Dincolo

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Poetă, prozatoare, eseistă, autoare de piese de teatru și scenarii de film, Carmen Firan deține Premiul I la Poezie pe America de Nord acordat de prestigioasa revistă New York Review of Books, 1998. Între 1990 și 1997 este secretar executiv la Fundația Culturală Română, apoi, până în 2001, director de programe la Institutul Cultural Român din New York. Se stabilește în Statele Unite și devine director de dezvoltare la Fundația Pro Patrimonio, dedicată restaurării patrimoniului cultural românesc. Publică zeci de volume de poezii și proză în România și SUA, este membră a Societății Poeților Americani și a PEN Clubului din New York.
Dincolo, roman existențial cu accente filosofice și de realism imaginar, urmărește destinul lui David, personaj care, după o moarte clinică, devine profund preocupat de singurătatea și alienarea oamenilor. După o călătorie inițiatică în Filipine, sub îndrumarea unui guru, devine vindecător și influencer, în timp ce inteligența artificială se insinuează tot mai mult în lumea oamenilor. Un roman despre nevoia de sens, fragilitatea umanului și pericolul mântuirilor într-o epocă dominată de algoritmi.

"Dintre cele douăsprezece milioane de băieți crescuți de mame singure în SUA, doar unul este destinat să salveze (poate) lumea. Numele lui este David. Este un filosof blând și un suflet grijuliu, care meditează asupra timpului și vindecă prin povești. El trăiește în romanul lui Carmen, Dincolo, și va trăi în cititorii ei." (Andrei Codrescu)

"Cu multă finețe narativă și inteligență sufletească, în Dincolo, Carmen Firan atinge teme filosofice fundamentale: singurătate și înstrăinare, noi și ceilalți, trecut și viitor, viață și moarte. Dar nu e nimic abstract sau arid-filosofic în cartea asta: ideile se întrupează, se întâlnesc, își strâng mâna și își vorbesc. Dincolo e mai mult decât un roman: e o experiență a descoperirii de sine și de ceilalți." (Costică Brădățan)


...
A deschis un ochi și l-a închis repede la loc. Apucase să vadă că nu era nimeni în jur. Și-a ținut pleoapele strânse minute în șir, ciulind urechile. Se auzeau clinchete metalice, țiuit de aparate, pași grăbiți pe culoar și târșit greoi de papuci. Un infern dat la minimum în care unii intrau și din care alții se chinuiau să scape.

Mai era și armata de doctori, surori medicale și asistente, brancardieri și tehnicieni pe care și-i imagina forfotind dincolo de ușă. Îi simțea aproape, fără să-i audă cu adevărat, șoapte profesionale, precise, lipsite de emoție. Lumea continua să funcționeze impecabil, chiar și atunci când el stătea suspendat între două stări, ca un obiect fragil lăsat pe o masă de lucru.

David stătea în patul de spital nemișcat, încordat de atâta concentrare, presimțind că orice gest ar putea rupe ceva invizibil. Se gândea la următoarea lui mișcare. Sau, mai exact, la prima mișcare pe care avea s-o facă acum, că revenise de dincolo. Știa că începuturile sunt capcane subtile, îți dau impresia libertății, dar te fixează pe un traseu. Cum începi, așa riști să și termini. Un cuvânt greșit, o privire aruncată prea devreme, o decizie luată sub impulsul fricii, și toate pot aluneca pe o altă pantă, una din care nu mai știi cum să revii.

Important era să nu rateze șansa de a începe a doua oară, altfel. Pentru că asta simțea acum: nu o reluare, nu o continuare, ci o a doua naștere, una în care putea avea, pentru prima dată, o formă de control. O lua de la capăt nu cu trupul, ci cu sensul drumului.

...

