Imperiile stepelor. Triburile nomade care au schimbat lumea

Citiți prefața acestei cărți aici.


Nomazii barbari ai stepelor eurasiatice au jucat un rol decisiv în evoluția omenirii, în materie de tehnologie, religie, cultură și artă a războiului, dar realizările lor au trecut, în mare parte, neobservate.

Acești oameni aprigi au clădit imperii de lungă durată, au facilitat primul comerț global pe Drumul Mătăsii și au răspândit religii, tehnologii, cunoștințe și diferite bunuri, aducând prosperitate în viața locuitorilor din Europa, China și Orientul Mijlociu. Hunii, mongolii, turcii și sciții, proveniți dintr-o singură regiune, și-au lăsat amprenta asupra lumii moderne și au dat unii dintre cei mai mari și mai carismatici conducători, precum Attila Hunul, Genghis-han și Timur Lenk.

În noul său volum, bogat în detalii captivante, profesorul Kenneth W. Harl descrie viața și obiceiurile acestor civilizații adesea uitate, de la originile lor până la începutul epocii moderne, dar și modul în care s-au impus pe câmpul de luptă.

"De la Attila Hunul la Genghis-han, o cronică fascinantă despre maniera în care liderii militari nomazi au influențat tehnologia, religia și cultura." (The Guardian)

"Reunind imperiile stepelor cu orașele caravanelor de pe Drumul Mătăsii și din China imperială, relatarea enciclopedică a lui Kenneth W. Harl acoperă două milenii de istorie eurasiatică." (Martyn Rady, autorul cărții Habsburgii. Ambiția de a stăpâni lumea)

"În această cronică accesibilă și cuprinzătoare, Harl documentează impactul decisiv al popoarelor nomade din stepele eurasiatice asupra formării și dezvoltării civilizației moderne din Europa, Orientul Mijlociu și Asia." (Publishers Weekly)

"Harl demonstrează că o civilizație nu este construită doar din ziduri de cărămidă și din edificii de marmură, ci și corturi de pânză și valtrapuri de pâslă."(Profesorul Lloyd Llewellyn-Jones, Cardiff University, autorul cărții Persians: The Age of the Great Kings)

"Nu există nicio îndoială privind amploarea și profunzimea cunoștințelor lui Harl despre istoria stepei."(The Spectator)


În anul 907, generalul Zhu Wen s-a dispensat de domnia prin împărați-marionetă și l-a detronat pe ultimul reprezentant al dinastiei Tang, adolescentul Ai, care a fost ucis fără mare tevatură după aceea.^[i] Zhu Wen (907-912) s-a autoproclamat împăratul Taizu al noii dinastii Liang. Avea însă de înfruntat prea mulți rivali din rândurile elitei militare Tang, care ținteau și ei tronul.^[ii] Bolnăviciosul Zhu Wen, cunoscut pentru că își satisfăcea prodigiosul apetit sexual în palatul său de vară din Luoyang, a neglijat treburile statului, căzând victimă unui complot pus la cale de al treilea său fiu, Zhu Yougui.^[iii] Acesta s-a luptat în zadar cu mai vârstnicul lui frate vitreg Zhu Youwen și cu un număr de guvernatori militari rebeli.^[iv] Istoricii neoconfucianiști de mai târziu au deplâns următoarele cinci decenii sumbre, caracterizate de dezbinare, drept eră a celor Cinci Dinastii și Zece Regate (907-960).

Abaoji, ca mare han al hitanilor, a exploatat cu abilitate dezbinarea chinezilor, căci era la comanda celei mai redutabile cavalerii din Asia Răsăriteană. El și-a organizat în regimente războinicii veterani, care trăiau împreună cu familiile lor în tabere militare separate (orda).^[v] Precum un împărat războinic Tang din vechime, el a supus triburile din stepele răsăritene, până la Munții Altai, și a recrutat și mai mulți arcași călare. I-a poftit pe uiguri să se întoarcă în vatra lor strămoșească și să reclădească Karabalghasunul, capitala lor devastată de kârgâzi în 840.^[vi] Uigurii, însă, au refuzat, preferând confortul vieții urbane din Depresiunea Tarim, astfel că sacra vale a Orhonului a trecut din stăpânirea turcicilor în cea a mongolilor. Abaoji a inițiat cucerirea celor șaisprezece prefecturi de frontieră din nord-estul Chinei. În 916, s-a autoproclamat împărat al dinastiei Liao și și-a luat numele chinezesc de Taizu. În următoarele două veacuri, el și urmașii lui aveau să conducă un imperiu care cuprindea nordul Chinei, sudul Manciuriei și stepele mongole.

