nașterea eroului

Citiți prefața acestei cărți aici.


Născut în 1992, în satul Valea Popii (Argeș), Andrei Ungureanu e asistent universitar (Sibiu) și ex-bursier al guvernului francez. A debutat cu volumul Povestiri și întâmplări din țara fumului (2021). Romanul nașterea eroului a câștigat Premiul I la concursul "Primul roman" (2022), organizat de Editura Litera.

*

Imigranți, o lume răvășită și anarhiile ei, într-o poveste puternică, pe teme controversate.
 



"Care pizda mă-sii face gălăgia asta, mă?", se întrebă Moussa, ridicând capul din barca trasă la mal. Plecase de acasă spunând că repară barca, dar barca nu putea fi reparată așa ușor, trebuia smoală, catran, pâslă și ei nu aveau așa ceva. Pentru asta trebuia mers în oraș, dar deocamdată n-aveau bani, așa că profitase de moment ca să tragă un pui de somn în liniște. Nici asta nu reușise, una pentru că fundul bărcii, curbat, nu e un suport bun pentru un trup care vrea să se odihnească, și a doua pentru că izbucnise hărmălaia. Stătuse totuși acolo vreo două ore, într-o stare ciudată, nici treaz, nici adormit, ascultând marea, pescărușii și scuterele care treceau din când în când pe drumul prăfuit. Sau poate că nu trecuse nimeni și visase. De la o vreme și o călătorie cu scuterul devenise un lux și mergeau oamenii pe jos, uneori în tălpile goale, trăgând după ei traiste și cărucioare cu care cărau peștele și se gândeau, probabil, ce bine era înainte, când își permiteau încă să meargă pe scuter.

Puse mâna la ochi și-și îndreptă privirea spre direcția din care părea să vină zarva. Să tot fi fost vreo sută de metri. Vreo zece oameni se adunaseră în jurul a ceva, a ce?, se mișcau de colo-colo și făceau gălăgie, gălăgie care ar fi putut fi de bucurie, de supărare sau de mirare. Din moment ce oricum își stricase somnul, Moussa părăsi, nu fără părere de rău, barca și își întinse brațele în aer, scuturându-și corpul ca după o boală grea. Întinderile îi făcură bine, dar ceața somnului încă nu i se ridicase de pe ochi. Se simțea ciudat, slăbit, și păși șovăielnic, de parcă nu mai era sigur de soliditatea picioarelor și trebuia întâi să le testeze, să vadă cât duc, abia apoi să meargă fără să mai pregete. Nădușise și soarele îi făcea rău, îl dureau ochii, ca atunci când, copil fiind, se trezea din somn după-amiaza și nu mai știa unde e. Ieșea de sub umbră și se așeza pe treptele casei și stătea acolo minute în șir, așteptând să se usuce de transpirație și să-și recapete memoria. Era ca și cum sufletul i se întorcea încet-încet în trup, și de-abia atunci i se ridica acea pâclă de pe ochi care îl făcea să uite de toate, să nu mai știe cine e, cum îl cheamă, dacă e om sau câine. Ai lui îl văzuseră că stă așa, pierdut, și la început îl luau la întrebări, "ce-i cu tine, măi copile, ce-ai pățit, ai visat ceva urât?", dar el mai tare se zăpăcea și nu știa ce să le răspundă, ba chiar începea să plângă. Apoi, când s-a făcut mai măricel, s-au învățat cu el, îl lăsau în pace, știau că-și va reveni și că, oricum, nimic din ce făceau ei n-ar fi grăbit procesul. Scăpase de paralizia asta târziu, după zece ani, e drept că nici nu mai dormea așa mult ziua, mergea la școală când se putea, muncea prin gospodărie când era nevoie și citea, citea mult, chiar și în locul somnului. Prilejuri să fie chiaun nu mai erau, deci, dar uite că acum i se întâmplase din nou. "Am dat în mintea copiilor", își spuse și plecă, fără grabă, să vadă ce se întâmplase.

Abia când se apropie bine de grup văzu și mașina. Era o mașină care de departe părea scumpă, luxoasă, cel puțin pentru oamenii de acolo, mulți dintre ei pescari, vecini, veri sau rubedenii. De fapt nu era nici așa nouă, nici așa scumpă, dar într-un sat-ghetou de la periferia marelui oraș, unde oamenii n-aveau bani nici de scuter, era ceva ce lua ochii, costa probabil mai mult decât o casă de-a lor. În plus, era funcțională, fără piese care atârnă, fără bucăți de metal lipsă, așa cum aveau rarele mașini care circulau pe la ei, de parcă fuseseră atacate de un rechin monstruos de fier care rupsese hălci mari din corpul mașinăriei.