Amețit cum era, David devenise conștient de norocul care căzuse pe capul lui, un noroc straniu, mascat în durere și bandaje. Își pipăi rănile fără să deschidă ochii, ca și cum ar fi vrut să le recunoască, să le învețe harta. Capul îi era înfășurat strâns, îl simțea mare, străin, pulsatil, dar știa că asta va trece. Trupul avea darul de a se reface, de a uita. Mintea, în schimb, stoca, reținea, compara, recicla, proiecta. Ideile care îi traversau acum gândurile nu erau nici puține, nici banale. Veneau una după alta, ca niște scântei într-o încăpere întunecată, îndrăznețe și promițătoare deopotrivă. Semințe miraculoase, își spunea, din care ar putea crește copaci nemaivăzuți. Nu știa încă ce formă vor lua, dar simțea că sunt acolo, vii, insistente, cerându-i doar răbdare și o direcție limpede.

Câte șanse are omul să se schimbe, să-și spele păcatele sau să le îngroape în liniște, să o poată lua de la început, curat și proaspăt, ca un nou-născut? Unii nicio șansă, niciodată. Se simțea ales, deși îi era frică de ce urma să i se ceară în schimbul norocului cu care părea să fie hărăzit. "Pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață", îi spunea mama când era mic. Și nu întâmplător. David era delăsător și căuta calea ușoară, dar dacă s-ar fi întins flămând sub un pom, cu siguranță para cea mai dulce ar fi căzut drept în gura lui.

...
Noaptea, David le ținea pacienților de urât. Multe lucruri urâte pe lume. Durere, frică, singurătate. O unitate bună de măsurat timpul ar fi de fapt singurătatea. Dar o măsură fluidă, adaptabilă în funcție de vârstă, stare, întâmplare. Timpul se dilată sau se contractă după cum singurătatea e mai mare și mai dureroasă. Pentru cei singuri, weekendurile și sărbătorile sunt interminabile, nopțile ‒ nesfârșite, tăcerea e asurzitoare. Pe vremea aceea David credea că singurătatea e mai grea pentru bătrâni și le mănâncă timpul în sensul că le scurtează viața. Poate de aia s-a dedicat pentru un timp actelor de caritate și îngrijirii celor singuri cu încheieturi obosite și trupuri fragile. Sau poate se gândea că astfel își ajuta imaginar tatăl neștiut, pe care l-a crezut bătrân dintotdeauna.

Peste ani, David și-a dezvoltat propriile teorii despre timp. Cum fuge el tocmai când ai dori să-l ții pe loc și cum împietrește când ai vrea să curgă cât mai repede. Și-l închipuia uneori ca un ecran alb de cinematograf pe care se proiectau umbrele spectatorilor întârziați care treceau repede, aplecați, căutându-și pe întuneric locurile în sală. Alteori ca pe un fir subțire care venea de niciunde, intra printr-o ureche și ieșea prin alta, văzându-și de drum spre nu se știe unde. Timpul mai era și un ghemotoc de fire încurcate care se înfășurau în jurul trupului, tot mai strâns, până când trupul ceda, un fel de șarpe nemilos încolăcit, pândind mai mult sau mai puțin răbdător ultima suflare a victimei. Sau o spirală. Sau o gaură neagră care sugea clipe, minute, ani, o gură hulpavă deschisă în cer.

De unde obsesia asta? Din copilărie, de acolo de unde vin toate. Când era mic, timpul era un cuvânt pe care nu-l înțelegea. Adulții îl foloseau cât era ziua de lungă. Îl auzea peste tot. Dimineața, când mama îl trezea agitată, "Hai, grăbește-te e timpul să mergi la școală". Sau, "Hai repede, nu avem timp". Sau, "S-a dus timpul ăla!" Sau, "O să vină și timpul ăla"... "Pe timpul meu", zicea bunica lui, "lucrurile stăteau altfel". "Timpul fuge sau se scurge printre degete." La radio un crainic prezicea "timpul probabil." "Toate la timpul lor", i se răspundea când punea o întrebare nepotrivită sau inconfortabilă pentru oamenii mari.

