Rebarbor

Citiți prefața acestei cărți aici.


Date biografice despre Alexandru Monciu-Sudinski (sursa: Dan-Anton Dăncescu, Teza de doctorat din 2012):
Născut la 13 iulie 1944, Turnu Măgurele, România.
Pseudonim literar: Sudinski (derivat din numele bunicii materne, Sudîk).

Educație:
Școala medie: Salonta, Vadu Crișului
Liceul: Călărași, finalizat la Babadag (1962)
Facultatea de Limbi Slave, București (1963-1964, studii nefinalizate)
Facultatea de Filosofie, Universitatea din București (1965-1972)
Lucrare de diplomă (1974): "Lupta pentru cultură în publicistica militantă a lui G. Călinescu"

Experiență profesională:
Pedagog: Dragalina (1962-1963), Școală profesională, Piatra-Albă (1964-1965)
Redactor: Revista Argeș (1973-1974) - rubrică de proză
Colaborator: Revistele Luceafărul, Flacăra, România literară
Rubrică: Condica de sugestii și reclamații - revista Flacăra (1976-1977)
Co-scenarist: Film de animație Dan Năzdrăvan (1968)

Activitate literară:
Debut în presă: 1964
Volume publicate: Rebarbor (1971) retras și distrus de cenzură, Caractere (1973) volum de interviuri-reportaj, Biografii comune (1974) interviuri literarizate
Publicări în străinătate: Fragmente apărute în revista franceză Les Temps Modernes, Texte și poezii în revista pariziană Limite
Traduceri: Cuvânt despre moarte de Ignatie Briancianinov (după 1990)

Activitate artistică și conexă:
Adaptări teatrale: Caractere, spectacol bazat pe texte din volumele Caractere și Biografii comune (r. George Bănică, Teatrul Giulești, premieră: 15 martie 1976, cu Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Constantin Cojocaru, Jorj Voicu, Florin Zamfirescu, Ion Anghel, Geo Costiniu și George Bănică) / Rebarbor (r. Alexandru Dabija, Teatrul Odeon, premieră: 4 februarie 2022, cu Antoaneta Zaharia, Elvira Deatcu, Alina Berzunțeanu, Marius Damian, Mihai Smarandache, Cezar Antal, Matei Arvunescu, Dan Iosif, Alpha Minie)
Activitate cinematografică: Co-scenarist pentru animație

Context politic și biografic:
Supravegheat de Securitate (dosar informativ "MANU")
1978: Grevă a foamei în semn de protest pentru arestarea lui Cezar Mititelu
Exil: Părăsește România în iulie 1978
Primește azil politic în Suedia (Stockholm)
Activitate în exil: Retragere progresivă din viața publică
Interes pentru spiritualitate și literatură religioasă

Evoluție ulterioară:
După 1990: Trăiește retras, în afara vieții publice
Renunță la acte de identitate (1992)
Asociat cu un mod de viață ascetic, marginal

Profil literar:
Prozator al generației '70
Scriitor contestatar al regimului comunist
Stil: realism dur, grotesc și parabolic, hibrid între literatură și reportaj
Tematică: critica sistemului totalitar, alienare socială, degradare umană în comunism

Volumul Rebarbor, publicat la începutul anilor '70, a fost retras din librării la scurt timp de la apariție. După căderea regimului comunist a existat o singură încercare de recuperare editorială: ediția apărută la Editura Ileana în anii '90. În afara acesteia, textele lui Alexandru Monciu-Sudinski nu au mai fost republicate.

Sub titlul Rebarbor - Opera completă, acest volum reunește pentru prima dată într-o singură carte cele trei volume publicate de Alexandru Monciu-Sudinski: Rebarbor, Caractere și Biografii comune.

Intenția ediției este simplă: să scoată aceste texte din zona marginală în care au ajuns și să le readucă în fața cititorilor într-o formă accesibilă.

