Arta protocolului. Eticheta oficială în secolul XXI

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.


Sandra Gătejeanu Gheorghe este diplomat de carieră și, din anul 2019, ocupă funcția de director de protocol al Ministerului Afacerilor Externe. Anterior, a fost pentru mai bine de 10 ani directorul de protocol al Casei Regale a României. A scris volume despre istoria monarhiei românești, despre activitatea Casei Regale a României și despre eticheta regală și numeroase articole pe teme de protocol. A fost decorată de președintele României cu Ordinul "Pentru Merit" în grad de Cavaler și de regele Mihai I al României cu Ordinul "Coroana României" în grad de Ofițer și Medalia "Regele Mihai I" pentru loialitate.
Protocolul, esențial în mediul diplomatic, este important și în viața de zi cu zi, indiferent că este vorba despre o reuniune de familie sau despre o întâlnire de afaceri. Detalii precum un meniu nepotrivit, un cadou neinspirat, o sală prea mică sau prea mare ori lipsa organizării adecvate pot periclita succesul evenimentului. În Arta protocolului, Sandra Gătejeanu Gheorghe își propune să ofere un instrument pentru specialiști, dar și pentru publicul larg care își dorește să descopere fascinanta lume a protocolului și a etichetei ce asigură, din umbră, buna desfășurare a celor mai importante evenimente.


Aveam de foarte multă vreme în minte ideea elaborării unui volum despre norme de protocol și etichetă. Gândul mi-a venit, în primul rând, din interesul pentru subiect al celor pe care i-am întâlnit atât în activitatea profesională, cât și la diverse cursuri, dar și din dorința de a împărtăși din experiența dobândită în acest domeniu în cadrul Casei Regale a României și al Ministerului Afacerilor Externe.

Volumul de față își propune să fie un instrument pentru specialiști, dar și o carte pentru publicul larg, curios să afle detalii de ceremonial, de etichetă, de protocol regal sau diplomatic.

Îmi face plăcere să împărtășesc cu cititorii o parte din experiența mea profesională dobândită în slujba Regelui Mihai I al României și a Familiei Regale, dar și din perioada petrecută la Ministerul Afacerilor Externe ca director de protocol, în momente inedite precum prima președinție română la Consiliul UE, pandemia de Covid-19 sau Războiul din Ucraina.

În cele ce urmează vă veți familiariza cu noțiuni de protocol, ceremonial, etichetă, precădere; veți descoperi care sunt însemnele de stat și decorațiile naționale; veți afla particularitățile vizitelor de stat, ale vizitelor oficiale, ale recepțiilor și dineurilor, precum și ale conferințelor internaționale; veți găsi regulile de etichetă în corespondență sau în diferite contexte sociale; veți deprinde norme de protocol din anumite spații geografice sau pe cele specifice exercitării unei președinții a Uniunii Europene și, nu în ultimul rând, veți cunoaște trăsăturile dreptului diplomatic.

Protocolul este esențial atât în mediul diplomatic, cât și în viața de zi cu zi. Alegerea unui meniu neadecvat la specificul cultural al oaspetelui sau a unei săli nepotrivite pentru mesajul care se dorește transmis, neconcordanțele logistice sau lipsa de comunicare pot periclita tot efortul organizatoric și pot ridica obstacole în loc să asigure succesul activității.

Poate mulți dintre cititori vor fi surprinși să descopere pe parcursul volumului că există un singur instrument de negociere care poate să reducă eventualele confuzii, să îmbunătățească relațiile și să ofere un avantaj real celor care îl utilizează - protocolul. Această afirmație este valabilă pentru zona diplomatică, dar și pentru mediul de afaceri, unde scopul principal este să convingi, să îmbunătățești relațiile existente. Acest deziderat poate fi atins prin cunoașterea celor cu care negociem sau interacționăm, prin respectarea diferențelor culturale, precum și prin identificarea unui numitor comun.

Este important să înțelegem că protocolul poate fi utilizat pentru a crea punți între oameni sau între culturi, iar lipsa utilizării lui poate duce la o reuniune de familie nereușită, la o afacere neîncheiată sau, de ce nu, uneori chiar la conflicte între națiuni.