...
Într-una dintre nopți, la doar câteva zile după ce fusese readus la viață, David s-a trezit brusc, cu un sentiment de déjà-vu. Salonul era întunecat, dar în fața lui, deasupra patului, lumina albă, aceeași lumină pe care o văzuse în starea de moarte clinică, pulsa lent, ca o inimă. Nu era o halucinație. Nu era vis. Era o lumină ca o invitație să fie urmată. S-a ridicat, sau cel puțin a simțit că o parte din el se ridică și iese din corp. A plutit din nou, dar de data aceasta, nu deasupra trupului său, ci printr-un spațiu în care un fel de intuiție îi spunea că nu exista greutate, nici timp. Lumina l-a condus într-un loc unde totul părea alcătuit din energie pură. Acolo a văzut ceva ce mintea lui ar fi descris drept "grădină", dar nu semăna cu cele de pe pământ. Culorile nu erau culori, ci emoții: compasiunea era un albastru profund, speranța avea o nuanță de aur lichid, iar iubirea era aer, era lumină, era vibrația care îi trecea prin ființă. Tatăl său, necunoscutul, era prezență familiară aici, i-a arătat o imagine a lumii de dincolo, oameni plutind, neștiuți unii de alții, purtând în piept frici nemărturisite.

Apoi imaginea s-a luminat, și fiecare persoană avea în dreptul inimii un punct strălucitor în care se ascundea ceva ce nu știau că au, capacitatea de a schimba viața altcuiva cu un singur gest. Apoi lumina s-a retras, iar vocea tatălui, pe care David a recunoscut-o fără să o fi auzit vreodată, i-a transmis cu o claritate copleșitoare: "Nu suntem singuri, iar moartea nu este un sfârșit, ci o întoarcere acolo de unde am venit."

A deschis ochii, tavanul salonului avea câteva pete gălbui, luminate de razele de lumină care intrau pe fereastră. S-a simțit în siguranță în patul de spital, mai în siguranță decât dincolo, cu toată armonia și seninătatea care pluteau prin acea grădină nepământeană.

Și totuși, cine era tatăl lui? Unde era? În grădina de dincolo, sau în jungle de aici? Dacă era viu, de ce nu încercase niciodată să-l caute? Dacă murise, când murise? Cum? David i-ar fi putut prelungi viața. Prin iubire, așa cum însuși tatăl său îi sugerase în vis, sau în moartea temporară.


David se întoarce în sală cu umerii căzuți și voce obosită. Se va achita formal sau va mai încerca o dată imposibilul, să ajungă cumva la ei, să atingă vreo coardă sensibilă rămasă pe din afară. Îi apăru în minte arena circului din copilărie, acrobații care mergeau pe sârmă cu trupurile încordate, încercând să rămână suspendați în aer, să evite căderea. Tălpile lor se curbau instinctiv pe sârma subțire; echilibrul se ținea prin instinctul de salvare.
Va merge cu atenție pe sârmă. Sau va sari în gol? Nici el nu știa ce va face.

...
David urcă pe scenă fără grabă. Nu mai caută ecranele invizibile. Știe că sunt acolo, dar a decis să nu le mai asculte. Respiră adânc și, pentru prima dată, nu începe cu o idee, ci cu o pauză. O pauză lungă, în care sala se neliniștește ușor.
- Ce am vrut să vă transmit înainte de pauză este să nu vă pierdeți cuvintele, să nu vă pierdeți speranța. Încă fiecare dintre voi poate redeveni un om.

Totul sună didactic și copilărește. Sistemul sesizează imediat slăbiciunea și afișează pe ecran cu litere de-o șchioapă: FALSITATE. Audiența citește și se repliază. Atmosfera îngheață din nou pentru câteva secunde.
- Am vrut să vă arăt de cât de puțin e nevoie să dai timpul înapoi și să-ți recapeți cuvintele, să-ți iei înapoi libertatea, rostește David aproape disperat. Sunt suficiente câteva minute de liniște, fără ecrane, fără control, câteva minute de tăcere în care să îți asculți gândurile, să simți durere sau milă, revoltă sau iubire. Să te privești în oglindă, chiar dacă oglinda se va aburi. Fără emoții, fără sentimente, fără îndoieli, sunteți morți. O moarte clinică, nu precum cea în care am intrat eu după accident, o moarte clinică programată care se poate întinde pe tot restul vieții.

Câțiva din audiență încep să se foiască indispuși. David fusese anunțat de organizatori ca un influencer cognitiv, iar conferința le fusese prezentată ca o sesiune de optimizare. Pe fețele lor se citea dezamăgirea.
- Am creat povești, iluzii, am imaginat lumini calde pe scene reci. Apoi am încercat să devin opusul lor: un observator al adevărului. Dar nici asta nu e adevăr. E doar o altă mască. Adevărul e că mă trezesc noaptea și simt că mi se rupe ceva în piept. Că mă îndoiesc de fiecare cuvânt pe care îl spun. Și că asta... asta mă face om.