Editura a încercat să clarifice situația juridică a operei și a autorului, consultând studii academice, articole de presă, registre publice din Suedia și Danemarca și contactând membri familiei. În ciuda acestor demersuri, statutul juridic al drepturilor de autor nu a putut fi stabilit cu certitudine, iar autorul rămâne în continuare o persoană dispărută.

Gestul republicării este motivat de convingerea că literatura română nu își poate permite să dea uitării o voce atât de puternică și distinctă. În același timp, această carte reprezintă și un act de responsabilitate culturală: o încercare de a menține vie o operă care, în lipsa unor noi ediții, riscă să dispară complet din circuitul lecturii.

Citite astăzi, scrierile lui Alexandru Monciu-Sudinski emană o forță neobișnuită. Proza sa disecă cu o luciditate uimitoare mecanismele prin care oamenii ajung să funcționeze în interiorul unor structuri impersonale - birocratice, sociale sau ideologice - care le modelează comportamentul și limbajul. Personajele nu sunt construite pentru a deveni memorabile într-un sens literar clasic, ci pentru a arăta cum relațiile dintre oameni pot deveni mecanice, lipsite de empatie, reduse la roluri și funcții.

Tocmai această luciditate face ca textele să rămână actuale. Ele descriu un tip de realitate care poate apărea în contexte istorice diferite.

Dacă noul Rebarbor va reuși să readucă proza lui Alexandru Monciu-Sudinski în atenția cititorilor și să redeschidă discuția despre opera lui în literatura română, atunci scopul nostru va fi fost atins.

Cartea are și un studiu introductiv mai amplu, scris de dl. Ion Manolescu, profesor universitar și critic literar, care va vorbi și la lansarea de la Bookfest, de vineri, 05.06.2026, ora 18:00 (scena Agora).


Medicul spuse vi-e rudă?
Doamna M. spuse nu.
Știți, numai rudelor le putem... ăă... dezvălui diagnosticul... e vorba de secretul profesional. Îi sunt ca și o rudă, domnule doctor, ca și o rudă, stăm de ani de zile sub același acoperiș. De fapt, nu are rude, e emigrantă, nu ne are decât pe noi...
Are ciroză, doamnă, îmi pare rău că trebuie să v-o spun.
Doamna M. plânse.
I-am făcut foaia de ieșire. Trebuie să veniți s-o luați.
Doamna M. plânse. Apoi:
Domnule doctor, asta mi-e imposibil, n-avem unde o ține, credeți-mă... am soț... fetița la școală, băiatul la facultate, n-avem cum s-o-ngrijim. N-ați putea să...
Doctorul zise nu. Îmi pare rău... dac-ar fi vorba de două-trei zile, ar mai merge. Bătrâna mai are însă... ar mai avea de trăit cel puțin două săptămâni.
Domnule doctor, zise doamna, vai, domnule doctor, dacă ați putea...
Între ei interveni un mic aranjament.
Discuția avea loc la 27 februarie.
Bătrâna rămase în spital, în rezerva numărul 4, unde, în noaptea de 12 spre 13 martie, muri. Un student, frate al medicului, se mută în pensiune la doamna M.
Băiatul doamnei îl primi ciudat de rece, aproape ostil.