Spre deosebire de cuceritorii nomazi anteriori, împărații Liao au fost recunoscuți ca membri ai unei dinastii chinezești legitime, astfel că li s-au alcătuit istorii dinastice oficiale.^[vii] Ei, însă, nu atât au adoptat, cât au adaptat civilizația chineză. În anul 1000, hitanii erau în număr de cel mult 750.000, dintre care 30.000 de războinici au fost repartizați în tabere militare.^[viii] Supușii lor chinezi erau de 20 de ori mai mulți. De la bun început, Abaoji a angajat înalți funcționari chinezi să-i administreze provinciile chinezești, adoptând multe ritualuri de curte și proceduri birocratice chinezești.^[ix] Dar i-a ținut la distanță pe funcționarii imperiali, ca nu cumva să aibă și hitanii soarta predecesorilor lor, dinastia Wei de Nord, asimilați de populația han. Abaoji poruncit alcătuirea unei scrieri hitane bazată pe caracterele han, care să fie utilizată în corespondența regală și în ținerea evidențelor. Scrierea cu 378 de caractere, redusă ulterior la 370, a împiedicat monopolizarea evidențelor imperiale de către birocrați han.^[x] Împărații hitani au făcut, totodată, uz de coduri de legi separate pentru feluriții lor supuși și au împărțit imperiul în cinci mari prefecturi, fiecare cu propria capitală și propriul aparat birocratic.^[xi] Capitala principală era la Shangjing, în stepele răsăritene ale Mongoliei Interioare (astăzi în districtul Bairin), unde marele han putea să-i răsplătească pe hanii tribali credincioși cu titluri, mătase și prințese, în cea mai bună tradiție a celor Cinci Momeli. Capitale regionale erau la Zhongjing (Ningcheng), Dongjing (Liaoyang), Xijing (Datong, Shaanxi), iar în sud, la Nanjing (Beijing), ultima fiind destinată să ajungă metropola regală a nordului Chinei. În sfârșit, asemeni împăraților dinastiei Wei de Nord, și cei ai dinastiei Liao s-au convertit la budism, o religie ușor de împăcat cu străvechii lor zei hitani și cu șamanii.^[xii] Ei au poruncit traducerea principalelor texte budiste în limba lor. Mai presus de orice însă, au tolerat toate credințele din cuprinsul imperiului lor, înlăturând ostilitatea manifestată de ultimii împărați Tang față de religiile străine.

Hanii mongoli de mai târziu au învățat de la supușii lor hitani aceste lecții de guvernare a Chinei, dar împărații hitani, spre deosebire de urmașii lor mongoli, nu au aspirat niciodată să cârmuiască întreaga Chină. Aceasta din două motive. Întâi, fiindcă aveau mereu de furcă să-i îmbuneze atât pe războinicii lor nomazi, cât și pe supușii chinezi, acest număr de jonglerie limitându-le ambițiile imperiale. În 916, când Abaoji s-a autoproclamat împăratul Taizu, l-a proclamat totodată și pe fiul cel mare, Yelü Bei, urmaș la tron.^[xiii] Notabilii adunării naționale (kurultaiul de mai târziu al mongolilor) au consimțit cu extremă reticență la o strictă succesiune ereditară, în dauna tradiționalei succesiuni laterale. Spre marea nemulțumire a mândrelor căpetenii războinice hitane, Yelü Bei a primit educația unui rafinat nobil chinez, ajungând să stăpânească clasicii confucianismului, caligrafia și pictura și mai puțin artele marțiale. În 926, la moartea lui Abaoji, împărăteasa-mamă Shulü Ping a refuzat să-și urmeze soț decedat. În loc de aceasta, ea și-a tăiat mâna dreaptă, pentru a fi înmormântată ritual împreună cu trupul lui. În următoarele două decenii și jumătate, ea a dominat curtea în maniera împărăteselor mongole din secolul al XIII-lea. De două ori a provocat crize de succesiune spre a-și așeza pe tron propriul candidat.^[xiv] În 953, a fost în sfârșit nevoită să abdice și să se retragă într-un exil aurit. Fire hotărâtă, Shulü Ping credea cu tărie în modul de viață războinic din stepe, astfel că a aranjat alegerea mezinului ei, Yelü Deguang, sub numele chinezesc de Taizong (927-947).^[xv] Acesta nu și-a dezamăgit mama și nici susținătorii, întrucât a cucerit cele șaisprezece prefecturi rămase și regiunea de pe cursul inferior al fluviului Huanghe, leagănul civilizației chineze.^[xvi] Yelü Deguang a ocupat vremelnic orașul Kaifeng, fosta capitală Tang, situată la întretăierea a patru canale navigabile importante și având o populație de circa o jumătate de milion de locuitori. Dar succesele acestea i-au angajat pe viitorii împărați hitani într-o muncă mai degrabă de consolidare și apărare, decât de extindere a domeniilor chineze. Necesitatea i-a silit pe împărații Liao de mai târziu să-și transforme uniunea de triburi nomade într-un stat chinezesc birocratic, întemeiat pe venituri predictibile, obținute din taxarea, nu din jefuirea populațiilor cucerite.^[xvii]