Cuvântul FALSITATE pulsează acum pe ecran cu fiecare literă în altă culoare.
- Nu sunt un profet, nici lider spiritual, nici influencer. Am fost un martor al vulnerabilității, al neputinței asumate, un companion al singurătății, pe vremea când oamenii aveau slăbiciuni, neputințe și goluri, o vreme nu foarte îndepărtată, dar de care nu mai vrem sau nu mai suntem lăsați să ne aducem aminte. Aici am vrut să fiu un lider al celor care nu mai vor să fie mințiți. M-am înșelat.

David respiră adânc și ridică vocea:
- Pentru că adevărul nu are lideri. Adevărul nu are profeți, nu are apostoli, nu are generali. Adevărul nu are nevoie de mine, nici de voi. Tot ce putem face e să ne suportăm unul altuia imperfecțiunile și să acceptăm că nu vom ști niciodată totul.

David ridică vocea și mai mult, cum de puține ori a făcut:
- Nu pot să vă promit că vulnerabilitatea e salvare. Nu pot să vă garantez că adevărul vă va face liberi. Poate vă va răni. Poate vă va distruge. Adevărul nu este o dogmă. Cine vrea putere absolută, nu vrea adevăr. Cine vrea certitudini, vrea un dictator.

Și atunci se produce minunea. Sau dezastrul. Cuvântul FALSITATE este receptat de majoritatea din sală prin opusul lui, ADEVĂR. Sistemul care se baza pe dualitatea adevăr-fals fusese dereglat tocmai din confuzia pe care chiar sistemul o crease. Mintea nu mai putea face diferența, percepea termenii pe dos, așa cum fusese programată să perceapă.

Pe ecran apare acum HALUCINAȚIE!

Nu se știe dacă se referă la discursul lui David, sau este o autoevaluare a mecanismului artificial al inteligenței.

David își ridică privirea spre sală, ca și cum ar căuta un chip anume, o confirmare pe care încă o mai așteaptă pentru a continua. Simți aceeași disperare pe care o avusese când încerca să aducă la viață copilul din Palawan.

Lumina din sală pulsează imperceptibil. Pe ecran apare un avertisment vizual, dar David nu mai privește în acea direcție.

Câțiva se ridică în picioare cu privirea pierdută. Ceva scăpase din control. Apăruse o fisură mică, aproape invizibilă. Și atunci David intră pe un tărâm minat. O face poate din curaj, poate din nerăbdare, poate instinctiv, cum făcuse atâtea lucruri în viață.
- Adevărul nu e confortabil, dar e singura măsură a realității.

Pe ecran apare un triunghi portocaliu de avertisment, precum acelea puse pe stâlpii de înaltă tensiune să te anunțe pericolul de a fi electrocutat.
- Minciuna nu e opusul adevărului, rostește David rar, despărțind cuvintele ca pe niște piese fragile. Este, uneori, o mică parte din adevăr. O umbră aruncată de el. Minciuna e umană.

A privit sala, nu ca pe un public, ci ca pe o adunare de conștiințe suspendate.
- Tocmai de aceea, minciuna poate fi expusă, îndreptată, discutată, condamnată. Pentru că are un autor. Are o intenție. Are un chip. Adevărul nu dispare atunci când cineva minte. Adevărul rezistă, așteaptă, se reface. Adevărul nu vindecă, dar eliberează.

A ridicat iar vocea, nu agresiv, ci cu o claritate care tăia aerul.
- Adevărul nu e eliminat de minciună. Adevărul e anulat de realitatea falsificată.

Câteva capete s-au mișcat neliniștite. Un murmur vag a traversat rândurile.

S-a oprit o fracțiune de secundă, apoi a rostit apăsat, clar:
- Sunteți într-o moarte clinică.