Se făceau și poze, cu mașina și cu posesorul mașinii, un tânăr negru ca abanosul, căruia doar dinții îi sclipeau albi, contrastând cu culoarea pielii. Era îmbrăcat bine și părea bucuros că e acolo, bucuros nu atât de loc și de oameni, cât de faptul că era admirat și invidiat. Vocea părea cunoscută, dar Moussa nu-și dădu seama cine e decât atunci când îi văzu bine chipul. Era Benji, fostul lui vecin, jucaseră cândva fotbal împreună pe un teren improvizat, cu porți din pietre și o sticlă goală de plastic în loc de minge. De la o vreme dispăruse și nici măcar mă-sa nu știa sau nu voia să spună unde ajunsese. Oamenii vorbiseră o vreme, veniseră cu tot felul de ipoteze, dar apoi alte greutăți și alte subiecte mai interesante se iviseră și de Benji își mai aminteau, din când în când, doar foștii lui tovarăși, când stăteau la o bere și la o coajă pe băncile satului ghetou. On t'oublie pas, on t'remplace, cum se spune.
- Ooo, cine a mai venit pe la noi? Băi Benji, de mult nu te-am mai văzut, bine-ai revenit!

Spre surprinderea lui, Benji nu schiță niciun gest. Nu-l recunoștea sau se făcea că nu-l cunoaște? Dacă poți alege, alege varianta care îți convine.
- Eu sunt, mă Moussa, nu mai mă ții minte?
- Aaa, da, da, te-ai schimbat, man, de asta nu te-am mai recunoscut. Erai mic și slăbănog, acum ai crescut.
- Tu însă nu te-ai schimbat, parcă ești același, deși au trecut câți ani, cinci, mai mulți?

Ceea ce se voise un compliment fu însă luat ca o insultă.
- Cum adică nu m-am schimbat, mă, ce vorbești tu acolo? Când îi spui cuiva că nu s-a schimbat după o perioadă înseamnă că a pierdut timpul de pomană. Dacă după cinci ani ești același înseamnă că ai fost un ratat, ai muncit degeaba, nu se cunoaște nimic. Or, la mine se cunoaște, după cum vezi și tu. Du-te-n pula mea, normal că m-am schimbat, că de-asta am plecat, ca să nu rămân la fel.
- Chiar, pe unde ai umblat? N-am mai știut nimic de tine, continuă Moussa neabătut, făcându-se că nu observă agresivitatea răspunsului.

Acum, Benji începu să zâmbească larg, ca și cum de-abia așteptase întrebarea asta. Dar nu răspunse imediat, îi privi întâi lung pe toți cei prezenți, să se asigure că-s interesați să-l asculte. Abia într-un târziu se puse pe povestit.
- Am plecat, am fugit din Senegambia. Nu vă povestesc cât de greu a fost. Altul în locul meu n-ar fi rezistat, ar fi renunțat, dar eu nu m-am lăsat. Am fugit de acasă noaptea, fără să știe nimeni, doar cu o sută de euro în buzunar. Atâta apucasem să strâng. Dacă stăteam aici, ce făceam, muream de foame? Eu v-am zis și atuncea la ăștia care stăteam la colțul uliței: Bă, plecați d-aci că muriți de foame. Și acuma văd că așa a fost. M-am întâlnit și cu Rață, tu-ți aduci aminte, Moussoulaki, ce frică ne era de el. Avea pumnul de fier, mă așteptam că e mare șmecher, de unde, că e biet taximetrist în Lagkar, vai mama lui. S-a gudurat de mine ca un câine, ca un câine flămând, când m-a recunoscut, să-i las bacșiș mare, că are o nevastă grasă și buboasă (mi-a arătat-o pe telefon și așa era) și un copil mic care nu doarme și bâzâie toată ziua, nu se potolește de - cât dacă-l ții în brațe. Mi-a fost milă de el, era un băiat care băga frica-n tine, era pe combinație cu niște dozo^[i], sau așa credeam noi, se zvonea că fură, că jefuiește, oricum, avea bani mulți, deși ai lui erau săraci lipiți, niște drogați care n-aveau bani nici de otravă de șobolani. Nu mi-a zis, dar sigur și-a făcut serviciul militar la pușcărie, acolo nu mai era el șmecher, degeaba ai tu pumn de fier în sat, ăia de acolo te fac trențe. O fi crezut că el e șeful mafiei sau ce? Oricum, se vede că l-au îndoit, mergea cocoșat, i-era frică să mă și privească în ochi, mai că mi-a pupat mâna când i-am lăsat o sută de euro. Cu banii ăștia am plecat, am făcut un gest simbolic față de un amărât. Vezi ce înseamnă soarta? Cine are noroc are, pune piatră și răsare. Dacă nu te duce bibilica, degeaba, poți să ai tu toți mușchii de pe lume, te duci în jos.