Dimineața mă linge pe frunte, albicioasă și rece ca o piele de mort.
Dimineața... albicioasă... o piele de mort...
Dimineața îmi răcorește dezobișnuiește-te să-ți tot povestești ceea ce ți se întâmplă, nu, dar e bine spus, am s-o repet pân-acasă, așa este, rece ca o piele de mort
Rece ca o piele de mort pietrele gardul
rece ca o PIELE de mort n-am dormit de-asta e albicioasă,
rece ca o piele de mort până când nu mai înseamnă nimic niciun gând, liniștea.
Poftim restul.
Poftim? A, da rece ca o piele de mort. Unde vă tot duceți hei oameni buni în paltoane ALBICIOASĂ ca o...
expresie a înaltului spirit uman Unu de patrujdebani, mormăie.
Bătrânul are un baston roșu, se uită la mine, vrea să-i cedez acest loc.
De mort.
Dar poarta spitalului rece ca un fier umed vopsit cu verdele avea și altă culoare rece albul - culoarea singurătății - ea nu trebuia să moară acolo în camera lungă ca o țeavă pătrată horn alb fără cer. Cuvinte ce nu-mi aparțin, voi avansa mai în față, stați jos? e o studentă așa cred asta se simte, dimineața femeile sunt urâte au fața albă și rece ca o... parcă sunt rupte în dreptul gurii au măști de femei, guri rupte brutal de nesomn.
Nu scânteiază nimic.
Nici geamul troleului nici nichelul, nu mai există cioburi de sticlă în aerul pur piele de mort sau poate că scânteiază nu scânteiază în creierul meu obosit. Albicios, acoperit cu o piele de mort. Parcă s-a scurs nițeluș în gură are gust insipid gust de pungă de plastic în care cineva a scuipat.
Albicios.
A trecut. S-a sfârșit slavă Domnului am scăpat am să văd filmul la nouă până la nouă am să beau o cafea ca să-mi treacă greața, picioarele albe-ale fetei sunt albe și văruite cu somn
Iulia Andreievna
carnea lor pâlpâie ca o firmă cu neon uitată aprinsă în plină zi.
Și mama: "Andrei, înțelege odată, da e penibil, asta nu-nseamnă să-ți spele ciorapii e de-a dreptul revoltător!"
"Da' ea a spus, i-a sărit țandăra și-a spus ăsta-i spălat de ciorapi? ei comedie! și mi i-a spălat."
"Tu și Natalia n-o să-nțelegeți odată că nu-i servitoarea voastră? nu! e o doamnă, o aristro... aristocrată, cum să-ți permiți așa ceva." "Și când ne spală pe jos?"
"Andrei!"
Allez-vous en, avec votre argent... j'pas besoin... j'prends pas d'argent pour ça... mais voyons, je suis de la famille, n'est ce pas?
Mama era roșie la față, gesticula apoi îi vârî în poșetă.
Iulia Andreievna, înaltă și uscată, cu părul încă deloc alb, se apropie și o îmbrățișa. Era mai mult emoționată decât jignită și repeta: mais je suis de la famille, Irène. ils me disent grand maman, babușca... les enfants sentent touts ces choses; pourquoi me donner ce sacré argent?
Era cu un an în urmă, când mama voia să scape de Iulia Andreievna dându-i acești bani; acum înțeleg cred că din gelozie avea și de ce; era după ce tot spusese că nu-i servitoare pentru c-a fost odinioară contesă la comtesse, cneaghina, dar Revoluția...
Îi dădea acești bani pentru că ne spăla pe jos și făcea mâncare și tot ce se putea face într-o casă în care mama nu prididea nici măcar să ne iubească, iar Iulia Andreievna prididea.
Dar prea îi spuneam babușca și o sărutam mai ales seara când n-o lăsam să plece la culcare până când nu ne făcea iepuri și lupi pe pereți; îi dăduse față de mine (Natalia se juca pe covor) ca să se vadă clar că treaba asta-i plătită și ea.
Iulia Andreievna nu primise acei bani.
Ce sacré sale argent.