Vă invit să parcurgeți acest volum și sper să vă fie util în tot ceea ce faceți!


Aspecte evolutive

Norme de protocol sau de etichetă sunt menționate în izvoare istorice încă din cele mai vechi timpuri. Fără a-mi propune să le nominalizez pe toate, am ales să punctez câteva dintre cele mai importante documente care fac referire la protocol, etichetă sau ceremonial.

Codul lui Hammurabi, document expus astăzi la Muzeul Luvru din Paris, este considerat primul cod de legi cunoscut din istoria umanității, transmis până în zilele noastre. Elaborat în jurul anului 1750 î.Hr., documentul conține și trei articole în care se face referire la etichetă, respectiv se stabilește ordinea de precădere la toate nivelurile, se recomandă conduita "funcționarilor care activează în protocol" și se indică normele ce trebuie respectate în cadrul ceremoniei de încoronare a Regelui Babiloniei.

O preocupare pentru protocol, ceremonial și etichetă a existat și în China antică. Confucius (551-479 î.Hr.), într-una dintre operele sale emblematice, Liji (Memorial de rituri), prezintă principiile morale prin raportare la statutele regale, apariția și dezvoltarea ceremonialului, relațiile interumane și ierarhiile sociale.

În Grecia, Platon (427-347 î.Hr.) descrie în lucrările sale conceptul de protocol și pe cel de ceremonial în spațiul atenian. În principiu, aceste norme vizează eticheta primirii oaspeților străini sau atribuțiile și privilegiile ambasadorilor.

Ceremonialul și eticheta au căpătat o importanță deosebită în perioada Imperiului Roman, când participarea suveranilor la diverse activități și primirile de care aceștia aveau parte erau organizate cu o atenție foarte mare la detaliu. Notitia Dignitatum, un document unic în arhivele Imperiului Roman, descrie în detaliu organizarea administrativă în Imperiul Roman de Răsărit și în cel de Apus. De asemenea, acest volum cuprinde o enumerare a funcțiilor existente atât în ierarhia de la curtea imperială, cât și în conducerea provinciilor. În afara imperiului, normele de protocol erau destul de rudimentare, deosebindu-se de la o zonă la alta.

În perioada Renașterii în Europa, protocolul dobândește un rol mult mai bine conturat. Primele codificări ale normelor de protocol au fost realizate în Franța, în timpul Regelui Francisc I (domnie 1515-1547). Atunci s-au stabilit ordinea de precădere a nobililor, onorurile și privilegiile acestora, precum și alte reguli privind viața la curtea regală. Regele Henric al II-lea (domnie 1547-1559), prin edictul dat în aprilie 1557, a stabilit reguli clare de ceremonial. Reformele în acest plan sunt continuate de Regele Henric al III-lea (domnie 1574-1589) care instituie, în anul 1585, funcția de "mare maestru de ceremonii" al curții regale, oferind această poziție înaltă unui nobil important.

Ludovic al XIV-lea (domnie 1643-1715), Regele Soare, a avut o contribuție esențială la adoptarea, în anul 1649, a "Ceremonialului francez", în care erau descrise activitățile ce aveau loc la curtea regală, fiind stabilite reguli stricte ce trebuiau respectate în diferite ocazii: încoronări, botezuri, ceremonii de oficiere a căsătoriilor suveranilor, ceremonii de intrare solemnă a Regelui în orașele din Franța sau de participare a suveranului la slujbele religioase.

Împăratul Napoleon I (domnie 1804 - 1814, martie 1815 - iunie 1815) prin decretul adoptat la începutul domniei, în anul 1804, a instituit ceremonialul și protocolul civil și militar, și a stabilit ordinea de precădere în toate ierarhiile, indiferent de domeniu.