Cuvintele au căzut ca un șoc electric.
- Funcțiile voastre vitale merg mai departe. Dar conștiința... Conștiința e suspendată, la fel rațiunea. Trăiți, dar nu mai sunteți pe deplin vii. Viețuiți.

Și atunci vocea i s-a schimbat. A devenit imperativă, aproape disperată:
- În-toar-ce-ți-vă!

Fiecare silabă a lovit separat.
- Reveniți la eul vostru. La acel eu uneori incoerent, contradictoriu, obosit uneori, dar viu. Reluați-vă viața - viața reală, adevărată -, așa imperfectă și neordonată cum e ea. Cu zile pierdute, cu decizii proaste, cu drumuri ocolite.

A făcut un gest larg, ca și cum ar fi vrut să rupă ceva invizibil.
- Rejectați algoritmul. Nu ca tehnologie, ci ca stăpân. Opriți falsificarea timpului, această comprimare continuă care vă fură prezentul.

A lăsat ultimele cuvinte să plutească, suspendate în sala care își încinsese cupola.

Un murmur se transformă în zgomot. Cineva aplaudă timid. Lentilele clipesc, ca și cum nu l-ar mai recunoaște pe David. Temperaturile nu mai sunt ajustate uniform. Un rând întreg se ridică în picioare.

Vocea inteligenței artificiale coboară peste sală ca un capac de sticlă:
- Atenție. Discursul a depășit parametrii acceptați. Vă rugăm să rămâneți calmi.

...
- A spus adevărul, spune femeia din rândul al cincilea, aceea care făcuse prima legătura cu Iisus. L-a spus pentru noi. Ca să ne trezească, să ne readucă la viață.

Cuvântul adevăr plutește în aer o secundă. Apoi încă una. Cineva îl repetă, mai tare, parcă testând dacă lumea se va prăbuși.
- Adevăr.

Nu se întâmplă nimic. Nicio alarmă. Nicio pedeapsă instantanee. Doar un mic tremur al luminilor, ca o ezitare.
- Libertate, spune un bărbat tânăr, cu voce fermă.

Cuvântul e preluat ca un ecou, din rând în rând, fără slogan, fără ritm. Oamenii îl spun diferit: unii cu furie, alții cu teamă, alții ca pe o rugăciune uitată.

Moderatorul încearcă să recâștige controlul.
- Vă rugăm să vă reluați locurile. Ordinea.
- Care ordine? Strigă cineva. A cui?

...
Pentru prima oară în acel oraș mare, ordonat și disciplinat, timpul nu mai e controlat. Și nimeni nu mai cere voie să-l trăiască.

Tăcerea care urmează e densă, dar vie. Sala era complet deschisă acum, nu doar fizic. Unii se ridicaseră în picioare, unii rămăseseră țintuiți pe scaune, alții se mișcau nervos pe intervalele dintre rânduri. Nimeni nu mai privea spre ecran sau în celulare.

Toate privirile erau pe el.

Un murmur de acord străbate mulțimea, ca o respirație comună. Cineva din primele rânduri șoptește, aproape extatic:
- David...

David face un pas înainte, până la marginea scenei. Sistemul nu mai reacționează sau a fost depășit de intensitatea emoțiilor. Vocea lui e clară, fermă, fără retorică.

Toate celularele la început vibrează, apoi sună răgușit alarma.
Același mesaj apare pe ecranul mare din spatele scenei:
AVERTISMENT PUBLIC
DAVID: Oportunist. Fals profet. Impostor.

- Libertatea începe acolo unde nu îți mai e frică să spui adevărul, repetă David. Toate revoluțiile din istorie încep cu acest cuvânt simplu.

Părăsiți în ordine sala.

Sunetul vine sec. Metalic. Scurt. Pentru o fracțiune de secundă, nimeni nu înțelege ce a fost. Sunetul nu seamănă cu nimic. Nu e alarmă. E prea brut. O împușcătură. Glonțul putea să vină de oriunde. Din sală, sau dintr-un colț al cupolei, de la oameni, sau nu.

Corpul lui David se oprește brusc, ca și cum cineva i-ar fi tăiat firul care îl ținea în picioare. Ochii i se măresc ușor. Un punct mic, întunecat, apare pe pieptul lui, se lărgește încet în dreptul inimii.