Ce plăcut e să mergi cu troleul, calm, maiestuos, să te uiți pe fereastră și să nu vezi nimic decât gri-argintiu fără zgomote, dimineața cu frig și-mbulzeală grăbită, ca o piele de mort. Ea nu spunea cancer, spunea rac, vorbea caraghios românește, deși era pe-aici de vreo douăj'de ani, după război, multe cuvinte le spunea chiar complet aiurea și când scria vreo scrisoare mureai de râs cum a fost la Sovata acum două veri.
Se temea tot timpul de rac.
Trebuia să moară joi 10 martie n-a murit.
Trebuia să moară vineri 11 martie, cel târziu noaptea, n-a murit.
femeie din Mânăstirea i-a pus lumânarea în mână, i-a apăsat degetele în carnea tare a lumânării, ea a deschis ochii, a aruncat lumânarea și n-a murit.
Singură ca un monstru închis într-un borcan de sticlă în camera horn, albă și lungă și astupată sus cu tavan, n-a murit.
Singură fără ofițerul acela de douăzeșpatru de ani care zâmbește la noi pe perete c-un an înainte de Galiția, unde a murit, fără fotografia lângă care Iulia Andreievna a îmbătrânit, devenind din soția fotografiei mama ei iar apoi bunică acum, încât era caraghios ceea ce pretindea ea că băiatul ăla e soțul ei
Mon mari
singură fără el.
Pierdută în fundul camerei albe, ca un dop pe fundul unei sticle băute demult, singură fără ofițer fără țară fără familie fără casa din Sanct-Petersburg fără limbă fără puteri fără samovarul de-argint și fotoliul adus din zeci de refugii ca să moară în el singură fără casa ei de pe urmă casa noastră cu covorul vechi vișiniu și mirosul liniștitor de lucruri confortabile un pic prăfuite singură fără ochii scrutători de vietate felin-ai Nataliei, singură fără mine și comoda din camera cealaltă unde ar fi putut muri
mult mai puțin singură numai că n-a murit.
Ci în fundul camerei albe horn astupat.
Am deschis ușa sâmbătă 12 martie, mirosea închis a piele galbenă și bolnavă și-a pătură îmbâcsită cu mirosul medicamentelor și sudorii zecilor de muribunzi care stătuseră înaintea ei, cu ochii-n becul gălbui din tavan, numărând picăturile de durere neomenească, scurse tăcut în liniștea aceea unică de câine închis în laboratorul de fiziologie-ntre sclipirile noptatice ale retortelor tremură ascultându-și saliva cum picură în eprubetele plasate-n stomac apoi zgâlțâie brusc urlet de groază-ncercând să acopere picuratul tainic meschin și indiferent pic... pic... pic-pic... pic-pic...
ca TIMPUL sau poate chiar TIMPUL însuși, adevărat dar nereușind
apoi am intrat închizând cu grijă ușa în urma mea.
Am spus tanti Iulia, ea se uita la mine și respira, tanti tanti-Iulia se uita am făcut cei câțiva pași către pat la mine atent babușca Iulia-Andreievna ce-i cu tine de ce fix către mine cu ochii mari. Respira.
Babușca, eu sunt Andrei, ce Dumnezeu... Se uita fix într-un punct, dar punctul acela nu putea fi vizorul ușii era un punct mult mai îndepărtat spre care se crispaseră cele două pupile reduse straniu la dimensiunile unor gămălii negre de ac, pupilele ei care înțepau ușa și zidul spitalului spre punctul pe care eu el nimeni nu-l poate vedea numai ea îl vedea respira respira respira. Asta e tot. Acum dacă l-a văzut nu-și va mai întoarce niciodată privirea la noi. Va respira apoi nu va mai respira dar niciodată privirea la noi.
Mișc mâna prin fața ochilor ei. Nu. I-am adus prăjiturile preferate, două, din banii mei. Desfac pachetul mă așez îi mănânc prăjiturile preferate înainte de a pleca.
asta e