Devenise un bun vorbitor Benji, nu mai era țâncul mereu spuzit la colțul gurii pe care îl cunoscuseră ei. Vorbea cu încredere, dar și cu aroganță, ca unul care se știe stăpân. Avea și un fel de răutate în voce, de om care își savurează triumful. Totul părea să spună: m-ați desconsiderat, ai, v-ați râs de mine, eram nimic și acum uite cum s-a-ntors roata. Lasă că vă fut eu pe voi, puteți să vă îmbrăcați în teflon, că tot vă ard. Păi până când o viață amară, fir-ar mama ei de viață, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Acum voi vă milogiți de mine, știți că am bani, deocamdată vă e rușine să vă umiliți cât să-mi cereți pe față, dar lasă că vine el calul la apă, stați fără grijă. Eu nu mă grăbesc, n-am copii de hrănit, n-am de pregătit năvoade, nu mă așteaptă nimeni la muncă să iau un euro pe zi sau două kile de pește. Voi în schimb...
- Nici voi n-o duceți prea bine, de fapt. Ăla măcar are un servici, mult, puțin, da' roata se învârte și banul vine. Voi azi aveți, mâine nu. Ce viață să trăiești aicea? Acum, întors înapoi, mă întreb cum am rezistat atâția ani în sărăcia asta infectă. Și cum rezistați voi.

Oamenii ascultau cu capetele plecate, spăsiți, ca niște copii mustrați de mamă. Și care știu că au fost dați în vileag, că, da, așa e, sunt vinovați și n-au nicio portiță de scăpare. Nu și Moussa.
- De ce, mă, în străinătate umblă câinii cu covrigi în coadă? Chiar, pe unde ai umblat?

Se așteptase să fie privit urât de ascultători, de sateliții care orbitau în jurul soarelui negru, însă n-a fost așa. O spusese pe un ton zeflemitor ca unul care a văzut că împăratul e gol și acum așteaptă să vadă până unde va merge cu bluful. Dar uite că împăratul nu e gol, e îmbrăcat foarte bine chiar, și e călare pe un cal de fier.
- Ce dreacu' să știți, mă, voi. Băăă, păi în Fran-ța e viață. Noi aicea, în Senegambia, suntem vai mama noastră. Voi, adică, fiindcă eu nu mai sunt. Eu acuma sunt cetățean european și am drepturi. Păi se compară Franța cu Senegambia, mă? Țara asta e praf, dacă ar cădea bomba atomică peste ea, n-ar fi nicio pierdere. Europenii, bă, ăia sunt oameni, nu voi. Acolo ești respectat, nu e corupție, nimeni nu fură niciun capăt de ață.
- Păi nu fură fiindcă ne fură pe noi, interveni, amuzat, dar nu prea-prea, un bărbat între două vârste. Petrolul nostru, uraniul, metalele rare unde se duc? Vedem noi vreun ban din ele? Au venit toubabii^[ii] să ne aducă "civilizația". De unde, că ne-au luat și pielea de pe noi. Ne-au belit ca pe hoții de cai, încheie el, obidit.
- Vorbești prostii, bre, îi tăie, rece, macaroana Benji. Nu sunteți săraci că vă fură toți babtou^[iii] care au venit la noi. Sunteți săraci fiindcă sunteți puturoși și proști. Și hoți. Să ziceți mersi că au venit albii și au făcut fabrici, uzine, au deschis mine, și mai munciți pe acolo, mai aveți un salariu. Nu e nevoie să vie să vă fure europenii, că vă furați voi singuri căciula. N-ai cu cine, bă, n-ai cu cine, în loc să munciți cinstit, voi vă țineți de combinații. Păi francezul, francezul muncește, frate, și ține curat. Nu vezi un ambalaj pe stradă. Voi vă căcați și aruncați în mare și mai ziceți de ce nu mai sunt pești. Până nu ne civilizăm și noi - degeaba, degeaba. Când am plecat v-am lăsat săraci și proști, acum vă găsesc și mai proști și mai săraci decât atunci.

Citiți prefața acestei cărți aici.