în momentul când nu se mai credea că noi vom intra în acțiune, sună goarna de mobilizare, iar clopotul cel mare de la mitropolia din București împrăștia, cu fiori de groază, vestea. Dintr-odată, toți prietenii ne-am transformat: meditativi, până la îngrijorare, ne dădeam seama că lucrurile nu se vor mai petrece așa ca în Bulgaria. Ne dădeam bine seama că august 1916 nu va mai fi același lucru ca iunie 1913.

Cântecele războinice ce răsunau pe străzile Capitalei, ca și în localuri ca: terasa "Oteteleșeanu" și berăria "Carpați", nu mai aveau aceeași traducere în sufletul nostru dintr-odată maturizat. Ne gândeam serios că aveam în față cea mai puternică armată din lume, armata germană. Creștea în noi mândria națională, dar, nu mai puțin, seriozitatea luptelor ce trebuiau să vie ne umplea de grijă, pentru că Nicu Filipescu, prieten fără rezerve al Antantei (Franța, Rusia, Anglia), strigase de la tribuna Parlamentului și prin gazeta lui "Epoca": "Nu suntem pregătiți!"

În entuziasmul tinereții noastre nu luam în seamă asemenea considerațiuni ci, mai degrabă, le socoteam insulte la adresa armatei, dar când am luat contactul cu inamicul, ne-am dat seama de purul adevăr exprimat cu atâta curaj de acest luptător, cu vorba și cu scrisul. Totuși, era și el desprins, ca toți potentații politici și marii moșieri, de suferința țăranilor muncitori și a marii mase de muncitori de la oraș.

Îmbarcat la București-Triaj și ajuns la Craiova, am prima surpriză: în timp ce-mi luam în primire ambulanța în curtea Spitalului Militar, la Compania I-a Sanitară, simt cum cineva mă prinde de braț; mă întorc și văd pe medicul locotenent Capitanovici. Tresar puțin de bucurie, pentru că mi l-am amintit din copilărie, când trecea la spital dimineața, repede, repede, parcă-l gonea cineva, el stând pe aceeași stradă cu noi.

Dar, văzând atitudinea lui misterioasă, mi-a dispărut bucuria. "Vino-ncoace!" și în șoaptă mă întreabă: "Tu ești socialist?" Eu, perplex: "Adică vreți să mă întrebați dacă simpatizez mișcarea." Locotenentul: "Nu, eu vreau să-ți vorbesc foarte serios, tocmai pentru că te cunosc de mic copil și n-aș vrea să ți se întâmple ceva rău. Ai fost semnalat ca atare și te rog să te ferești, să nu spui vreo reflexie care ar putea fi interpretată greșit. E război și să-ți ții gura, atât am avut să-ți spun." I-am strâns mâna cu recunoștință și am plecat în fugă la ambulanță.

Încolonat la Craiova la ambulanța Diviziei a II-a, ne-am angajat pe Valea Jiului. Luptele ne erau favorabile, soldații români câștigau lupta chiuind, lovind în unguri cu patul puștii. Fuga disperată a ungurilor umplea de curaj soldații noștri. Dar, tocmai când trupele înaintau în defileul Hațegului, apare artileria grea germană de 150 mm, căreia nu-i puteam opune nimic. Defecțiunea urmă imediat și odată produsă, Divizia a II-a fu aruncată în Dobrogea, numai în 36 de ore.

Rupt de unitatea mea, ajung noaptea în gara Medgidia. Aici retragerea armatei ruso-române era dramatică. Pe o noapte când ploaia fără încetare strecura deznădejdea, gara, plină de răniți cu sutele, medicii ruși neprididind să-i panseze decât cu foarte mari întârzieri, stau înșiruiți în ploaie pe peron, pentru că în sălile gării nu mai încăpeau.

În camera șefului de gară, însă, la căldură, stătea la masă prefectul de la Silistra, Jan Cămărășescu, deputat, mare moșier, cu soția sa Yvonne, fostă Blondel, fiică a ministrului Franței la București. Se îndestulau din coșul cu mâncare plin cu bunătăți; am ieșit imediat și m-am instalat în vagonul de marfă, în care călătorisem cei câțiva ofițeri și soldați români de la Constanța, care se evacua, fiind în flăcări.