burta umflată ca o pernă nu trebuie să-mi dau seama mănânc
Apă!
Tresar, mototolesc hârtia merg la chiuvetă, deschid robinetul beau umplu paharul mă-ntorc o apuc de ceafă nu vede paharul
Bea, haide, paharul ciocnit de dinți în lumina galbenă
apă
ai aici apă bunicuțo bea. Limba galbenă-mpinge sticla-napoi
apă apă apă
se screme privind tot ACOLO nu poate bea. n-o putem lăsa aici, tu nu-nțelegi
măi băiatule tu nu-nțelegi. Zise și tata.
în camera ei cu ce ne-ar deranja
îngrijești tu cine o s-o
și Natali, crezi că spectacolul ăla i-ar face bine prostii, termină odată TERMINĂ
morfină
Apă. Bea bea odată sau taci. În loc să spui apă bea
- Vreți să dați mai departe, pentru un bilet, e o doamnă cu un copil. Unu de șaizeci. Metalul rece în mână, mă-ntorc înspre casier.
tu care ești atât de neglijent
- Unu de șaizeci, vă rog. Mulțumesc. Poftim.
- Mulțumesc, mă scuzați că v-am deranjat. Scrie ceva despre meci?
Domnul în haine maron arată spre ziar.
- Nu m-am uitat. Poftim.
- Numai pentru o secundă, sunt curios ce-a făcut Ghergheli.
Singură.
N-am anunțat pe nimeni, cred că mai e și acum acolo cu ochii deschiși s-a răcit.
În cazuri din astea, lichidul care umflă cavitatea abdominală presează și știți... cum e și dânsa... pacientul vrea tot timpul să iasă afară, se screme, vedeți? gura rumenă a felceriței rumenă ca o rodie însă e o nevoie falsă se spune că-s... nu, decât o dată pe zi. Dacă se-ntâmplă ceva mă chemați cu subînțeles nu vă sfiiți a zâmbit. Se screme se screme se liniștește apoi iar. Bolborosește mereu cu ochii în ușă cuvinte barbare apoi franțuzești râde se alintă începe să geamă era ca o cadră spune mama semăna cu din nou rusește fără sfârșit și -
j'vous ne le dirai pas... boire tant des verres de champagne? ha ha sufletul nostru este memoria - un vraf răvășit de bobine
de magnetofon
mais taisez-vous c'est assez toutes ces cochonneries...
Și acum a tăcut.
Acolo oricum are medicamente pe când aici mamă e-o cameră groaznică poți să înnebunești știi Natali cum doarme dacă se sperie gata să înnebunești Ei și tu acuma. Andrei pe ce lume trăiești?
Citești toate romanele alea și spui numai
- Mersi frumos.
Ziarul foșnește are pe inelar un neg.
- Dacă vreți puteți să-l luați, eu tot n-am nevoie de el.
- O, nu, mulțumesc, am să-mi iau jos altu' aici e mult prea pe scurt.
Ca un monstru închis într-un borcan și se screme se screme din nou. O dezvelesc am impresia că de data asta-i de-adevăratelea are o burtă perfect sferică netedă ca un balon gata să crape un balon anexat de-un schelet cu sex
gata să crape Andrei, nu pot suporta este groaznic nu-mi povesti spune mama nu nu putem s-o aducem of Doamne lasă-mă nu mă chinui să crape
și iar i-a trecut nu se mai screme o învelesc. Se uită spre punct; două fără un sfert sunt cinci ore deja de când am venit.
andrei andrei andrei
Fața ei e la o palmă de fața mea la un lat de palmă ochii mei se crispează-n pupilele ei și strig bunicuțo-s aici uite-s aici lângă tine, nu ești singură bunicuțo zău nu
andrei
uită-te bine lasă punctul ăla tâmpit uită-te sunt aici nu muri ca o proastă nu nu nu nu andriuuușaaa andré
zgâlțâi o plesnesc peste obraz, nu muri singură nu muri singură, o izbesc de pat, uite-mă sunt aiiiici
andré
sunt aici
oh andré
sunt aici sunt aici Nu singură singură nu
andré
Singură ca un șarpe într-un borcan cu fenol.
Cobor din troleu este stația Vidu, dimineața ca o piele de mort.