Putem afirma că în Țara Românească primele norme de protocol au fost introduse în lucrarea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (scrisă între anii 1513 și 1521). Documentul este considerat "un veritabil tratat de diplomație" și un îndrumar pentru viitorii succesori la tron. Învățăturile cuprind atât elemente principiale de guvernare politică statală, cât și îndrumări de natură colectivă destinate tinerilor. Un rol similar l-a avut în Moldova lucrarea Descriptio Moldavie, a domnitorului Dimitrie Cantemir (domnie 1693 și 1710-1711), care cuprinde în cea de-a doua parte informații referitoare la protocol, ceremonii civile, religioase și militare.

În Țările Române au existat de-a lungul timpului numeroase încercări de a instituționaliza protocolul. În Moldova a fost adoptată Condica ce are întru sine obiceiuri vechi și nouă a prea înalților Domni, scrisă de Gheorgachi, al doilea logofăt, în 1762, la Iași, din porunca domnitorului Grigore Calimachi. Această "condică" împărțea normele de protocol în două categorii: ceremonii de ordin politic și ceremonii de ordin religios, detaliind toate regulile protocolare care trebuie respectate cu ocazia diferitelor ceremonii la care participă domnitorul. Ca un amănunt protocolar interesant, sub influența practicilor de la curtea sultanului, locul de onoare care i se oferea unui înalt oaspete era la stânga domnitorului, spre deosebire de regulile generale aplicabile astăzi, când locul de onoare este la dreapta gazdei.

În 1797, printr-un hrisov dat de domnitorul Alexandru Ipsilanti, s-a înființat la București logofeția de obiceiuri, condusă de boierul Isac Ralet. Logofeția era considerată o instituție politică și culturală ce se ocupa de protocol și de conservarea regulilor diferitelor ceremonii. Logofătul de obiceiuri, conducătorul acestei instituții, era, totodată, membru de prim rang al divanului domnesc, răspundea de activitatea de protocol a trei logofeți și a 80 de angajați, avea ca însemn un baston de argint și trebuia să participe la toate ceremoniile, indiferent dacă era vorba despre cele cu caracter politic sau despre cele cu caracter religios. Descrierea acestei funcții arată importanța conferită protocolului și persoanei care se ocupa de acest domeniu.

Cu toate acestea, în România, normele de protocol au fost instituționalizate pentru prima dată în timpul domnitorului Carol I, perioadă în care putem începe să vorbim despre protocolul modern, odată cu apariția statului.

La inițiativa lui Carol I, mareșalul curții și al casei domnești, Theodor Văcărescu, a redactat, în anul 1876, o lucrare complexă intitulată Ceremonialul curții domnești, ținând seama de obiceiurile existente în Țările Române, dar și de ceremonialul aplicat în țări cu tradiție în acest domeniu (Franța, Marea Britanie, Belgia, Suedia, Danemarca, Olanda). Esențial este faptul că domnitorul a adaptat regulile generale, preluate de la aceste monarhii, la specificul local, elaborând astfel norme autentice și ușor aplicabile în țara noastră.

Acest manual de protocol prezintă o primă definiție a ceremonialului regal văzut ca ansamblul regulilor respectate în reședința suveranului, la evenimente oficiale, dar și la evenimente private. Ceremonialul era într-o continuă formare la acea vreme, dat fiind faptul că, pe lângă regulile care proveneau din obiceiurile și tradițiile Principatelor Române, cuprindea și reguli care îi aparțineau suveranului, promulgate de acesta sau la solicitarea acestuia.

După proclamarea Regatului României, la 10 mai 1881, ceremonialul a fost actualizat pentru a corespunde noilor realități sociale și politice. Odată cu declararea suveranității țării, raporturile dintre noul stat și curțile regale din străinătate erau reglementate conform uzanțelor internaționale. Mai târziu, în 1889, Theodor Văcărescu a revizuit și completat documentul redactat în 1876 sub un nou titlu, în concordanță cu schimbările vremii.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX, Europa a devenit un model demn de urmat de statele din afara continentului. Astfel, Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Noua Zeelandă, precum și statele din America Latină privesc spre Europa și preiau normele de protocol utilizate pe vechiul continent. Începe să se vorbească din ce în ce mai mult despre protocolul internațional, însă acesta trebuie limitat sau cenzurat de specificul local.