Se prăbușește pe scenă.

...
Deodată, pe scenă, apare holograma lui David, produsă rapid de sistemul care se reglase și își reluase controlul. Are același chip, același surâs cald, ochi albaștri, o cută între sprâncene, frunte înaltă, aceleași gesturi, aceleași haine, vorbește convingător despre timp, optimizare, ordine... despre viața care merge mai departe. Holograma lui David vorbește mai elocvent, discursul nu are nici poticneli, nici ezitări, cuvintele curg frumos, se unduiesc ca un râu limpede pe o câmpie în ceață. Cuvinte permise, neutre, inofensive, golite de sens, pe care audiența le recunoaște imediat, se relaxează, ca un trup agitat căruia i s-a făcut o anestezie.

Sala își recapătă luminile controlate, ecranul se luminează, pulsul se stabilizează, toate intră în normal.

Trupul lui David este scos discret de pe scenă de doi roboți silențioși și aproape invizibili.

Revoluția se încheiase. Ținuse doar câteva minute. Dar fusese posibilă.

*
Ultimul vis vine ca o apă adâncă în care David se scufundă fără să-și mai simtă corpul. Nu mai e durere. Nici sunet. Doar o lumină difuză, ca înainte de ploaie, când lumea pare suspendată într-o așteptare blândă. David merge pe un drum care nu e drum, ci o succesiune de suprafețe: pământ, nisip, podea de spital, scânduri ude de ponton. Timpul nu mai curge, se adună. De o parte și de alta, ceasuri fără limbile potrivite atârnă de crengi invizibile. Unele merg înapoi. Altele bat toate orele deodată. Unul e spart și din el curge nisip roșcat, ca sângele uscat. Înțelege că a ajuns dincolo, că timpul s-a dereglat pentru că nu mai e nevoie de el.

Mama lui apare prima. Tânără și bătrână în același timp. Are aceeași rochie pe care o purta când îl ținea de mână, copil fiind, și aceeași privire obosită din ultimii ani. Nu spune nimic. Îi pune palma pe piept, exact acolo unde glonțul a intrat, și durerea se dizolvă. Zâmbește ca și cum ar spune: ai ajuns.

În spatele ei, puțin mai departe, stă tatăl necunoscut. Nu are chip clar, doar o prezență calmă. David nu simte reproș, nici curiozitate. Doar o recunoaștere tăcută, ca între două oglinzi care știu că se reflectă una pe cealaltă de mult timp. Tatăl înclină ușor capul.

Joseph vine din stânga, cu mersul lui liniștit, aproape modest. Poartă aceeași cămașă simplă. În mâini ține un ceas vechi, de buzunar, cu capacul deschis. Limba mare lipsește.
- Nu mai ai nevoie de el, spune Joseph, și închide capacul.

Băiatul meu e aici.

Și atunci apare copilul. Un băiat din Palawan, cu pielea arsă de soare și ochi foarte serioși pentru vârsta lui. Îl privește pe David senin și binevoitor, ca și cum l-ar fi așteptat. La încheietura mâinii are legat un fir roșu.

Firul se prelungește și celălalt capăt e în mâna Linei. Lina nu spune nimic. Doar îi întinde firul, exact ca atunci, ca pe o legătură care nu se rupe nici când corpul cedează. Firul roșu pulsează ușor, ca o arteră vie, și îi leagă pe toți. Ceasurile din jur încep să cadă unul câte unul, spărgându-se fără zgomot. Din ele nu mai iese nimic. Nici tic-tac, nici nisip. Doar aer. Simte o eliberare, ca și cum ar lăsa jos o povară pe care nu știa că o duce. Înțelege că moartea nu e o plecare, ci o reordonare. O punere laolaltă a lucrurilor care fuseseră împrăștiate de timp.

Copilul îi ia mâna. E caldă. Vie.
- Putem să mergem, spune.

David mai privește o dată în urmă. Nu există scenă. Nu există sală. Doar firul roșu, întins, sigur.

Face un pas înainte. Și visul nu se termină. Vede motocicleta lui Miguel părăsită pe marginea drumului. O pasăre albă zvâcnește în sus dintre frunzele de palmieri.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.