La un moment, mare zarvă: "Vin turcii!" Repede am părăsit vagonul și am intrat în noapte, fugind cu sergentul Neagu, fost comisar la Brăila; ne ascundem sub un pod. Auzim cum trec patrulele bulgare și germane pe deasupra noastră, stăm nemișcați, până totul se liniștește. Ieșim de sub pod, nu vedem nicio mișcare și așa ne furișăm pe burtă până aproape de gară, unde se mai vedea câte o luminiță cu petrol sau ulei de rapiță.

Sanitarii ruși și sestrițele ruse pansau de zor. La mișcare ni se comunică plecarea spre Mircea Vodă a trenului, de pe linia unde erau instalate bagajele. Fugim repede și ne găsim toate lucrurile. Văzând că s-a pus locomotiva la tren, deci sigur că vom pleca, am adormit de oboseală și de emoție pe lăzile din vagon.

Ne-am trezit în zorii zilei; ieșim din vagon să vedem unde suntem; mare surpriză: tot în gara Medgidia eram; dar, imediat am a doua și formidabila surpriză: sergentul Neagu cu care am fugit și ne-am ascuns sub pod, și care avea părul negru, albise complet. Fără să-mi dau seama, exclam: "Vai, Neagule, ești alb de tot la păr!" Un camarad îi dă oglinda și când se privește, ochii i se înlăcrimează. "Lasă, dragă Neagule, de-am scăpa numai cu atâta!" Și, totuși, trenul, după un fluierat scurt, se pune în mișcare și noi ne-am recăpătat speranța că nu vom mai cădea prizonieri la germani.

Dar, aici în Dobrogea, luptele sunt mai crâncene: turcii și bulgarii vin în masă compactă, comandați de ofițeri germani, oamenii de la mitraliere fiind legați cu lanțul de mitralieră de către ofițerii germani ca să tragă până la ultimul cartuș din stivele de benzi de cartușe. În timp ce la noi soldații Regimentului 3 "Olt" și 26 "Rovine" erau într-o singură linie de trăgători la câte 3 metri un soldat de altul, fără nicio rezervă, mitralierele fiind flori foarte rare.

Cu o comandă superioară, generalul Socec, stând în ploaia de șrapnele, împreună cu maiorul Florescu, șeful său de Stat Major, și cu o susținere drăcească a Regimentului 9 Artilerie, comandat de colonelul Opran, căzut și el în cele din urmă, rănit la cap, s-a putut păstra capul de pod de la Cernavodă, zile întregi.

Luptele de noapte, cu numărul enorm de răniți, ce trebuiau pansați la lumina becului de acetilenă, începeau să arunce demoralizarea în trupe, mai ales că ofițerii căzuseră aproape toți răniți sau morți.

Așa am ajuns la 10 octombrie 1916 într-o situație foarte critică; atacurile aeroplanelor făceau ravagii în coloane, omorând sute de cai, iar prin gări distrugând trenuri. În gara Mircea Vodă, o bombă căzând chiar peste vagonul de farmacie al trenului sanitar, garat pe linia a doua, a distrus totul, a omorât patru soldați, iar eu stând de vorbă în ușa vagonului vecin pe linia întâia cu un soldat din Regimentul 9 "Râmnicu-Sărat", nici n-am fost atins.

Ca să te întorci din război, trebuie să ai zile, și eu am avut multe. Soldatul, speriat, îți făcea cruce și bâiguia: "Dumneavoastră, domnule sublocotenent, ați fost cu norocul." "De ce, camarade?", îi răspund. "Apoi ia priviți în spatele nostru." Și când întorc capul, un soldat rus tăiat în două de o schijă enormă, care găurise peretele vagonului, făcând o gaură cât pumnul, iar la picioarele noastre o baltă de sânge. Foarte calm, pentru că războiul îți schimbă tot caracterul, și moartea, pe care o presară în tot locul, îți șterge noțiunea de pericol, mă întorc către soldat din nou: "Vezi, dragul meu, aici fiecare cu norocul lui sau, dacă vrei, s-a unit norocul meu cu al tău și așa am scăpat amândoi."