Unul dintre efectele globalizării este și dezvoltarea unui nou domeniu, respectiv protocolul de afaceri, despre care astăzi se discută tot mai mult.

În ultimii ani observ și în România o preocupare crescută pentru protocol. Dacă la începutul anilor 1800, sub influența franceză, aristocrația română era printre cele mai bine văzute în Europa, preocuparea pentru protocol și etichetă a dispărut însă după 1947, odată cu instaurarea regimului comunist și impunerea unei conduite care să estompeze diferențele dintre clase. Nici după 1990 nu ne putem mândri cu o modificare în bine a normelor de protocol și nici cu numeroase apariții editoriale în acest domeniu, așa cum se întâmplă la britanici, francezi sau spanioli. Am constatat însă că tinerii, în special, își dau seama că trebuie să fie manierați pentru a reuși în viața profesională, dar și în cea personală.

Dacă, până în 2016, în România, singurele norme de precădere erau instituite prin Constituție care, la art. 98, menționa că președintelui îi urmează președintele Senatului și apoi președintele Camerei Deputaților, prin adoptarea Legii nr. 215/2016 privind ceremoniile oficiale s-au statuat normele aplicabile ceremoniilor oficiale desfășurate de autorități și de instituții publice, centrale și locale, și se stabilește ordinea de precădere pentru participanții la acțiunile oficiale. Reglementarea stabilește un cadru general și oferă un instrument juridic specialiștilor în protocol, dar elementele de protocol se circumstanțiază întotdeauna prin raportare la fiecare eveniment, la contextul organizării acestuia, la gazdă și la participanții la reuniune. Protocolul are în foarte puține cazuri o soluție prestabilită. De cele mai multe ori presupune adaptare, negociere și soluții personalizate.

Protocol / etichetă / ceremonial

Din punct de vedere etimologic, cuvântul "protocol" își are originea în grecescul protokollon, prima pagină lipită de un manuscris, provenind din protos, "primul", și kolla, "lipici".

"În secolul al VI-lea, cuvântul protocol era folosit pentru a desemna prima pagină a unui document oficial, utilizată pentru autentificarea originii acestuia. Ulterior, în secolul al XVII-lea, protocolul a fost definit ca formularea utilizată în corespondență în funcție de rangul fiecăruia." Sensul în care îl folosim în prezent, de ansamblu de reguli de conduită, a apărut în jurul anului 1952.

Dicționarul explicativ al limbii române oferă trei sensuri pentru cuvântul protocol:
1. Act, document în care sunt consemnate rezoluțiile unei adunări, ale unor dezbateri, ale unei conferințe internaționale; document diplomatic cu valoarea unui acord internațional, care cuprinde hotărârile luate la o conferință internațională.
2. Formular oficial folosit pentru acte publice; p. ext. registru, catastif.
3. (La sg.) Totalitatea formelor și a practicilor de ceremonial care se aplică la festivități oficiale în relațiile diplomatice; serviciu însărcinat cu organizarea oficială a ceremonialului. P. gener. Reguli (de conduită) care trebuie respectate în societate.

Atunci când vorbim despre protocol nu ne referim la un scop în sine, ci mai degrabă la modalități sau mijloace prin care oameni din culturi diferite pot relaționa unii cu ceilalți. Așa cum îmi place adesea să descriu, protocolul este rama unui tablou. Opera artistică în sine poate să fie fascinantă, dar în lipsa unei rame adecvate, care să încadreze pictura, fără să o încorseteze sau să o dezavantajeze, rezultatul final poate avea de suferit. Protocolul ajută la crearea unui mediu propice și a unei atmosfere corespunzătoare pentru a conduce cu succes negocieri politice. Orice eroare de protocol produce imediat consecințe. Un drapel arborat invers, un imn național interpretat greșit în cadrul unei ceremonii, servirea unui fel de mâncare neadaptat la tradițiile culturale sau religioase sunt, de cele mai multe ori, imediat observate de oaspeți, de gazde, dar și de mass-media.