În al doilea rând, împărații hitani aveau să se confrunte cu doi puternici rivali la stăpânirea Chinei. Dezbinarea politică a Chinei anului 960 se asemăna, din puncte semnificative de vedere, cu ceea ce a urmat după prăbușirea dinastiei Han. În vestul îndepărtat, împărații Xi Xia, vorbitori de tangută și descendenți ai muntenilor tibetani, stăpâneau Gansu și Triunghiul Ordos, prin aceasta controlând și trăgând foloase din negoțul desfășurat pe strategicul coridor al Drumului Mătăsii.^[xviii] Membrii triburilor tangute slujeau de multă vreme ca grăniceri (jiedushi) ai împăraților Tang, iar căpeteniile lor se considerau "duci" (li) în ierarhia militară Tang.^[xix] Ei s-au amestecat cu colonii chinezi, cu nomazii turcici și cu locuitorii de limbă toharică ai orașelor străbătute de caravane din Tarim. În anul 954, Li Yixing (954-967) a consolidat aceste regiuni sinizate într-un unic regat și și-a luat titlul de "pacificator al Apusului", ca apoi să recunoască neîntârziat suzeranitatea lui Taizu, împăratul Song al sudului Chinei, primind astfel titlul imperial de Xia. Ulterior, a condus ca suveran independent, netulburat de nimeni.^[xx] Succesorii lui au menținut această precară independență prin inteligentă exploatare a rivalității dintre cei doi vecini mai puternici, împărații Liao și Song. Sinizații regi Xi Xia au jucat și ei cu succes dublul rol de împărat chinez și han nomad.

Între timp, împărații Song au făurit în sudul Chinei un stat neoconfucianist locuit de peste două treimi din populația han, estimată în anul 1000 la 120 de milioane.^[xxi] Acest imperiu era bogat în orezării și ferme de producere a mătăsii, iar desfășurarea comerțului era înlesnită de existența Marelui Canal, care lega orașul Kaifeng de portul Hangzhou. Împărații Song se considerau adevărații moștenitori ai dinastiilor Han și Tang. Ironia face ca succesele hitane să fi determinat mulți aristocrați, negustori și țărani să fugă în Imperiul Song, unde relatările lor despre atrocitățile comise de hitani i-au însuflețit pe chinezii din sud să reziste intrușilor barbari. În anul 960, Zhao Kuangyin, un comandant al forțelor militare de frontieră (jiedushi), a cucerit Kaifengul și s-a autoproclamat împăratul Taizu (960-976), dintr-o nouă dinastie Song.^[xxii] Acest împărat Taizu, al treilea care și-a luat acest nume în secolul al X-lea, a impus unitatea sudului Chinei și a făurit o ordine imperială întemeiată pe principii neoconfucianiste.^[xxiii] Obiectivul lui era să frângă puterea elitelor locale Tang care monopolizaseră funcțiile și conduceau ca duci ereditari (li). Din acest moment, funcționarii civili au fost aleși după merit, în urma unor examene din textele clasicilor confucianismului. Larga răspândire a tipăriturilor a îngăduit multor oameni de rând să studieze aceste texte, să treacă examenele și astfel să ocupe o funcție imperială.^[xxiv] Birocrații, de la cei mai de sus până la cei mai de jos, împărtășeau un set de principii filozofice care așeza pe primul loc dreapta cârmuire (zheng). Toți trebuiau să stăpânească textele canonice pentru a intra în armonie cu calea (dao), de căpătâi fiind comportamentul adecvat și venerarea strămoșilor. Până și împăratul Song trebuia să se supună acelorași idealuri dacă voia să-și păstreze Mandatul Cerului. Iată de ce împărații Song de mai târziu, curtenii și funcționarii lor au preferat războiului diplomația și pacea și i-au subordonat pe generali, ofițeri și soldați unor dregători civili. Mai mult, împărații din secolul al XI-lea au creat un ritual și un protocol de curte menite să-i ridice deasupra funcționarilor și supușilor.^[xxv] În același timp, ei își afirmau conduita adecvată inițiind proiecte de îmbunătățire a vieții supușilor. Monopolurile de stat asupra producției de obiecte ceramice și fier au fost lăudate ca veritabile prototipuri ale economiilor la scară largă din perioada Revoluției Industriale.^[xxvi] Comerțul internațional, care lega porturile din sudul Chinei de India dinastiei Chola și de Egiptul fatimid, a înflorit spectaculos. Concomitent, împărații Song au înglobat și regiunile din sudul extrem, ai căror locuitori nu erau de etnie han, sprijinindu-i pe colonii han să extindă terenurile arabile din aceste noi teritorii.

Citiți prefața acestei cărți aici.