11 octombrie 1916

O zi splendidă, cu soare cald și dătător de viață. Ce ironie, îmi spuneam, pe o așa vreme, să stai sub ploaia de obuze, în loc să prepari un doctorat sau să te plimbi la șosea sau în Cișmigiu. Și totuși, notez această zi, 11 octombrie 1916, pentru că sentimentele ce mi-au frământat întreaga mea ființă nu au mai găsit împerechere până astăzi. Germanii, neputând să ne împresoare, au încercat să producă panică și au trimis o patrulă puternică de ulani cu cap de mort la căciulă, care s-au strecurat printre Divizia a V-a, care era la aripa stângă a noastră, și printre divizia sârbească, această eroică divizie. Panica au produs-o în coloane și căruțele fugeau care încotro apucau, dar și ulanilor li s-a înfundat: sârbii i-au tocat de n-a rămas urmă de ulan, doar câțiva cai și harnașamentele... și erau câțiva!

Luptele au fost slabe în acea zi, dar atacurile de aeroplane s-au întețit; se aruncau asupra podului de la Cernavodă câte patru bombe mari deodată și nici nu se cunoștea.

Pe la orele 4 sunt chemat la observator, la casa de apă de la Cernavodă, cota 207, unde mi se aduce la cunoștință să vestesc oamenii că la ora 6 seara se va arunca în aer podul de către pionierii noștri.

Pentru prima oară de la începutul războiului n-am ascultat un ordin. Copleșit de durere, în loc să iau drumul spre soldații mei, am luat drumul spre colină dinspre satul Ștefan cel Mare. Complet demoralizat, muncindu-mă continuu gândul că vom părăsi linia Cernavodă-Constanța, această linie care mă purtase de atâtea ori la Marea noastră și la Constantinopol, ca elev și ca student.

O întreagă epopee se filtra prin mintea și sufletul meu în acele clipe; ajuns în vârful colinei, mi-am așternut pe vârful ei pelerina și lăsându-mă ușor să mă repauzez, mi-am dat seama imediat că nu mă mai pot scula. Singur, numai cu mine, chemându-mi toate amintirile copilăriei, tot ceea ce învățasem despre mândria armatelor lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, priveam mereu spre podul majestuos, ce tăia drumul spre Fetești. Îndurerat până la lacrimi, plângeam ca un copil care și-a pierdut orice rost în lume și nu așteptam decât finalul cataclismului.

Într-un amurg de octombrie, când seara se așternea, podul cel alb, trist parcă și el pentru că, deși alb, devenise multicolor, pe de o parte prin razele roșii ale apusului, iar pe de alta, prin umbra ce o aruncau sălciile, de pe malul muntenesc. Și în vremea aceasta monitoarele flotei de Dunăre, în penumbra răchitelor, scoteau limbi de foc, doar așa, ca să mai spună dușmanului că acolo e încă teritoriul românesc.

Un zgomot fantastic, de urla văzduhul! Era explozia minei pentru aruncarea podului în aer. Repede mă precipit spre pod și ajuns acolo îmi dau seama de ridicolul operei. Nu se mișcase niciun bulon din acest formidabil pod. Tot era colorat și afumat de gazele minei. Abia atunci mi-am dat seama de sterilitatea eforturilor germane, când atacau podul cu bombe de aeroplan.

Ne retragem spre Seimeni... Hârșova.

Drum de noapte, necunoscut de nimeni dintre noi, divizie olteană. Îl cercetăm cu felinarele, ca să ținem urma artileriei, care trecuse în goană nebună, ca să-și ia o nouă poziție până la ziuă. Mergeam înaintea coloanei de ambulanțe, cu sergentul Boiangiu, când, deodată, mlaștină cu podeț, iar mlaștină și la deal... Boascicul, sat turcesc.

Câinii hămăiesc cât pot. Deodată, într-o curte... foc mare de paie. Căliți în război, acum știam că asta este semnalizare. Repede, cu revolverele întinse spre turci, îi forțam să stingă focul. Nici cinci minute și pe cer... o luminiță și un bâzâit formidabil: zepelinul. E ora 12 din noapte, un bubuit formidabil; mina pusă de pionierii francezi, de data asta, reușise să întrerupă podul de la Cernavodă.