Dacă protocolul privește raporturile instituționale, eticheta vizează raporturile individuale. Când discutăm despre etichetă ne raportăm imediat la Franța, țara de care se leagă apariția, dar și evoluția acestui concept. Regele Ludovic al XIV-lea a fost cel care a creat noțiunea de etichetă și a dezvoltat protocolul regal. Pentru că suveranul găzduia frecvent recepții în grădina palatului Versailles, iar invitații obișnuiau să calce în picioare peluzele, rupând florile și plantele decorative, acesta a decis să pună, din loc în loc, mici avertismente ce cuprindeau diverse texte: Nu călcați iarba!; Atenție la flori!; Mergeți pe alei! În limba franceză, avertismentele purtau numele de etiquette, adică "etichetă". Astfel, prin acest concept, au fost ulterior definite toate regulile de comportare politicoasă pe care trebuie să le respectăm în viața de zi cu zi.

Dicționarul explicativ al limbii române definește eticheta ca norme de comportare riguros stabilite la curțile monarhilor, în relațiile diplomatice; p. ext. reguli convenționale de comportare (politicoasă), folosite în viața de toate zilele. Eticheta este:
Fluidă - nu cuprinde un set de norme rigide, fixe. Normele de etichetă evoluează și se adaptează constant în raport cu transformările sociale și politice. De asemenea, este influențată și de specificul cultural și de tradițiile fiecărui spațiu geografic.
Aplicabilă tuturor - nu doar anumitor grupuri sociale sau de vârstă. Eticheta nu este un concept perimat, folosit doar de bunici, și nu este nici utilizată doar în anumite grupuri sociale. Fiecare dintre noi aplică norme de etichetă atunci când mergem la teatru, participăm la o recepție sau plătim la supermarket.
Actuală - nu este doar un apanaj al trecutului. Zi de zi, în funcție de circumstanțe sociale, se întâmplă să apară reguli de etichetă sau cele vechi să se schimbe, să se adapteze. În realitate, eticheta poate fi considerată un barometru pentru definirea unei epoci.

Bunele maniere nu sunt doar reguli despre ce avem voie sau nu să facem în societate, despre cum trebuie să ne purtăm sau ce trebuie să îmbrăcăm. Ele reprezintă, de fapt, "arta de a trăi frumos". Sunt menite să îi unească pe oameni, nu să îi dezbine.

Bunele maniere sunt strâns legate de cei șapte ani de acasă, de bazele educației puse în familie, de părinți sau de bunici, dar și de modul în care fiecare dintre noi alege să se comporte.

În România, cel mai cunoscut volum dedicat explicării bunelor maniere este Codul bunelor maniere astăzi, semnat de Aurelia Marinescu. Pe plan internațional, apreciez cel mai mult Emily's Post Etiquette, ajunsă la a XIX-a ediție în anul 2017. Această lucrare voluminoasă este cea mai de încredere sursă pentru situațiile de zi cu zi.

Ceremonialul reprezintă totalitatea regulilor sau a formulelor de etichetă după care se desfășoară o anumită ceremonie. Atunci când vorbim despre activitatea diplomatică, ceremonialul poate să se refere la vizite de stat sau vizite oficiale, la dineuri sau dejunuri oficiale ori de lucru, la recepții, ceremonii cu participarea Corpului Diplomatic sau de depunere de coroane. Însă ceremonialul este prezent și în viața de zi cu zi, cum e cazul ceremonialului funerar sau al celui de nuntă. În Capitolul 7 vor fi detaliate diferite exemple de ceremonii.

Tipuri de protocol A. Protocol diplomatic

Protocolul constituie o parte importantă a practicii diplomatice și are legături cu regalitatea, istoria, religia, cultura și chiar limba. Mergând pe filiera etimologică, în relațiile internaționale, protocolul poate fi definit drept eticheta diplomației și a afacerilor statului. De asemenea, termenul poate fi utilizat pentru a defini un acord internațional care amendează sau completează un tratat.

Totodată, protocolul indică modul în care o anumită acțiune sau activitate trebuie să se desfășoare, cum trebuie arătat respectul cuvenit șefului de stat sau care este ierarhia diplomatică.

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.