A-nceput iar ploaia. Pe geamul vagonului plutesc lacrimi, cai morți și fantome. Toamna îmi macină încet rinichii, iar copacii, ca niște chelneri umili și goi, îmi întind în palmele lor umede Bărăganul. Am ajuns la fermă noaptea. Eram cu Munteanu, profesorul de mecanizare. El își luă rămas bun de la mine, apoi, clătinându-se, se duse să se culce în odaia lui.

Sâmbăta, cârciuma lui Coni se închide la miezul nopții. Pleoapa cârciumarului atârnă greu peste ochiul lui roșu, umflat. Am șters cu mâneca pefeleul umed, mi-am rezemat fruntea de masă și am adormit.
- Închid, pedagogule, mă trezi obosit cârciumarul. Pișă-te-n altă parte.
- Ce?
- Du-te la 'otel. Oamenii serioși nu doarme la cârciumă.
- Vreau bere, am spus, bere, cârnați și-o conservă de porc de câine.

Coni se întoarse blestemându-mă și plecă să-mi aducă bere, cârnați și conservă de porc de câine. Îl aștept. Mă mănâncă rău între degetele de la picioare, iar somnul nu se mai întoarce la mine. Lângă godinul stins tractoriștii fac gălăgie, râd și glumesc cu bucătăreasa Mela. Îmi scot cizma. Sub obială, între degetul mare și cel mijlociu, s-a înțepenit în carne o ploșniță. Mela se așază lângă mine și, privindu-mi piciorul cadaveric, mă întreabă:
- De ce ești trist, pedagogule? Băi, lapte dulce. Ce ai?

Am scos stiloul din buzunar și, cu capătul lui, am spart ploșnița; sângele ei mă stropi pe picior; nu voiam să mă duc acasă.
- Mela, am spus, Munteanu s-a îmbătat în oraș și-acum doarme.
- Și?
- Vrei să mergem la cameră la Munteanu, Mela?
- Așteaptă puțin, zise ea întorcându-se lângă godin.

Am început să beau bere și să înghit cârnați și din nou tractoriștii râseră. Unul din ei se ridică greoi de la masă și îmi arătă - gros cât un cap de berbec - pumnul.
- De la Mela să-ți iei gândul, auzi? Că de nu... te... te...
- Fane, strigă atunci Mela, ți-am spus că nu știe!
- Să știe! strigă gros tractoristul. Că de-aia i-a lipit statul urechi la cap.

Ațintindu-și ochii sleiți asupra mea, tractoristul vorbi cu scârbă:
- Eu, nenișorule, poate m-oi fi luând de fraier, da' vreau să mă-nsor. Și mă-nsor cu Mela. De-acu' ea o să fie nevastă-mea, pricepi? Iar curvăsăraia - gata. Care nu pricepi treaba asta, eu te ologesc. Pentru că, sub acest aspect, Mela nu mai este o curvă.
- Bine, Fane, am zis. Acu' scuză-mă.

El plecă, iar eu îmi încălțai la loc cizma. M-am uitat lung în ochii de cățea ai Melei și, ascunzându-mi speranțele-n piept, am plecat cu conserva de porc la Munteanu. Orbecăiam prin noroaie adânci, nevăzute, patima mi se potolea, vântul își flutura prin văzduh pieile moarte. Prin întuneric, clădirile fermei păreau rămășițele unui uriaș mărfar deraiat. În adâncurile oarbe ale cerului a huruit amenințător un avion, apoi am ajuns la Munteanu.

Dormea cu lumina aprinsă; odaia era plină de fum, rumeguș de lemn și cârpe. Am adormit îmbrăcat lângă micul profesor de mecanizare, iar în somn a venit la mine mama. Ea era tânără ca o floare de cireș și, alintându-mi obrajii cu mâinile moi, parfumate, îmi vorbi îndelung despre Mela. Eu îi sărutam mâinile, plângeam, îi șopteam cât de mult o iubesc și-i spuneam Mela.

Apoi brațele mamei se acoperiră cu păr negru și gros. M-am trezit. Era dimineața.

Munteanu horcăia lângă mine, asudat, cu fălcile larg deschise. Mâna lui se-aținea pe obrazul meu.
- Tovarăși, gemu el prin somn, da' lăsați-mă, dom'le în pace...

Citiți prefața acestei cărți aici.