Ieșim din sat și la 200 de metri o secție de artilerie își luase deja poziția. Îi informăm că au fost semnalizați prin focul locuitorilor turci din Boascic. Pornim spre Hârșova, mai avem 20 de kilometri, pe care trebuie să-i călcăm până la ziuă, fiindcă acolo e punctul de retragere, dar felinarul a murit și nu mai vedeam nimic în întunericul nopții. La un moment dat, mai multe drumuri. Luăm unul, dar greșim pentru că ne duce pe malul Dunării și mai apoi, urcând niște coline, dăm în alt sat turcesc.

Chinul marșului de noapte, fără lumină, ne sfătuiește să poposim. Lăsând ambulanțele să-și continue mersul încet, ne furișăm într-o ogradă, unde erau patru stoguri de fân; alegem pe cel mai înalt și acolo în vârful lui m-am cocoțat cu sergentul Boiangiu, ca să ne servească drept observator, dar, doar ne-am cufundat în fân, că ne-a și cuprins somnul, mai ales că frigul dinspre ziuă ne cam strângea în spate. După o oră de somn chinuit ne pornim din nou la drum. Se lumina de ziuă și tot urcând drumul spre Hârșova, vedem fundul unui car de farmacie. Drace!... ambulanțele noastre, va să zică și coloana a poposit.

Bravo!... încă vreo doi kilometri de marș și întâlnim ostașii sârbi care-și fac tranșeele pentru apărarea Hârșovei. Ce plăcere, să privești divizia sârbească cum, tăcută, lucrează neîncetat, fără nicio urmă de demoralizare... Și ei sunt în al treilea an de război.

Hârșova! Orășel cu aspect de port oriental, ocupat de ostașii români și ruși care, în tovărășie, devastează nesupărați de nimeni magazinele, iar în pivnițele cu vinuri trag cu arma în butoaie, ca să dea cep, pe unde să curgă vinul. Beau la borta făcută astfel, până când cad jos. Pivnița e plină cu vin până la genunchi, soldații cară cu gălețile vinul astfel vărsat, unii sunt călcați în picioare de cei ce vin grăbiți ca să ia și ei o găleată din vinul ce umple pivnița până la scări.

Îngrozit, părăsesc repede ograda și mă îndrept spre podul de pontoane, ce leagă Hârșova de Piua-Petrii. Dar... s-a oprit trecerea armatei. Podul trebuie ridicat în grabă, fiindcă dușmanul înaintează și monitoarele românești trebuie să se retragă în susul Dunării, spre Măcin.

Se înserează și ziua de 12 octombrie 1916, lăsând orice speranță să mai trecem Dunărea... Ne muncește gândul că vom cădea prizonieri la nemți și cu inima strânsă, tăcuți ca niciodată, pornim iar convoiul în marș de noapte spre satul Sarai. Trecem de sat în puterea nopții și, spre ziuă, vedem abia că suntem într-o regiune aproape pustie, fără sat.

Continuăm marșul neîncetat, dar când soarele se ridică pe cer, opresc convoiul de ambulanță. Toți, speriați, mă asaltează. Nicio vorbă... Eu conduc convoiul, caii trebuie să mănânce și să fie adăpați, altfel mor și sigur vom fi prizonieri, plus paguba enormă pentru armată, părăsind material de sute de mii de lei, ca medicamente, instrumente etc.

Fricoșii nu mai au astâmpăr. Cel mai agitat, dar și cel mai reușit, este nea Fănică Teodoru - căpitan farmacist. El săracu, om blând și care nu supără pe nimeni, și-a lăsat farmacia de la Murgeni-Tutova ca să cadă prizonier la nemți? Și totuși, nu s-a întâmplat nimic rău. Caii s-au refăcut, noi, tot astfel, după un popas de două ore și înainte cu curaj!

Iată-ne în drum spre satul Traian (pe turcește Aiorman). Un soldat a căzut din mers, e pus pe targa cu roți cu cauciuc; imediat îl cercetez... e holeric. Deși purtat pe targă, extenuat de marș și de boală, după două ore a decedat. Dau alarma, toți medicii, 14 la număr, vin să-l vadă. Hotărâm vaccinarea trupei chiar în primul sat. Zis și făcut! Aducem la cunoștința comandantului diviziei și începând cu noi, medicii, inoculăm toată lumea, ofițeri și trupă.

Holera adusă de prizonierii turci în Dobrogea ne va da de lucru, abia la Brăila să mai scăpăm, când vor trece toate trupele, ne gândeam noi, pentru că obiectivul retragerii noastre era Brăila, și într-adevăr așa a fost. Dar, până la Brăila, mai trebuia să vedem și alte orori ale războiului impus de Wilhelm al II-lea atâtor popoare pașnice.

Sute de care cu bejenari din Dobrogea umpleau câmpul și drumul spre Măcin. Tocmai atunci Serviciul Sanitar al Armatei de Dunăre dă ordin ca să fie controlate toate convoaiele, circa 600 de căruțe, iar bolnavii găsiți prin căruțe să fie evacuați și morții îngropați. Nici nu ne venea să credem că acești bejenari duc în căruțele lor și morții. Am găsit, totuși, șase copii morți și un bătrân care au fost cu toții îngropați. Mai grav, nouă bolnavi cu temperatură 38-40°, însă niciunul holeric. Pneumonii, congestii pulmonare etc., fără posibilitate de tratament civilizat, în plin câmp și... armata având preocupările ei de război.

La Măcin, o dimineață frumoasă de toamnă dobrogeană, casele părăsite în voia soartei, niciun suflet de om în tot târgul, casele pline. Și-au luat oamenii doar vitele, merinde, așternut și îmbrăcăminte, restul tot a rămas locului. Nu-ți vine a crede ochilor... acest sentiment de abandonare, a rodului unei munci de o viață întreagă! Și, totuși, așa s-au petrecut faptele la Măcin. Ostașii cutreieră casele, dar parcă dintr-un sentiment de respect pentru durerea celor plecați în pribegie, nu iau nici ei decât câte o cană de băut apă, un cuțit, o furculiță.

Trecerea Dunării pe podul de vase la nord de Măcin nu a fost fără risc, în plină zi, avioanele germane evoluând pe linia frontului. Dar, faptul că un artilerist român, locotenentul Constantin Vlădescu, a doborât un avion german din trei, câte au apărut deasupra podului, cu un tun de câmp, le-a dat de gândit germanilor, încât ne-au lăsat să trecem în liniște podul.

La Brăila holera era în plin, însă planul șefului Serviciului Sanitar al Armatei de Dunăre (prof. Cantacuzino) și măsurile draconice ce s-au luat imediat au făcut ca, cu 300 de victime, să scape de holeră și armata, și populația civilă din Brăila. Holera n-a trecut frontiera acestui ținut. Doctoranzii Hristu, Gancevici și dr. Landes din Brăila (fotocopia ordin maior medic Costinescu) au inoculat toată populația. Prin acest ordin sunt scos în mod special din unitatea mea, din ordinul Șefului Serviciului Sanitar al Armatei de Dunăre (prof. Cantacuzino) și repartizat pentru vaccinarea populației orașului Brăila contra holerei, care făcea ravagii. Grație acestor vaccinări, populația întregii țări și armata au scăpat de holeră în octombrie 1916, nu ca în 1913, când toată armata a cunoscut holera, cât și toată populația din Oltenia și Muntenia.

Fără țidula de la unul din acești trei medici, prin care să se vadă că au fost vaccinați, nu puteau cumpăra nici pâine, nu puteau călători cu tramvaiul și nici bilet de tren nu li se elibera, iar toate ieșirile din oraș erau controlate cu armata sanitară. Acești trei medici făceau zilnic 3.000 de inoculări (holera din 1916 a rămas un eveniment necunoscut de mulți medici).

Căderea Bucureștiului însă, la 21 noiembrie 1916, a demoralizat armata și populația civilă. Trecerea Buzăului prin vad cu ambulanțele cu câte patru perechi de cai, cei mai mulți înotând, a completat demoralizarea.

Dar, popasul de două săptămâni la Râmnicu Sărat, înainte de a fi evacuați în Moldova și întâlnirea, între Cotești și Focșani, cu divizia de cazaci condusă de generalul Keller ne-au mai înviorat și am putut suporta mai ușor marșul până la Roman.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți prefața și studiul introductiv al acestei cărți aici.